Şapte decenii de la moartea şi înmormântarea episcopului martir Anton Durcovici

Se împlinesc astăzi, 10 decembrie, probabil pe la ora 18.00, 70 de ani de la trecerea la cele veşnice a fericitului nostru episcop Anton Durcovici. Până acum am avut numeroase ocazii de a scrie diferite aspecte din viaţa şi activitatea acestui episcop de Iaşi, de aceea astăzi voi prezenta doar câteva fragmente din documentele şi mărturiile ce privesc ultimele luni ale vieţii sale pământeşti, moartea şi înmormântarea acestui mărturisitor al Bisericii Catolice.

Contextul politic în care episcopul Anton Durcovici şi-a început, la 14 aprilie 1948, activitatea pastorală în Episcopia Catolică de Iaşi a fost extrem de dificil, el fiind convins că trebuia să se sacrifice pentru a birui toate dificultăţile puse de autorităţile comuniste. Noul păstor a început îndată munca şi chiar în ziua înscăunării a trimis o scrisoare pastorală prin care recomandă clerul, seminariştii şi credincioşii lui Cristos din tabernacolul tuturor bisericilor diecezei, Maicii Domnului, Maria, şi sfântului Iosif. Circulara se termină cu apelul către popor şi cler ca să-l sprijine în misiunea sa de păstor. După înscăunare, episcopul Durcovici a mers din parohie în parohie, consacrându-le Neprihănitei Inimi a Mariei, poporul credincios primindu-l pe episcop ca pe un sol al lui Dumnezeu. Unii mergeau cu dânsul de la o parohie la alta, căci persoana sa spiritualizată şi ascetică fascina poporul. Pe parcursul a două luni, în perioada 6 iunie - 12 septembrie 1948, episcopul de Iaşi a vizitat şi administrat taina sfântului Mir în comunităţile: Galaţi, Butea, Fărcăşeni, Răchiteni, Adjudeni, Buruieneşti, Oţeleni, Tămăşeni, Sagna, Roman, Hălăuceşti, Zăpodia, Barticeşti, Gherăeşti, Iugani, Săbăoani, Pildeşti, Cotnari, Bălţaţi, Răducăneni, Adămeşti şi Huşi. În cursul lunii septembrie 1948, episcopul Durcovici a efectuat vizite canonice şi în alte sate catolice, precum Grigoreni, Lespezi, Valea Seacă, Nicolae Bălcescu, Cleja, Faraoani, iar în luna octombrie a aceluiaşi an a vizitat comunităţile Târgu Trotuş, Oneşti, Slănic Moldova, Dărmăneşti şi Palanca.

Acesta era păstorul trimis de Dumnezeu ca să conducă turma prin timpurile grele ale prigoanei, Securitatea a fost alarmată, dar i-a fost frică să acţioneze, căci se temea de popor. Ajuns acasă, la Iaşi, episcopul Durcovici a fost chemat la Securitate, dar a refuzat să meargă. În ziua următoare a venit un ofiţer de la Securitate în palatul episcopal ca să-l aresteze, dar episcopul l-a impresionat atât de mult încât acesta a plecat fără să-i facă nimic. Aşa cum putem citi în documentele de arhivă, ofiţerii încercau să surprindă până şi cea mai mică conotaţie politică în cuvintele pe care le rostea episcopul Durcovici în timpul vizitelor sale canonice sau la predicile din cadrul Liturghiilor. Corespondenţa şi circularele episcopului erau atent supravegheate pentru a putea fi depistate informaţiile cu caracter "antidemocratic". Cu înţelepciunea şi cu prudenţa care îl caracterizau, episcopul de Iaşi nu oferea Securităţii oportunitatea de a-l acuza de ceva care ar fi încălcat în mod flagrant legile statului, prin urmare, au încercat să recruteze informatori din rândul preoţilor catolici, dar nu au reuşit: "Pătrunderile informative în rândurile catolice reprezintă cea mai spinoasă problemă. (...) Se caută a se extinde reţeaua informativă, pătrunzându-se cât mai adânc în rândul elementelor clericale, pentru a se putea cunoaşte la timp acţiunile de subminare a regimului".

