Schimbarea la faţă a lui Isus va fi urmată de schimbarea la faţă a întregii Biserici.
Chiar de la începutul creştinismului, timpul Postul Mare, datorită marilor evenimente care se retrăiesc în acest timp: patima, moartea şi învierea lui Cristos, a fost ales de Biserică drept timp special al încoronării pregătirii, atât în vederea primirii Botezului de către catecumeni, cât şi a reîmprospătării harului botezului pentru cei botezaţi. Prin sfântul Botez, creştinul, cu Cristos şi prin Cristos, moare pentru el însuşi, pentru lume, pentru diavol şi păcat; apoi învie, apoi, tot împreună cu Isus, învie şi se înalţă la o viaţă nouă.
După ce, duminica trecută, am rememorat prima condiţie care ni se cere la botez, lepădarea de noi înşine, lepădare de lume, lepădarea de păcat şi de diavol - adică lepădarea de toţi şi de toate cele care ne amăgesc şi ne provoacă să refuzăm ascultarea de Dumnezeu cel întreit şi unic şi să nu ne luăm crucea mântuitoare împreună cu Isus - duminica aceasta vom vedea următoarea condiţie care ni se cere pentru primirea botezului, care este credinţa, prin care vom putea trăi ca fii ai celui preaînalt.
Prima lectură de astăzi (cf. Gen 12,1-4a) ne vorbeşte despre trebuinţa credinţei, pentru a ne lepăda de noi înşine, de lumea rea, de păcat şi de diavol. În mila sa faţă de oameni, Dumnezeu a plănuit să-şi ridice un popor ales, din care să se nască Mesia. De aceea, îl alege ca prim om al acestui nou popor pe credinciosul Abraham, un păgân dintr-o familie şi dintr-o ţară păgână, care, deşi practica cultul zeilor, era în căutarea adevărului. Dumnezeu îl chemă pe Abraham să părăsească ţara, familia, destinul şi idolii, pentru ceva cu totul mai bun: pentru o ţară mai frumoasă, pentru o familie mai mare, pentru un destin mai bun şi mai ales pentru un Dumnezeu mai mare, mai sfânt şi mai puternic.
Abraham, prin credinţă, acceptă planul lui Dumnezeu şi, de aceea, îşi lasă poporul său, familia sa, destinul său şi, mai ales, îşi lasă idolii şi mentalitatea sa păgână; apoi merge fără să ştie unde, după planul lui Dumnezeu, şi se stabileşte în locul special ales şi pregătit de Dumnezeu, Ţara Canaanului, unde trăieşte ca un străin şi aşteaptă cu mare credinţă, speranţă şi iubire împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu.
Aici, în Ţara Canaanului, Dumnezeu îşi începe lucrarea sa de a-l constitui pe Abraham cap al noului popor de credincioşi, din care se va naşte Mesia, mântuitorul oamenilor. Aici, în Ţara Canaanului, Dumnezeu îl probează şi îi maturizează credinţa trecându-l prin multe încercări şi îi dezvoltă răbdarea trecându-l prin multe aşteptări. Aici, prin naşterea cu totul specială a fiului său Isaac, fiul promisiunii, dintr-o mamă în vârstă de aproape 100 de ani, Dumnezeu îi descoperă că Mesia va avea o naştere supranaturală. Tot aici, prin chemarea lui Abraham de a-l jertfi pe Isaac, Dumnezeu îi descoperă că Mesia va fi jertfit pentru mântuirea lumii.
Aici, în Canaan, Abraham, după ce şi-a tăiat împrejur trupul şi inima, ca semn al credinţei şi al fidelităţii sale (cf. Ier 4,4), Dumnezeu l-a încurajat şi l-a întărit în fidelitatea sa, punându-l deseori să privească bolta cerească cu stelele fără număr (cf. Gen 15,5) şi ţărmul mări plin cu fire de nisip (cf. Evr 11,12), repetându-i de fiecare dată că aşa de numeroşi vor fi urmaşii lui.
Dumnezeu, apoi, prin mulţi alţi aleşi ai săi, simbolizaţi prin Moise şi Ilie, Legea şi Profeţii, prin multe lupte, peripeţii, robii şi lecţii la popoarele păgâne, a crescut, a educat, a desăvârşit, a adus şi a stabilit definitiv poporul său în Ţara Canaanului.
