(Duminica a V-a - Paşte - C)
Când cineva simte că i-a sosit ceasul să treacă din această lume lasă urmaşilor, rudelor, prietenilor sau vreunei instituţii de binefacere, testamentul său. Uneori acest testament este bogat în bunuri materiale, alteori în ştiinţă, alteori în înţelepciune. Oricum ar fi, testamentul cuiva este tratat cu mult respect de către urmaşi, încercând să pună în aplicare cu sfinţenie ultima sa voinţă.
Biblia în sine este formată din două testamente, cunoscute de noi ca Vechiul Testament şi Noul Testament. Din ambele testamente biblice astăzi primim în dar nucleul, sinteza, ce poartă numele de Testamentul lui Isus. Să ne pregătim cu atenţie, deschizându-ne inima şi mintea, pentru a-l înţelege şi pentru a-i îndeplini ultima voinţă!
"Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi. Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13-33-35).
În sfânta Scriptură ca şi în viaţa de toate zilele întâlnim multe exemple de persoane care îşi scriu propriul testament sau îl pronunţă vreunei persoane apropiate care rămâne datoare să îl facă cunoscut celor din jur. Să ne aducem aminte de patriarhul Isaac care îl binecuvântează pe fiul său Iacob, lăsându-i ca moştenire toată binecuvântarea cu care era el înzestrat de către Dumnezeu (Gen 28). La rândul său Iacob îi binecuvântează şi le lasă fiilor săi ultimele sale gânduri, pe când era în Egipt, la fiul său Iosif: "Iacob i-a chemat pe fiii săi şi le-a zis: «Adunaţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacob, ascultaţi-l pe Israel, tatăl vostru!...». Iată ce le-a spus tatăl lor, când i-a binecuvântat. I-a binecuvântat, pe fiecare cu o binecuvântare aparte. El le-a poruncit: «Eu voi fi adăugat la poporul meu. Înmormântaţi-mă lângă părinţii mei, în peştera din câmpia lui Efron heteul». Când Iacob a terminat de dat porunci fiilor săi, şi-a strâns picioarele în pat, şi-a dat duhul şi a fost adăugat poporului său" (Gen 29,1-33).
Iosif, cel care i-a iertat pe fraţii săi pentru că l-au vândut şi care le-a salvat viaţa, a dus la îndeplinire voinţa ultimă a tatălui său Iacob şi l-a dus din Egipt în Canaan, pentru a-l înmormânta în capela cumpărată de bunicul său Abraham, în Macpela, faţă în faţă cu Mamre (Gen 50,1-14), apoi s-a întors în Egipt, însă şi el a lăsat cu gură de moarte ca oasele lui să fie transportate în ţara în care s-a născut (Gen 50,25).
Moise a dus la îndeplinire testamentul lui Iosif, luându-i osemintele şi transportându-le înspre ţara promisă (Ex 13,19), însă deoarece şi Moise a murit în pustiu, Iosue a înmormântat osemintele lui Iosif la Sichem (Ios 24,32).
Să ne aducem aminte de sfânta Monica, mama lui Augustin, când era pe moarte şi a lăsat ca testament libertatea fiilor să decidă unde o vor îngropa, dar cu obligaţia să îşi aducă aminte de ea la altarul Domnului (Confesiuni). Augustin a îngropat-o la Ostia Antică, acolo unde a murit, mai apoi osemintele ei au fost transportate în biserica sfântului Augustin la Roma, pentru a fi împreună cu fiul ei pentru care s-a rugat atât de mult în viaţă.
Testamentul lui Isus este puţin diferit, deoarece nu se vorbeşte nici despre binecuvântare, nici despre dorinţa de a fi înmormântat undeva anume, nici ca cineva să-şi aducă aminte de El în rugăciune. Ca şi în viaţă, la fel şi în testamentul său Isus nu s-a gândit la sine, ci la ucenicii săi, cărora le-a lăsat cu gură de moarte următoarea poruncă, pe care a numit-o nouă: "să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit pe voi!", adăugând: "din aceasta vă vor recunoaşte lumea că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,33-35). Ştim cu toţii contextul în care Isus a pronunţat aceste cuvinte: era la cina cea de taină sau la ultima cină, când, mai înainte de a pronunţa aceste cuvinte, le-a dat un ultim exemplu despre ce înseamnă iubirea sa, spălându-le picioarele discipolilor. Acest exemplu este cu atât mai important, cu cât Isus îl pronunţă după ce Iuda a părăsit grupul discipolilor, pentru a-l trăda, iar Petru se opune gestului spălării picioarelor, căci încă nu era pregătit să iubească cu iubirea pe care le-o cerea Isus, dat fiind că şi el l-a trădat.
O iubire legată de o poruncă nouă: cum este posibil să iubeşti din obligaţie, adică să iubeşti pentru a duce la îndeplinire o poruncă? Şi totuşi, Isus le lasă ucenicilor cu gură de moarte această poruncă nouă: "să vă iubiţi unii pe alţii, după cum eu v-am iubit pe voi!"
