Şi astăzi Isus vrea să intre în Ierusalimul sufletelor noastre pentru a le mântui prin crucea sa
Înainte de Primul Război Mondial un preot ţinea misiuni, iar un tânăr necredincios i-a declarat public că este gata să calce crucea în picioare. Atunci preotul i-a amintit cu bunătate de ziua în care va veni moartea şi că îi doreşte ca în acele clipe să-l aibă pe Isus răstignit lângă el, să-i ierte păcatele şi să-l mântuiască. A urmat apoi Primul Război Mondial (1914-1918). Tânărul a fost înrolat şi a fost rănit în luptă. Deoarece nu mai avea mult de trăit, i s-a permis să se întoarcă acasă. Cum nu mai aveau timp să cheme un preot, i s-a prezentat un crucifix. Muribundul a sărutat rănile Mântuitorului şi a închis ochii pentru totdeauna. Credem că Domnul l-a primit cu braţele deschise pe fiul rătăcitor. Să nu uităm nici noi că într-o zi vom avea mare nevoie de Isus, răstignit, mort şi înviat. De aceea să-l primim chiar acum în Ierusalimul sufletelor noastre.
Biserica celebrează astăzi Floriile, ziua intrării Domnului nostru Isus Cristos în Ierusalim, pentru a-şi începe pătimirea şi moartea sa pentru mântuirea lumii. El însuşi a spus: "Nu este dragoste mai mare decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc" (In 15,13-14).
Lecturile biblice din sărbătoarea Floriilor ne prezintă două istorii diametral opuse: istoria primului Adam, cel neascultător până la moarte, căruia i-a urmat o rasă ambiţioasă şi răzvrătită, şi istoria celui de-al doilea Adam, Isus Cristos cel ascultător până la moartea pe cruce, şi căruia i-a urmat o rasă de oameni smeriţi şi ascultători.
Primele trei versete de dinaintea primei lecturi de astăzi (cf. Is 50,1-3) ne redau istoria primului Adam şi a urmaşilor lui răzvrătiţi. În cadrul unei convorbiri intime cu Israelul, Dumnezeu îi spune acestuia că nu fără motiv l-a lăsat pentru o vreme în mâna caldeilor, ci din cauza păcatelor lui, căci nimeni nu i-a ascultat cuvintele, nimeni nu l-a primit şi nimeni i-a răspuns la chemare de convertire; ba mai mult, la iubirea lui el i-a răspuns cu ură şi răutate.
Versetele cuprinse în prima lectură de astăzi (cf. Is 50,4-7), împreună cu psalmul responsorial 22, cu lectura a doua (cf. Fil 2,6-11) şi cu evanghelia pătimirii (cf. Lc 22,14-56) ne vorbesc despre istoria celui de al doilea Adam, istoria lui Isus cel bun şi ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).
Profetul Isaia, vorbind de departe despre Isus mântuitorul, ni-l prezintă sub imaginea unui bun ucenic, care zilnic ascultă de glasul lui Dumnezeu pentru a şti ce să-i înveţe pe oameni. Şi cu toate că le-a adus cuvintele lui Dumnezeu, oamenii l-au respins cu răutate. Dar, cu toată respingerea şi răutatea lor, Isus nu a încetat să-i iubească până la sfârşit (cf. In 13,1), adică până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), convins fiind că, după ce va pătimi şi va muri la Ierusalim, Tatăl ceresc pe ei îi va mântui, iar pe el îl va învia şi îl va glorifica la dreapta sa.
Sfântul Luca ne prezintă astăzi intrarea lui Isus în Ierusalim, pentru a pătimi, pentru a muri şi pentru a învia spre mântuirea noastră (cf. Lc 19,28-40). Iar psalmul 22, din care am cântat astăzi, care mai este numit şi "Psalmul crucii", ne prezintă ultimele trei ore de viaţă ale lui Isus de pe cruce, trei ore de întuneric, trei ore de abandonare din partea Tatălui (cf. Mt 27,46). Atât de nesuferit îi era păcatul nostru lui Dumnezeu, că şi-a întors faţa chiar de la Fiul său preaiubit care îl luase asupra lui (cf. In 1,29). Dar, după ce îşi va da viaţa ca preţ de răscumpărare, Duhul şi Slava Tatălui îl vor învia din morţi şi îl vor înălţa glorios la cer, garanţie a învierii şi a înălţării tuturor celor care vor primi mântuirea lui.
Într-o duminică a Pătimirii, sfânta Gertruda (1256-1302) se afla într-o adâncă contemplaţie a suferinţelor Domnului. Deodată a început să se roage: "Doamne, cu ce-ţi voi putea eu răsplăti iubirea pe care ai arătat-o faţă de mine la cruce?" În acea clipă a auzit un glas în inima ei: "Gertruda, dă-mi cheia!" "Ce fel de cheie vrei să-ţi dau, Doamne?" "Vreau cheia inimii tale!" Asta vrea Isus şi de la noi.