Dintre descoperirile referitoare la Mesia, făcute de Dumnezeu poporului său, prin profeţi, în Ţara Canaanului, au fost: mântuirea prin patima, moartea, învierea din morţi şi înălţarea sa la ceruri, împreună cu noi; apoi a fost descoperirea tribului, familiei, cetăţii, mamei lui Mesia, care toate sunt din neamul lui David. Tot prin David, care era un copilaş blând când a ajuns rege, Dumnezeu l-a descoperit pe Isus ca un rege blând şi smerit, milos şi iubitor. Naşterea lui Mesia, precum şi viaţa, patima, moartea, învierea, înălţarea şi glorificare lui Isus în cer, cu trupul nostru, pentru noi, oamenii păcătoşi, au confirmat toate profeţiile făcute de Dumnezeu, în Canaan.
Dar planul lui Dumnezeu merge mai departe de Ţara Canaanului. De la Ţara Canaanului, Dumnezeu mută accentul pe împărăţia sa, unde domneşte Isus Cristos, Fiul său, Mesia. Din acest popor ales adus în Canaan, dar şi din toate celelalte popoare ale lumii, Isus îşi va ridica un nou popor ales, pe care să-l conducă în paradisul lui Dumnezeu, din care satana i-a scos pe primii oameni şi pe urmaşii lor. Drumul de întoarcere acasă la Dumnezeu este greu şi anevoios, ca şi drumul din sclavia Egiptului în Ţara Canaanului, atât din cauza slăbiciunilor aduse de primul păcat, cât şi din cauza atacurilor satanei care se împotriveşte mântuirii şi fericirii noastre.
Şi aşa cum, atunci când drumul poporului prin pustiu devenea greu, Dumnezeu îi prezenta mereu imaginea Ţării Canaanului, cu izvoare de lapte şi miere (cf. Ex 3,8; Num 13,27; Dt 26,9-15; Ier 11.5; Ier 32,22; Ez 20,6); cu struguri mari şi holde mănoase (cf. Num 13,24-25), imagini care le dădeau evreilor curajul necesar pentru a străbate acel drum greu. Tot astfel acum, când crucea grea s-a arătat a fi singura armă de temut contra diavolului şi singura punte de legătură dintre sclavia la diavol şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, dintre pământ şi cer, dintre moarte şi viaţa veşnică, Isus se schimbă astăzi la faţă înaintea noastră, arătându-ne numai un mic crâmpei din fericirea veşnică care îi aşteaptă pe toţi cei care îl acceptă pe el şi crucea lui mântuitoare.
Biserica ne spune astăzi că schimbarea la faţă a ucenicilor, după chipul lui Isus, a început odată cu botezul lor, când s-au lepădat de satana şi de toate ale lui şi l-au primit pe Cristos cu toate ale lui; când au ieşit din întunericul satanei pentru a locui în lumina lui Cristos; când au schimbat cetăţenia de aici (cf. Rom 14,17), cu cetăţenia cerească (cf. In 18,36). Transfigurarea noastră va deveni act atunci când Isus se va întoarce ca să ne ia cu el în strălucirea sa cerească, văzută astăzi pe chipul lui (cf. In 17,24), după ce vom fi rămas statornici pe calea binelui, până la sfârşit (cf. Mt 10,22).
Să ne oprim puţin la personajele care au însoţit astăzi Schimbarea la faţă a lui Isus şi să tragem câteva învăţături: Moise şi Ilie; şi apoi: Petru Ioan şi Iacob.
Moise şi Ilie, care reprezintă Legea şi Profeţii, vorbesc împreună şi confirmă planul lui Dumnezeu, că Isus va mântui lumea prin cruce. Dar, dincolo de acest mesaj, Moise şi Ilie sunt şi oamenii au dorit să vadă gloria lui Dumnezeu, dar atunci nu a fost posibil (cf. Ex 33,23; 1Rg 19,12). Ambii l-au văzut pe Dumnezeu numai din spate. Mai întâi au trebuit să poarte crucea suferinţelor şi să aştepte venirea lui Isus, Mesia. Astfel: Moise, după ce a purtat greul pustiului cu un popor îndărătnic şi a murit înainte de a intra în Ţara Canaanului (Dt 3,24-25) şi înainte de a veni Mesia. Ilie, care după ce de unul singur a purtat lupta cu idolii şi cu liderii corupţii ai poporului ales, a fost nevoit apoi să părăsească locurile dragi lui şi să dispară în car de foc (cf. 2Rg 2,11), înainte de a-l vedea pe Mesia. Pentru că au acceptat fără murmur toate acestea şi au aşteptat cu răbdare ani şi ani, au primit harul nu numai să-l vadă pe Isus, faţă-n faţă (cf. Mt 17,3), ci şi harul de a fi asemenea lui (cf. 1In 3,2).