Episcopul de Iaşi era urmărit pas cu pas şi se căuta ocazia propice pentru a-l aresta. Este remarcabil efortul episcopului Durcovici de a reorganiza viaţa bisericească în Dieceza de Iaşi, în condiţiile unei presiuni continue din partea guvernului şi poliţiei comuniste. În cele mai dificile momente, precum în cazul arestărilor de preoţi şi a evenimentelor dramatice de la Fundu Răcăciuni, Faraoani, Prăjeşti, Oţeleni, Bârgăuani şi Butea, din martie 1949, episcopul a impus măsurile cele mai urgente şi potrivite. Scopul lor era de a îndruma preoţii şi sătenii pentru respectarea liniştii şi păcii, pe de o parte, şi de a nu provoca autorităţile comuniste, pe de altă parte. Intuind strategia provocărilor comuniste, episcopul Durcovici s-a deplasat permanent în comunităţile catolice pentru a linişti spiritele şi a-i încuraja pe credincioşi, dar şi pentru a se informa la faţa locului asupra evenimentelor.

La dificultăţile majore ale Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a trebuit să le preia şi pe cele ale Arhidiecezei de Bucureşti, supunându-se fizic şi psihic la eforturi supraomeneşti. A fost obligat constant să se dedice problemelor raportului cu statul comunist şi încălcării libertăţilor religioase de către acesta, probleme care s-au agravat în vara anului 1948. Ne referim în special la denunţarea unilaterală a Concordatului de către regimul comunist din 18 iulie 1948, precum şi la decretele 175, 176 şi 177 din august 1948, privind reforma comunistă a învăţământului şi regimul cultelor în noile realităţi ale României comuniste. În evaluarea cât mai exactă a consecinţelor acestor acţiuni antireligioase, episcopul Durcovici a cerut un raport confidenţial avocatului bucureştean Anton Vladimir Frollo, care scria că prin actele sale duşmănoase guvernul comunist îşi declarase deschis ostilităţile faţă de Biserica Romano-Catolică.

Pe fondul acestei ostilităţi generale faţă de Biserica Catolică şi faţă de monahism, autorităţile comuniste aveau o viziune extrem de critică faţă de ordinele şi congregaţiile romano-catolice. În anii 1948-1951 abundă comentariile defavorabile ale regimului la adresa Bisericii Catolice. Iată unul dintre ele: "Catolicii sunt ofensivi, permanent preocupaţi să fie la înălţimea stadiului de evoluţie a lumii, pe care urmăresc să o domine... Au deschis de secole şcoli de tot felul pentru tot tineretul, au primit în şcoli şi tineret de alte confesiuni, conştienţi că acesta va sfârşi prin a crede în superioritatea socialismului, chiar dacă nu treceau formal la catolicism. Ortodocşii nu au puterea şi nici pregătirea de a mânui cunoştinţele în scopuri mari de natură politică. Catolicii din contră, posedă o tehnică psihologică a insinuării, a persistenţei, a intrigilor şi a făţărniciei, puse toate în slujba Bisericii lor cu pretenţie de dominaţie universală... Şi unii şi alţii sunt îmbibaţi cu idei şi sentimente reacţionare. Dar ortodocşii sunt în urmă ca organizare, în timp ce catolicii sunt azi o armată disciplinată şi în întregime la ordinele Vaticanului aservit imperialismului... Aşa că ortodocşii sunt o forţă internă, pe care statul o poate cuprinde în întregime, o poate studia şi controla, în timp ce catolicii sunt un instrument organizat, fanatic, mânuit de peste graniţe. Prin aceasta ei pot organiza speranţele întregii reacţiuni române, speranţe puse în ciocnirea dintre cele două lagăre mondiale".

