"Cea mai mare şi mai vie flacăra de iubire care s-a înălţat vreodată în lume arde aici şi acum, în inima Bisericii lui Dumnezeu" (Pr. Pierre Teilhard de Chardin, SJ)
Cincisprezece secole despart două comemorări aflate la distanţă de o zi una de cealaltă: sfânta Marta şi naşterea pentru cer a sfântului Ignaţiu de Loyola.
Timpul desparte, esenţa uneşte: iar esenţa este creşterea în iubire.
Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr din Bethania, îl primeşte pe Isus în casa ei, ea este "stăpâna", aşa cum o arată numele, ea este şi slujitoarea care se ocupă şi pregăteşte totul, ea singură - alte ajutoare nu are, iar când cere, indirect, ajutorul surioarei ei contemplative, primeşte... îndrumare spirituală. Marta are grijă de fiinţa Mântuitorului în trup. Marta are conştiinţa dureroasă a stării trupului fratelui ei, "mort de patru zile". Dar tot Marta îi iese în întâmpinare lui Isus, cu durerea făcută sfâşietor reproş şi încrederea devenită credinţă în atotputernicia Fiului lui Dumnezeu. Iubirea ei faţă de oaspetele drag, cu umbra părerii de rău că nu poate asculta ea însăşi cuvintele lui Isus, aşa cum face Maria, a crescut în timp şi se revarsă acum deplin şi neumbrită asupra surorii şi fratelui ei. Iubirea Martei este pentru trup şi suflet împreună, în iubirea ei este fapta, graba, disperarea, dar totodată încrederea şi credinţa în Isus. Marta este fiinţa ancorată deopotrivă în realitatea vizibilă şi transcendentă a lui Isus. Dar Marta "se află încă pe cale": "Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit". Pentru ea, Isus este numai atunci când se află prezent - existenţa sa în viaţa noastră se cere întărită de prezenţa sa fizică, iar iubirea - şi a omului, şi a lui Dumnezeu, se manifestă în primul rând prin fapte - şi aici ne recunoaştem majoritatea dintre noi: altfel spus, dacă Dumnezeu ne iubeşte, ne împlineşte dorinţele.
Acţiunea şi contemplaţia sunt esenţiale pentru creşterea şi desăvârşirea în iubire.
Pentru sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), fondatorul ordinului Societăţii Lui Isus (1540), numai iubirea contează, "iubirea este cea care dă greutate sufletului". Iar calea spre desăvârşirea iubirii o constituie exerciţiile spirituale, carte "trăită înainte de a fi scrisă"1. Fructul "Exerciţiilor" este cunoaşterea lăuntrică a Domnului, "pentru a-l iubi şi urma mai mult". Prezenţa lui Isus este constantă şi continuă. A-l căuta, a-l întâlni în tot şi în toate şi mai presus de toate, "a-l iubi cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată voinţa", iată mobilul şi bucuria întregii vieţi. Discret, răbdător, umil, afectuos, de o profunzime şi nobleţe a spiritului egalată doar de nesfârşita sa iubire faţă de Isus, învăţând din propriile greşeli, crescând în cunoaştere şi iubire, supunând inteligenţa iubirii şi iubirea discernământului, sfântul Ignaţiu este caracterizat drept "un mare om de acţiune şi un mare mistic".
Dacă ne-am întreba ce anume datorăm noi, cei de astăzi, iezuiţilor, la cinci secole distanţă de momentul întemeierii Societăţii Lui Isus - răspunsul ar fi simplu: descoperirea propriului suflet: prin educaţie, cunoaştere, iubire; creşterea şi desăvârşirea în iubire; acţiunea desăvârşită, iubirea desăvârşită - O.A.M.D.G. - "Omnia ad majorem Dei gloria", "Toate spre mai mare slavă a lui Dumnezeu". Iar aici este schimbarea esenţială de paradigmă: de la preocuparea zilnică - Isus-trup, Isus-oaspete, Isus care "ne iubeşte şi ne împlineşte dorinţele tocmai fiindcă ne iubeşte", la "Dumnezeu în toate" şi bucuria de a-l găsi, iubi, sluji. Iar iubirea desăvârşită îşi găseşte bucuria şi pacea în ea însăşi.
Cerând ajutor în urgenţele zilei, (poate cu părerea de rău şi atât de umana invidie), copleşită de treburi, grăbită şi dorind din tot sufletul să facă altceva decât ceea ce avea de îndeplinit, Marta primeşte... îndrumare spirituală.
Un părinte iezuit, întrebat ce anume îi face atât de deosebiţi în peisajul spiritual al timpului, ce anume a determinat prin ei transformarea atâtor conştiinţe, inimi şi vieţi, atâtea schimbări sociale şi culturale importante şi pur şi simplu, ce anume îi face să fie ceea ce sunt, mergând până la martiriu - numai în secolul al XX-lea au căzut pradă intoleranţei religioase, urii de rasă, persecuţiilor, peste 300 de preoţi, fraţi, scolastici iezuiţi - a răspuns: "Păi... exerciţiile spirituale".
La 24 iulie 2009, în catedrala din Aosta, în nordul Italiei, spre sfârşitul reflecţiei asupra Scrisorii către Romani, referindu-se la cuvintele sfântului Paul: "Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu" (Rom 12,1), Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea a spus: "Aceasta e viziunea plină de măreţie pe care a avut-o şi Teilhard de Chardin2: "La sfârşit va fi o adevărată Liturghie cosmică, în care cosmosul însuşi va deveni o ostie vie".
Aceasta e calea regală a faptei şi iubirii desăvârşite.
Iar jertfa e însăşi calea, adevărul şi viaţa acestei iubiri.
Dr. Ecaterina Hanganu
*
Note
1 Pr. Marius Taloş, SJ: Introducere la "Exerciţii spirituale", în Ignaţiu de Loyola, Ed. "Polirom", Iaşi, 2007.
2 Pierre Teilhard de Chardin (1 mai 1881 - 10 aprilie 1955), preot iezuit, celebru om de ştiinţă - filozof, paleontolog, geolog, a conceput ideea punctului Omega şi a dezvoltat conceptul de Noosferă. În faţa criticilor şi persecuţiilor aduse de unii contemporani, a aşteptat răspunsul lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: "Dacă n-am greşit de-a lungul vieţii, atunci fie să mor în ziua întâi de Paşti". Ziua de 10 aprilie 1955 a fost, într-adevăr, prima zi de Paşti.