Petru, Iacob şi Ioan, consideraţi după învierea şi înălţarea lui Isus, stâlpii Bisericii (cf. Gal 2,9), au fost cei care înainte de patima, moartea şi învierea lui Isus, căutau mereu să se impună în faţa altora şi chiar în faţa lui Isus; Iacob şi Ioan i-au cerut lui Isus să coboare foc din cer peste un sat de samariteni (cf. Lc 9,54); tot ei i-au lui Isus să oprească pe cineva să facă minuni în numele său (cf. Mc 9,38). Petru s-a opus lui Isus ca să poarte crucea pentru mântuirea noastră (cf. Mt 16,22); Petru s-a opus ca Isus să-i spele picioarele (cf. In 13,8); iar astăzi, Petru s-a opus ca Isus să coboare de pe Tabor pentru a merge la cruce (cf. Mt 17,4). Toate acestea l-au făcut pe însuşi Dumnezeu să intervină şi să le spună tuturor care caută să-i impună lui Isus principiile lor: "Acesta este Fiul meu cel preaiubit. Pe dânsul să-l ascultaţi" (Mt 17,5)!
După intervenţia directă a lui Dumnezeu, cei trei apostoli au fost cei dintâi care au înţeles adevărul; drept urmare, toţi trei au devenit stâlpi ai Bisericii (cf. Gal 2,9) şi au purtat crucea: Iacob moare primul, fiind ucis cu sabia (cf. Fap 1,2); Petru moare al doilea, răstignit cu capul în jos (cf. In 21,18); Ioan moare ultimul dintre apostoli, după ce i s-a servit otravă ucigătoare, după ce a fost îmbăiat în cazanul cu ulei clocotit, după multă trudă apostolică şi după un lung exil în Insula Patmos (cf. Ap 1,9). Acum, schimbaţi la faţă, stau alături de Isus în cer, iar noi pe pământ lăudăm măreţia harului lui Dumnezeu (cf. Ef 1,6).
Dumnezeu ne întăreşte astfel: "Nu vă pierdeţi încrederea! Ea are o mare răsplată. Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voinţa lui Dumnezeu, să puteţi obţine promisiunea" (Evr 10,35-36).
Adevărul mântuirii prin cruce şi răbdare, Dumnezeu i l-a descoperit şi lui Paul, abia convertit: "Îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru numele meu" (Fap 9,16)! Iar astăzi, Paul, în lectura a doua, confirmă că aşa este şi îi cere atât lui Timotei, cât şi nouă tuturor să urmăm aceeaşi cale a crucii (cf. 2Tim 1,8-10).
Timpul Postului Mare este pentru catecumeni un timp de pregătire pentru Botez, iar pentru cei botezaţi un timp de reînnoire a harului Botezului. Unul dintre simbolurile înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina cea albă. De aceea, fiecare nou creştin primeşte la botezul său o haina albă, o haină pe care trebuie s-o păstreze curată pe tot parcursul vieţii. Iar, dacă se întâmplă ca omul creştin să-şi mânjească haina de la botez prin păcate, Dumnezeu a lăsat ca, prin mărturisirea păcatelor şi prin pocăinţă, omul să primească iertarea şi, odată cu iertarea, şi haina albă a botezului. De aceea, pocăinţa a fost numită de sfinţii Părinţi "un nou botez", pentru că botezul din apă şi din Duh Sfânt se primeşte numai o singură dată (cf. In 3, 5), pe când "botezul lacrimilor" sau "botezul pocăinţei" se poate primi chiar în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre.
Iată ce i-a spus un eremit unui om care se plângea că şi-a murdărit prin multe păcate haina albă de la Botez şi acum se temea de pedeapsa veşnică a iadului: "Tu ce faci cu haina pe care o murdăreşti, o arunci?" "Nu, o spăl!" "Aşa face şi Dumnezeu cu un suflet care, prin păcat şi mânjit haina harului, îl spală prin pocăinţă şi lacrimi, îl întăreşte şi îi dă puterea de a merge mai departe pe calea cerului".