După ce la 3 septembrie 1948, apare în Monitorul Oficial decretul prin care este depus episcopul Ioan Suciu, la 18 septembrie sunt depuşi ceilalţi episcopi: Valeriu Traian Frenţiu de Oradea; Alexandru Rusu de la Baia-Mare; Ioan Bălan de la Lugoj. Rămân în funcţie numi Iuliu Hossu de la Cluj şi Vasile Aftenie de la Bucureşti (era vicar general). Guvernul spera că aceştia vor fi mai concesivi. Au urmat, treptat, treptat şi cei romano-catolici. Persecuţia Bisericii Catolice, urmând modelul sovietic, a dus la o virulentă campanie anticatolică şi antipapală, pe care episcopul Anton Durcovici trebuia să o condamne. Structura internaţională a Bisericii Catolice nu convenea noului regim, Vaticanul fiind asociat "lagărului occidental imperialist", ceea ce a dus, în ziua de 18 iulie 1948, la abrogarea Concordatului României cu Vaticanul, încetând toate acordurile ulterioare. Ca o consecinţă imediată, nunţiul apostolic de la Bucureşti a fost alungat din România. Înainte de expulzare, la cererea papei Pius al XII-lea, nunţiul Gerald Patrick O'Hara a consacrat în secret câţiva episcopi: Ioan Ploscaru, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea, Alexandru Todea, Ioan Duma etc., ierarhi care au asigurat o anume continuitate a Bisericii Catolice în România. Această campanie cuprindea persecuţii directe şi tactici diversioniste de discreditare a Bisericii în funcţie de circumstanţele locale, de numărul de credincioşi, de structura organizatorică şi de intensitatea vieţii religioase. De asemenea, propaganda anticatolică viza pregătirea opiniei publice pentru acceptarea măsurilor de limitare a autonomiei Bisericii, de naţionalizare a şcolilor confesionale, de confiscare a proprietăţilor bisericeşti şi de denunţare a acordurilor existente cu Vaticanul. Preoţii şi ierarhii care se opuneau colaborării cu regimul erau înlocuiţi cu vicari generali aleşi dintre canonicii instituţiilor respective, fiindcă nu se dorea existenţa unei "biserici a catacombelor", adică a unei instituţii în afara controlului regimului comunist.

Memorialul Anton Durcovici de la subsolul catedralei din Iaşi

În calitatea de administrator apostolic pentru Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, episcopul Durcovici a efectuat, în luna iunie 1949, câteva vizite canonice pentru conferirea sacramentului Mirului la Turnu-Severin (12 iunie), Craiova (13 iunie), Târgu Jiu (14 iunie), Râmnicu Vâlcea (16 iunie), Slatina (17 iunie), Piteşti (18 iunie) şi Câmpulung Muscel (19 iunie). La fel trebuia să facă în ziua de duminică, 26 iunie 1949, când era programat Mirul în Parohia Popeşti-Leordeni. A înnoptat în palatul episcopal din Bucureşti, voind să meargă dimineaţa cu maşina. La ora 7.00 a venit şoferul şi i-a comunicat că palatul este înconjurat de oamenii Securităţii iar maşina n-are voie să părăsească locul. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la palatul episcopal şi l-a rugat pe episcopul Durcovici să meargă şi să administreze taina sfântului Mir, pentru că în biserică aşteptau 650 de copii şi tineri. Episcopul a hotărât să meargă, deşi era un pericol mare, luând cu sine pe profesorul Rafael Friedrich. Au ieşit din palat şi au trecut prin faţa catedralei, unde erau deja numeroşi oameni veniţi pentru Liturghie, s-au urcat în tramvai şi au mers până la ultima staţie, lângă Cimitirul Belu. De acolo trebuiau să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp liber, a venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti şi l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce. Astfel începea o nouă etapă din viaţa episcopului Anton Durcovici.

Planul arestării episcopului Durcovici fusese elaborat cu multe luni înainte, în contextul persecuţiei anticatolice declanşate de guvernul comunist în august 1948. Un prim plan este consemnat la 16 decembrie 1948, când Securitatea ieşeană a cerut centralei Securităţii din Bucureşti să se treacă la "măsuri hotărâte împotriva lui Durcovici şi a preoţilor catolici din Moldova". O altă propunere a fost făcută, la 11 ianuarie 1949, de directorul regionalei Iaşi a Securităţii Poporului. După mai multe încercări de arestare eşuate, Securitatea a reuşit să finalizeze acest plan abia la 26 iunie 1949.