Mai întâi de toate trebuie să spunem că porunca este nouă în comparaţie cu o poruncă deja existentă, este vorba despre porunca din Lev 19,18: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!" Între aceste porunci observăm o asemănare, ce constă în datoria iubirii aproapelui, însă observăm şi o deosebire: în porunca lui Moise unitatea de măsură a iubirii este eul propriu: ca pe tine însuţi; în porunca cea nouă a lui Isus unitatea de măsură este Isus însuşi, care tocmai spălase picioarele apostolilor, a fost deja trădat de Iuda şi este pe punctul de a-şi da viaţa pentru discipoli şi pentru toţi cei care vor crede în el.
În al doilea rând e nevoie să înţelegem legătura între poruncă şi iubire: cum e posibil să iubim din datorie, îndeplinind o poruncă? Ei bine, Isus ştie din ce suntem făcuţi, ştie că iubirea nu este doar sentiment, ci este o hotărâre, o decizie. Desigur, la început e nevoie de sentiment pentru a putea iubi, sentiment ce poate însoţi hotărârea pe care cineva o ia pentru a iubi pe altcineva, ca de exemplu în faţa altarului, fie la căsătorie, fie la profesiunea religioasă. Acolo, în intimitate cu Dumnezeu, dar şi în public, înaintea poporului lui Dumnezeu, persoanele hotărăsc cu jurământ să iubească, tocmai în baza unui sentiment: mai înainte de a iubi persoanele respective s-au simţit iubite. Dacă e vorba despre persoanele care se căsătoresc, fiecare dintre ele a simţit iubirea celeilalte, de aceea sigilează iubirea lor prin jurământ în faţa altarului; dacă e vorba despre persoanele consacrate, acestea s-au simţit iubite într-un mod deosebit de Dumnezeu şi promit să transmită mai departe iubirea respectivă, faţă de cei care au mai mare nevoie.
Un exemplu de transmitere mai departe a iubirii lui Dumnezeu îl găsim în prima lectură de astăzi, luată din Faptele Apostolilor, când Paul şi Barnaba cutreierau ţinuturile Asiei şi ale Europei, pentru a anunţa vestea cea bună, că Isus ne-a iubit într-un mod cu totul nou, ce constă în dăruirea propriei vieţi pentru cei ce cred în el. Da, iubirea devine credinţă, de aceea devine şi poruncă. Este vorba despre credinţa că orice persoană are nevoie să iubească şi să se simtă iubită. Când această credinţă este însoţită şi de sentimente bune, deoarece lucrurile merg bine, atunci nu se simte greutatea poruncii; când dispare sentimentul din cauza greutăţilor, atunci greutatea poruncii se simte, însă dacă iubirea respectivă a devenit credinţă, atunci se trece peste momentul respectiv rămânând fideli, adică statornici în credinţă şi iubire. De fapt aceasta este tema primei lecturi: şa început se spune că Paul şi Barnaba "au întărit inimile discipolilor şi i-au încurajat să rămână statornici în credinţă" (Fap 14,22); la sfârşit se reia ideea, la întoarcerea la Antiohia Paul şi Barnaba "au adunat comunitatea şi au relatat tot ceea ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum le-a deschis şi păgânilor poarta credinţei".
Da, iubirea adevărată devine credinţă, adică devine convingere. Cine se simte iubit îşi dă seama că iubirea îl vindecă de toate rănile şi îi dă puterea să iubească la rândul său pe alţii. De fapt, nu există nimeni pe lume care să nu "celebreze" valoarea fundamentală a unei astfel de iubiri, care după Dante Alighieri "mişcă soarele şi alte stele" (Dante Alighieri, Divina Commedia, Par. XXXIII, 145). Erich Fromm recunoaşte că iubirea pe care ne-a învăţat-o Isus are caracteristica renunţării la propriul eu şi a libertăţii de orice auto-constrângere ca şi condiţie de creativitate efectivă (E. Fromm, Avere o essere?, Milano 1978, 91). Şi să nu uităm că este vorba despre testamentul lui Isus, pe care vrea ca noi să îl ducem la îndeplinire!
Ce ne determină să ducem la îndeplinire o astfel de poruncă a iubirii? În primul rând credinţa că fără iubire nu putem exista şi dacă vrem să existăm e nevoie să iubim şi în momentele când întâmpinăm dificultăţi, rămânând fideli promisiunilor iubirii. În al doilea rând este speranţa descrisă în a doua lectură de astăzi, luată din Apocalipsul sfântului Ioan, acolo unde este descris Ierusalimul ceresc, în care vor dispărea suferinţele şi va rămâne iubirea, adică acea comuniune cu Dumnezeu care ne face să uităm de dificultăţi, pentru a trăi veşnic în iubire şi bucurie. Acest lucru este posibil pentru cine crede, deoarece se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu însuşi: "Iată, le fac pe toate noi!" (Ap 21,5), noutate la care se referă şi iubirea. În felul acesta nu mai este doar o poruncă, ci este o promisiune, adică ajutor, har din partea lui Dumnezeu. Amin!
Pr. Mihai Afrenţoaie, OFMConv.