Clarence Wilbur Hall (1923-2002), un scriitor american, în cartea sa Din adâncuri, descrie viaţa unui anume Henry Fetter Milans (1861-1946), un alcoolic american fără nădejde, fără putinţa de a fi ajutat, ce zăcea pe patul spitalului Belevue, din New York. Autorul ne spune că într-o zi un profesor de medicină, cu grupa sa de studenţi, stăteau în jurul patului său şi le dădea explicaţii. Ajungând la alcoolic, le-a zis studenţilor săi: "Aici avem un caz tipic al unuia care este în ultimul stagiu de alcoolism acut. Medicina şi psihologia nu l-au putut ajuta cu nimic. Curând va muri, aşa cum a trăit, un alcoolic cu totul nenorocit". La puţin după aceasta, alcoolicul a fost externat din spital; într-o noapte, cum nu avea unde dormi, s-a dus la azilul de noapte al unei biserici. Acolo, în fiecare seară se ţinea un serviciul divin. Pătruns de cuvântul lui Dumnezeu, care chema la convertire, chiar în acea seară, Henry Fetter Milans şi-a mărturisit păcatele, şi-a lepădat viaţa păcătoasă şi s-a hotărât pe deplin pentru Dumnezeu şi pentru o viaţă nouă cu el. Ceea ce n-a putut face medicina cu repetatele ei dezalcoolizări şi tratamente şi ceea ce nu au putut face nici psihologia cu numeroşii ei consilieri, a făcut Dumnezeu într-o singură clipă. Sănătatea lui trupească şi sufletească s-au refăcut. La 19 ani după convertire, Henry Fetter Milans a scris: "Din momentul când mi-am mărturisit păcatele şi m-am decis cu totul pentru Dumnezeu şi până în prezent, niciodată n-am mai luat alcool în gura mea, deşi timp de 35 de ani el a fost plăcerea vieţii mele".
Autorul acestei cărţi şi eroul ei ne spun împreună: "Nu vă mulţumiţi numai să-l adăugaţi pe Cristos la viaţa voastră, căci acela care nu scade păcatul din viaţa lui, acela care nu-şi schimbă viaţa şi comportamentul, acela face numai o schimbare de opinie, nu o convertire cerută de Dumnezeu.
Un tânăr păgân dintr-o ţară de misiuni, după ce l-a cunoscut pe Cristos, a cerut să fie botezat public, în faţa întregii comunităţi, chiar în piaţa publică, ca să fie mărturie şi pentru alţii. Cel care l-a pregătit pentru botez l-a întrebat: "Înainte să-l primeşti pe Isus în viaţa ta, ai fost un păcătos?" "Da!" "Dar în prezent, mai eşti păcătos?" "Drept să vă spun, mă simt mai păcătos ca oricând". "Atunci cu ce poţi spune că te-ai schimbat?" "Înainte eram un păcătos care alerga după păcat, acum sunt un păcătos care fuge de păcat".
Dacă izvoarele de lapte şi miere (cf. Ex 3,8; Num 13,27; Dt 26,9-15; Ier 11.5; Ier 32,22; Ez 20,6); dacă pământul cu struguri mari şi grâne multe (cf. Num 13,24-25) le-au dat evreilor curajul şi puterea pentru a străbate un drum greu prin pustiu şi să cucerească Ţara Canaanului. Dacă chipul luminos al lui Isus le-a dat putere apostolilor să poarte crucea cu Isus şi să ajungă la înviere cu el. Dacă "ţara aurului" i-a dat putere şi curaj lui Francesco Pizzaro (1475-1541) să facă un drum lung şi greu şi să cucerească Bolivia; dacă "parfumul plăcut" i-a dat curaj lui Alexandru cel Mare (356-323 î.C.) să cucerească Arabia. Atunci, cu atât mai mult, Schimbarea la faţă a lui Isus, care va fi şi schimbarea noastră la faţă, care este intrarea noastră în toate comorile şi bucuriile cerului, trebuie să ne dea şi nouă curajul şi tăria de a trăi în credinţă, speranţă şi dragoste pe acest pământ, spre a le dobândi; mai ales că noi mai suntem curăţiţi de taina Spovezii, suntem hrăniţi de pâinea celor tari, cuvântul Scripturii şi Euharistia, trupul şi sângele lui Cristos, şi ne putem înălţa până la cer prin rugăciune, pentru a dobândi ajutor!
Pr. Ioan Lungu