Sunt demne de spicuit câteva fragmente din documente care atestă momentul arestării episcopului Anton Durcovici. Prima mărturie este o declaraţie a preotului Rafael Friedrich, dată în închisoare, la 28 ianuarie 1950: "În ziua de 24 iunie, m-a rugat (episcopul Durcovici, n.n.) să mă păstrez liber de funcţii parohiale duminicale, pentru duminica 26 iunie, ca să pot merge cu el în satul Popeşti-Leordeni (Ilfov), unde dânsul trebuia să dea taina sfântului Mir şi avea nevoie de mine, aceste funcţii religioase fiind mai ample şi cerând un număr mai mare de preoţi ajutori. Pe acest drum, spre Popeşti-Leordeni, am fost ridicat cu Excelenţa sa, în ziua de 26 iunie 1949". A doua mărturie reprezintă o notă control a Securităţii: "A fost arestat (preotul Rafael Friedrich, n.n.) împreună cu episcopul romano-catolic de Iaşi, Anton Durcovici, în timp ce mergeau să oficieze o slujbă la biserica din comuna Popeşti-Leordeni. Friedrich Rafael a fost luat de episcopul Durcovici să-i ajute la oficierea slujbei din comuna menţionată mai sus, Durcovici fiind superiorul său".

Pe lângă aceste mărturii, există şi o variantă aparţinând Securităţii, într-un document din 8 iulie 1955: Friedrich Rafael "a fost găsit într-o maşină, în drum spre Popeşti-Leordeni, împreună cu Durcovici Anton, fost episcop romano-catolic de Iaşi, în prezent decedat, care era urmărit de către organele M.A.I. pentru activitate de spionaj". Din aceleaşi documente reiese că arestarea episcopului Anton Durcovici, efectuată la doar câteva zile după cea a lui Marton Aron, a fost pregătită de Securitate pe durata a circa zece luni. Ordinul de arestare a fost dat de centrala Securităţii din Bucureşti, fără mandat de la Parchetul Militar, la începutul lunii iunie 1949, în momentul în care episcopul Durcovici şi-a anunţat oficial vizitele canonice în Decanatul de Craiova. Cum s-a menţionat şi cu alte ocazii, Securitatea nu reuşea să-l aresteze pe episcopul Durcovici în Moldova, căci era mereu în mijlocul mulţimii credincioşilor. În aceste condiţii, cazul "Durcovici" a fost declarat un "obiectiv naţional", de care se ocupau ofiţerii superiori din centrala Securităţii din Bucureşti. Până ziua arestării, aceşti ofiţeri au căutat să strângă probe prin care să-l poată deferi justiţiei militare comuniste. În cazul vizitelor canonice din Oltenia, supravegherea episcopului a căpătat aspecte ciudate, cel puţin prin numărul de ofiţeri şi informatori implicaţi, dar şi prin logistica folosită. Toate deplasările episcopului, predicile şi cuvântările sale, întâlnirile cu credincioşii..., totul a fost consemnat în amănunt de Securitate. Aceştia raportau până şi discuţii din timpul meselor, plimbările în grădinile parohiale şi cunoşteau chiar replicile dintre colaboratorii episcopului şi vânzătorii de bilete din gări.

Studiind "motivaţiile" arestării episcopului Durcovici, putem conchide că încarcerarea sa a fost un abuz tipic securiştilor, efectuat de poliţia politică română cu acordul Ministerului Cultelor. Una dintre acuzaţii era că episcopul Durcovici a susţinut gărzile parohiale care s-au organizat în unele sate catolice din Moldova, considerate manifestări anticomuniste. Evenimentul a cântărit greu în ancheta Securităţii, dar nu a fost unicul motiv care a stat la baza arestării episcopului de Iaşi. Menţionăm faptul că arestarea episcopului Durcovici, la 26 iunie 1949, a fost precedată de arestarea unor preoţi din Dieceza de Iaşi: Anton Trifaş (20 august 1948), Iosif Petrişor (februarie 1949), Petru Martinescu (iunie 1948), Anton Dămoc (martie 1949), Petru Dâncă (martie 1949), Anton Bişoc (4 iunie 1949), Gheorghe Patraşcu (iunie 1949), Carol Susan (10 iunie 1949) şi Andrei Gherguţ (16 iunie 1949). De asemenea, după arestarea episcopului au fost arestaţi şi alţi preoţi catolici: Petru Bogleş (octombrie 1949), Ioan Butnaru (octombrie 1949), Gheorghe Coceanga-Sascău (octombrie 1949), Vilhelm Klain (octombrie 1949), Dumitru Lucaciu (28 iunie 1949), Dumitru Sandu Matei (august 1950) şi Dominic Niculăeş (februarie 1950).

