În confruntare cu psihologul și educatorul Ezio Aceti despre problemele tinereții care ne zdruncină și ne interoghează
Ce-ar fi dacă tinerii ar cere „doar” educatori buni? În ultimele săptămâni, vârsta neliniștită a tinereții a revenit cu forță în atenția opiniei publice italiene și europene. Manifestările care au avut loc în toate orașele mari din Italia, inclusiv astăzi [24 octombrie 2026] – în pofida actelor de violență și vandalism josnice, niciodată justificabile – au ridicat o serie de întrebări despre ceea ce caută tinerii de astăzi. Și ce le pot oferi părinții, educatorii și instituțiile în aceste vremuri tulburi și incerte.
Am abordat această problemă cu Ezio Aceti, psiholog al vârstei evolutive care a plasat provocarea educației în centrul muncii și angajării sale personale. Cea mai recentă carte a sa, La bellezza dell’educare [Frumusețea educației] (Todi, Tau Editrice, 2026, 128 de pagini), abordează problemele esențiale ale proceselor educaționale într-o epocă – impusă de rețelele sociale – în care violența pare să prevaleze asupra speranței.
„Filozoful italian Umberto Galimberti – notează Aceti – afirmă că, odată cu apariția mass-media, a rețelelor sociale și, acum, a inteligenței artificiale, în ultimii patruzeci de ani au avut loc mult mai multe schimbări decât în precedenții 1.980 de ani. A avut loc o revoluție. Consecințele acestor schimbări au dus la o proliferare a stimulilor și emoțiilor, o lume constant stresată și haotică”. Psihologul amintește de avertismentul Papei Francisc despre „sclerocardie, împietrirea inimii”, care contrabalansează o emoționalitate din ce în ce mai exasperată. „Poate – observă el – ne-am obișnuit cu răul. Și acest lucru este foarte periculos, deoarece riscă să-i facă pe oameni să creadă că omenirea și persoana sunt destinate răului. Sclerocardia este obiceiul de a privi în altă parte, de a nu empatiza cu ceilalți, pe scurt, de a nu-i lua în considerare pe ceilalți: autoritatea și demnitatea au cedat locul haosului și indiferenței. Dacă anterior ceea ce guverna lumea și relațiile erau regulile și autoritatea, astăzi pare a fi emoția și acel a face de la sine, tentația acelui să se salveze cine poate pe seama celor mulți care cedează”. Nu este o coincidență faptul că răspândirea fenomenelor depresive în Europa, chiar și în rândul celor foarte tineri, este un semn alarmant al unei profunde neliniști în fața schimbărilor constante cu care trebuie să se confrunte.
Așadar, ce putem face? Pentru Aceti, „avem nevoie de un surplus de iubire, solidaritate, generozitate și, mai presus de toate, de unitate între oameni”. El se concentrează în special pe educația copiilor, începând de la grădiniță. „Trebuie să-i învățăm pe copii să-i considere pe ceilalți ca fiind co-esențiali. Imaginați-vă dacă un copil își consideră partenerul ca parte din el însuși: tot ce va face pentru el este să-l trateze bine. Marea educatoare pedagogă Maria Montessori a înțeles acest lucru când a spus că pacea înseamnă educarea unui copil în solidaritate, altruism și în considerarea celorlalți ca parte din el însuși”.
Prin urmare, rolul educației este crucial într-o perioadă de neliniște și incertitudine cu privire la viitor. „Nu numai că cred că educația are un rol fundamental astăzi – avertizează Aceti – dar cred că însăși absența ei este rădăcina tuturor relelor. Permiteți-mi să explic: credem că criza de astăzi este politică, economică, etică și socială, și este adevărat. Dar, sub toate acestea, la rădăcina tuturor, se află criza educațional-relațională, adică incapacitatea de a construi relații semnificative, umane și reciproce. Să reflectăm pentru o clipă asupra realității din jurul nostru. Omenirea a făcut progrese tehnologice enorme, dar din punct de vedere educațional ne aflăm încă într-o stare barbară!”. Și revine la imaginea dragă Papei Francisc: „A mângâia conflictul”.
„Astăzi – subliniază el – ne certăm rău; nu suntem capabili să împăcăm idei aparent contradictorii. «A mă certa bine» înseamnă că îmi pasă de cealaltă persoană și că, după o confruntare, chiar și una puternică și hotărâtă, pot ajunge la un acord”. Potrivit psihologului, ar trebui să revedem învățăturile lui Ioan Bosco, „sfântul educației”. El consideră că este necesar să „avem o viziune pozitivă asupra celorlalți”, „să comunicăm ceea ce gândim fără a-i face vreodată rău celeilalte persoane” și, în final, să promovăm „ascultarea deplină și profundă a argumentelor celuilalt”.
Aceti evocă imaginea „pelicanului-educator”, o figură pe care o regăsim și în ultima sa carte: „Să vedem ce face un pelican în natură cu puii săi. Zboară sus, vede pești în mare, îi prinde, îi mestecă și îi oferă celor mici pe măsură ce aceștia sunt capabili să-i prindă. Așa ar trebui să fie pentru părinții și educatorii care iau valori și adevăruri, le trăiesc și le oferă copiilor pe măsură ce sunt capabili să-i prindă. Astăzi, cu cât copilul este mai mic, cu atât știm mai puțin despre el și luăm de bune comportamente și viziuni care sunt devastatoare pentru dezvoltarea sa evolutivă”. O modalitate concretă de a aborda problema este ceea ce psihologul numește „alfabetizare parentală”, constând în întâlniri pentru părinți, teste specifice pentru profesori și chiar instruire obligatorie pentru preoți, astfel încât aceștia să știe cum să ajute un copil să aibă o relație personală cu Isus.
Considerațiile finale ale educatorului pornesc de la ceea ce Leon al XIV-lea le-a declarat studenților de la Universitatea „Sapienza” din Roma: „Suntem o dorință, nu un algoritm!”. Aceti este întru totul de acord. „Suntem ființe umane – subliniază el – nu doar pentru că avem cromozomii tatălui și ai mamei noastre, ci și pentru că avem cromozomii omenirii, cinci în special. Suntem relații: adică nu putem trăi fără celălalt. Levinas a fost cel care a spus că celălalt mă face să exist. Suntem programați pentru iubire: suntem ca un computer care rulează pe software-ul iubirii. Luăm un copil abandonat, începem să-l iubim și apoi el funcționează și crește. În al treilea rând: adevărul generează bucurie, iar falsitatea generează tristețe! Din nou, este întotdeauna posibil să o luăm de la capăt: un tânăr care face o sută de greșeli și se ridică valorează mai mult decât altul care face o greșeală și nu se ridică. În cele din urmă: posedăm o ureche interioară. Iezuitul Michel de Certeau a fost cel care a spus că avem o a treia ureche care ne pune în acord cu interioritatea noastră, cu transcendentul și cu Dumnezeu. A trăi aceste lucruri ar fi suficient pentru a fi bucuroși”.
Alessandro Gisotti
(După L’Osservatore Romano, 24 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