Episcopul Anton Durcovici nu a avut ocazia de a cunoaşte adevăratele acuzaţii care i-au fost aduse de persecutorii săi, cu atât mai mult cu cât în cazul său nu s-a ajuns la un proces penal. La nivelul cercetărilor actuale, nu putem decât presupune motivele care au stat la baza deciziei regimului comunist de a renunţa la un proces penal în cazul "Durcovici". Aceste motive ar putea fi: lipsa probelor, amânarea pe o perioadă nedeterminată a procesului, dorinţa regimului comunist de a evita reacţii interne în rândul maselor de credincioşi catolici etc. A fost aleasă varianta izolării episcopului Durcovici şi închiderii sale, în secret, la Penitenciarul din Sighet, alături de alte câteva zeci de personalităţi politice, militare şi ecleziastice ale României.

Graţie cercetătorului Dănuţ Doboş, putem afla că, în timpul perioadei cât a fost în arestul Ministerului de Interne, episcopul Durcovici nu a fost la curent cu documentele din dosarul său penal. A intuit însă o parte dintre acuzaţiile anchetatorilor şi a relatat în scris adevărul despre cele 14 luni cât s-a aflat în fruntea Diecezei de Iaşi. Astfel, în cazul gărzilor parohiale, înfiinţate de săteni în unele sate catolice, episcopul Durcovici a făcut apel la prudenţă, calm şi manifestaţii paşnice. La dosarul "Anton Durcovici", întocmit de Securitate, se află şi câteva copii ale documentului privind consfinţirea Diecezei de Iaşi la Inima Neprihănită a Mariei. După evenimentele din Transilvania, unde Biserica Greco-Catolică a fost practic lichidată, episcopul Durcovici a emis o circulară către credincioşii catolici din Dieceza de Iaşi, al cărei scop era "statornicia" în credinţa catolică a acestora. O culpă pentru Biserica Catolică a fost şi opera de caritate înfăptuită de aceasta în anii de după Cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv prin intermediul Ajutorului Catolic. Episcopul Durcovici s-a implicat personal în organizarea acestui tip de caritate creştină, atât de eficientă în anii de secetă de după război, şi care a fost adresată populaţiei din Moldova, fără deosebire de credinţa religioasă. În consonanţă cu ceilalţi episcopi catolici din România, episcopul Durcovici a apreciat corect şi statutul personalului ecleziastic după naţionalizarea şcolilor catolice, efectuată în august 1948. De asemenea, în eventualitatea declarării drept ilegale a Bisericii Catolice din România, el le-a acordat preoţilor din Dieceza de Iaşi dreptul de a se folosi de "facultăţi extraordinare". Scopul acestora era de a asigura continuitatea funcţionării Bisericii Catolice în condiţii de ilegalitate. Episcopul Durcovici a trebuit să se apere de acuzaţia principală care i-a fost adusă, aceea de anticomunism. Aspectul este capital în înţelegerea gândirii politice a episcopului martir. Astfel, trebuie arătat faptul că episcopul a fost tot timpul conştient de realitatea că activităţile sale în perioada 1948-1949, în special renunţarea la salariul bugetar, vizitele canonice, dispoziţiile relative la folosirea limbilor materne în cântările bisericeşti şi altele puteau fi interpretate ca fiind în dezacord cu regimul comunist. Dar aceste lucruri erau conforme libertăţilor religioase pe care regimul comunist le garanta prin Constituţia republicană din februarie 1948, precum şi prin noua lege a cultelor, din august 1948. Nu i se pot imputa episcopului Durcovici circulare sau dispoziţii cu conţinut anticomunist, aşa cum au sugerat anchetatorii săi. Toate directivele sale în privinţa ideologiei comuniste erau bazate pe principiile de morală creştină şi au fost elaborate ca o consecinţă a pericolului pe care partidul comunist îl reprezenta pentru libertatea religioasă a fiecărui catolic în parte. Problema era înţeleasă la acea dată atât de preoţii şi credincioşii catolici, iar în bună măsură şi de anchetatorii săi. Episcopul Durcovici nu a putut acţiona altfel decât în maniera în care a făcut-o, deoarece ideile sale respectau principiile generale de doctrină catolică. În acest sens, episcopul Durcovici nu putea fi de acord cu "lupta de clasă", instaurată în România după martie 1945, şi care se reducea, de fapt, la distrugerea unor clase sociale întregi, şi nici cu reformele comuniste privind învăţământul, agricultura, industria, şi care se reduceau la naţionalizări, confiscări şi, implicit, la anularea dreptului de proprietate.

După cum reiese din declaraţiile date în arestul Securităţii, aceasta a fost linia de conduită a episcopului Anton Durcovici în anii episcopatului său, o conduită unde compromisul cu morala creştină şi credinţa catolică nu-şi avea locul. A fost omul şi episcopul providenţial pentru această perioadă de persecuţii când, mai mult ca niciodată, era nevoie de sacrificii pentru salvarea a ceea ce lui îi plăcea atât de mult să spună: darul credinţei catolice. Din perioada anchetei au rămas în dosarul personal de la Bucureşti 18 declaraţii scrise de mână, cu cerneală, de însuşi episcopul Durcovici, care sunt răspunsuri dezvoltate la un set de întrebări scrise care i-au fost puse în faţă. Declaraţiile au fost date între 29 martie 1950 şi 18 mai 1950, deci într-un interval aflat aproximativ la jumătatea perioadei totale de anchetă (iunie 1949 - mai 1951). O analiză sumară a conţinutului întrebărilor arată clar că răspunsurile care s-ar fi menţinut în limitele adevărului ar fi fost echivalente, după criteriile Securităţii, cu o autocondamnare. Cei care au analizat bine aceste declaraţii susţin că o succintă analiză grafologică arată că, atunci când îşi redacta declaraţiile, episcopul era la capătul puterilor sale omeneşti. În ultimele două declaraţii sunt semne că nu mai avea înaintea sa vreun plan de viitor. În faţa anchetatorului Enoiu, care a condus cel puţin ultimele patru anchete, episcopul Durcovici a înţeles că i-a sosit sfârşitul.

Celula 44 (în prezent 43)

Cel mai probabil, în perioada 26 iunie 1949 - iunie 1950, episcopul Durcovici a fost în arestul central al Ministerului de Interne din Bucureşti, unde, între 29 martie - 18 mai 1950, a fost anchetat oficial de ofiţerii însărcinaţi cu acest caz. În perioada iunie 1950 - 17 septembrie 1951, episcopul Durcovici a fost încarcerat la penitenciarul Jilava, de lângă Bucureşti, de unde o echipă de ofiţeri din Biroul IV al centralei Securităţii l-a preluat şi l-a transportat la penitenciarul de la Sighet (numele de cod "Dunărea"). În ordinul de preluare se specifica: "Mijloacele de transport trebuie alese, ţinând seama de faptul că transportul lor la locul respectiv trebuie făcut în condiţiuni cât se poate de discrete". La data transferării la Sighet, "reţinutului" A. Durcovici i-a fost întocmit, alături de formele necesare de transfer, şi un dosar "tip U.M." (Unitate de Muncă). Potrivit ordinului Direcţiei Generale a Securităţii Statului, din 7 septembrie 1951, Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului Sighet, urma să-l încarcereze pe episcopul Durcovici într-o celulă comună, probabil alături de alţi trei reţinuţi care îl însoţiseră de la Jilava la Sighet. Întrucât nu avem nici un indiciu care să demonstreze contrariul, presupunem că episcopului Durcovici nu i s-au găsit motive pentru a fi trimis în justiţie, iar faptul că a fost încadrat în C.M. (Colonie de Muncă) şi nu eliberat, semnifică faptul că regimul îl considera un "element periculos" pentru societate.

Un fost deţinut de la Sighet, care mai târziu s-a refugiat în Austria, relatează: "Într-o seară spre orele nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. După scurt timp deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: "Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius". Un preot a sărit şi l-a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii".

Celula 13 unde a murit episcopul Anton Durcovici.

Dintre mărturiile care prezintă ultimele clipe ale episcopului, prezentăm ceea ce a spus preotul Leopold Nestmann, care a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael Friedrich: "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Friedrich. Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich). A vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit". Era ziua de 10 decembrie 1951.

Cât priveşte înmormântarea episcopului Anton Durcovici, redăm mărturia preotului greco-catolic Dănilă-Ştefan Miklos Berinde (1910-1978), fost superior al augustinienilor asumpţionişti din România. Potrivit acestuia, episcopul Durcovici a fost ţinut izolat într-o cameră de 5/4 m, iarna, fără foc, în curent, din care cauză a murit. El a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu, la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici toţi deţinuţii erau duşi dezbrăcaţi pe pătură până la groapa unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi era aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret; numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropare, locul era nivelat. De menţionat că pr. Berinde era şeful echipei de muncitori deţinuţi, luând parte la toate muncile din penitenciar, la aprovizionarea cu alimente a bucătăriei, precum şi la înmormântarea deţinuţilor politici, calitate care-i asigura pr. Berinde o anumită libertate de mişcare în interiorul penitenciarului Sighet. Potrivit mărturiei pr. Berinde, acesta "se bucura de încredere. Cunoştea orice deces. El era acela care le schimba rufăria şi ştia când deţinutul era mort (...)". În acest sens, preotul Berinde confirmă alte mărturii istorice potrivit cărora în Penitenciarul Sighet înmormântările deţinuţilor se făceau noaptea, între orele 23.00 şi 0.30, la acestea luând parte, alături de un furgon cu cai, o echipă de 3-4 deţinuţi de drept comun, alături de deţinutul politic Berinde. De menţionat faptul că acest deţinut era persoana care a văzut multe dintre atrocităţile şi crimele comise de gardienii de la Sighet, inclusiv faptul că "preoţii şi episcopii catolici au fost umiliţi şi torturaţi, dar au rezistat numai prin credinţa lor".

Cât priveşte moartea episcopului Anton Durcovici, Direcţia Generală a Securităţi Statului consemna, în decembrie: "Durcovici Anton a decedat în luna decembrie 1951, la Dunărea. Dosarul său trebuie predat la A.S. (Arhiva Securităţii, n.n.). B. 3 (Biroul 3 din Direcţia Generală a Securităţii Statului, n.n.) a semnalat la Cabinet că a decedat". În lucrarea părintelui Florian Müller găsim câteva mărturii, ale unor preoţi, privind ultimele clipe din viaţa episcopului martir. Cea mai importantă mărturie îi aparţine părintelui Rafael Friedrich, care susţine că episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951, după ce primise de la el dezlegarea in articulo mortis. Mărturia este confirmată şi de episcopul Ioan Ploscaru, dar şi de alte mărturii ulterioare. Preotul Leopold Nestmann, care a activat mai mulţi ani ca profesor la Iaşi, împreună cu părintele Rafael, declara: "Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: Îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Friedrich. Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich). A vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!) După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să cureţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina".

În anul 1956, într-un raport secret trimis papei Pius al XII-lea, episcopul Ioan Duma scria următoarele: "La 9 decembrie 1951, a murit în închisoarea de la Sighet, Excelenţa sa Rev. Mons. Anton Durcovici, episcop romano-catolic de Iaşi, născut la 17 mai 1888. Ultimele sale cuvinte au fost: Morior fame. Orate pro bona mea morte et pro perseverantia finali. A fost îngropat numai în cămaşă şi chiloţi şi aruncat, fără sicriu, într-o groapă din cimitirul de la Sighet. Aşa au făcut şi cu alţi episcopi de-ai noştri, martiri, morţi la Sighet". Mărturia episcopului Ioan Duma este extrem de importantă şi plină de semnificaţii, fiind prima informaţie trimisă Sfântului Scaun despre moartea episcopului Durcovici.

Căutând actele oficiale ale stării de sănătate şi de moarte, menţionăm faptul că decesul episcopului Durcovici a fost consemnat în Registrul de Stare Civilă, Morţi, al Primăriei Sighet abia în anul 1963, în cadrul unei operaţiuni care viza toate persoanele care decedaseră în închisorile comuniste în perioada 1948-1963. Nici la acea dată şi nici ulterior nu a fost făcută public de către autorităţile româneşti fişa medicală, precum şi dosarul penitenciar al episcopului Durcovici, astfel că nu pot fi cunoscute împrejurările reale în care acesta a decedat şi a fost înmormântat. Cercetările făcute de trimişii Episcopiei de Iaşi în anii 1996 şi 1997, privind depistarea oricărei informaţii despre locul exact al mormântului de la Sighet, în baza arhivelor fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor şi a fostei Securităţi, s-au finalizat fără niciun rezultat concret.

Fericite episcop Anton Durcovici, roagă-te pentru noi!

Pr. Alois Moraru

* * *

Secţiunea "Ep. Anton Durcovici" (in memoriam) pe www.ercis.ro