Ierusalimul, în care Isus a intrat astăzi blând şi smerit, este imaginea sufletului omenesc, în care Cristos vrea să intre pentru a-i aduce pacea şi mântuirea (cf. Lc 13, 34;19,42). Sufletul omului, ca şi Ierusalimul, este cetatea lui Dumnezeu, dar cetate în care a reuşit să intre şi diavolul prin păcat. Sufletul omului a fost creat atât de frumos că este disputat atât de Dumnezeu cât şi de satana. Dumnezeu din iubire şi satana din ură.
Minunile care au precedat şi care au urmat intrării lui Isus în Ierusalim arată voinţa lui Isus de a-l mântui pe om cu orice preţ, chiar cu preţul sângelui său. Să luăm câteva exemple numai din Evanghelia după sfântul Luca din care ne hrănim în anul acesta liturgic, notat simbolic cu "C". Prin vindecarea celor zece leproşi, Isus a voit să ne arate o imagine a sufletului plin de păcate, care este ca un om desfigurat de lepră. Dar el a venit să-i redea sănătatea şi frumuseţea (cf. Lc 17,11-19). Prin chemare fruntaşului bogat care a refuzat să-l urmeze, şi apoi prin convertirea bogatului vameş Zaheu, Isus a voit să ne arate cum ne-a amăgit satana cu cele trecătoare, pentru a ne răpi adevăratele bogăţii. Dar Isus a venit să ne elibereze de robia falselor bogăţii (cf. Lc 18,18-34; 19,1-10). Prin vindecarea orbului lângă Ierihon, Isus a voit să ne arate cum satana ne-a orbit să nu mai vedem cerul şi frumuseţile lui, dar el a venit să ne vindece de această orbire (cf. Lc 18,34-43). Prin curăţirea templului de profanatori, Isus a voit să ne arate că noi suntem templul viu şi plăcut al lui Dumnezeu, dar templu viu pe care diavolul l-a întinat; însă Isus a venit să ne cureţe de păcate chiar cu preţul vieţii sale (cf. Lc 19,45-46). Prin învăţătura din templu, Isus ne arată că noi rătăcisem calea lui Dumnezeu, dar că el a venit să ne repună pe drumul cel bun (cf. Lc 19,47-21,38). Prin învăţătura despre înviere, a voit să ne arate că sufletul nostru era mort din cauza păcatelor, dar că el a venit să-i redea viaţa prin moartea şi învierea sa (cf. Lc 20,27-40).
Isus ne-a dovedit sinceritatea iubirii sale faţă de noi, mergând în locul nostru la judecată, la lovituri şi la moarte (cf. Lc 23,1-56). Ale noastre erau toate acestea, dar Isus le-a îndurat în locul nostru.
Intrarea blândă şi smerită a lui Isus în Ierusalim, dar şi în sufletele noastre, pentru a ne arăta iubirea şi pentru a ne elibera de toţi duşmanii noştri, primii fiind diavolul şi moartea, a fost prevestită încă din Vechiul Testament: "Tresaltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe" (Zah 9,9-10).
Evanghelia intrării lui Isus în Ierusalim ne spune că Isus i-a trimis pe ucenicii săi în satul de dinaintea lor, unde se găseau o măgăriţă legată şi un mânz împreună cu ea, să-i aducă la el. Tâlcuind acest episod, sfântul Atanasie cel Mare (296-373) spune că satul de dinaintea lor simbolizează cetatea pământească, iar locul unde se afla el simboliza paradisul. Măgăriţă şi mânzul simbolizau omenirea întreagă. Mânzul simboliza poporul evreu ales, iar măgăriţă îi simboliza pe păgâni.
Începând din acel moment şi până astăzi, Isus îşi va trimite mereu ucenici în lumea întreagă, pentru a-i dezlega de legăturile păcatului şi pentru a-i aduce la el atât pe iudei, cât şi pe păgâni, pentru ca el să-i mântuiască şi să alcătuiască din ei Biserica sa, mireasa sa. Iar toţi adevăraţii ucenici ai lui Cristos, de atunci şi până astăzi, dezleagă de păcate şi-i aduc la Isus atât pe iudei cât şi pe păgâni, pentru a face din toţi mireasa sa. Unul este legat cu iubirea de arginţi, altul cu preacurvia, altul cu beţia, altul este stăpânit de slavă deşartă, altul cu nedreptatea, altul cu răpirea avutului aproapelui, altul cu camăta şi fiecare cu păcatele sale. Iar ceea ce a fost dezlegat pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri (cf. Mt 16,19). Oare noi cei de astăzi ne-am lăsat dezlegaţi de lanţul păcatelor şi aduşi de apostoli la Isus?
După ce au adus măgăruşul la Isus, ucenicii şi-au pus hainele pe el şi pe Isus l-au aşezat deasupra. Iar iar ceilalţi oamenii şi-au aşternut hainele pe drum, covor pentru Isus (cf. Lc 19,35-36). Exemplul bun al apostolilor de a-l sluji pe Isus a fost imediat urmat de slujirea mulţimii. Dacă ar fi mai mulţi cei care se dăruiesc slujirii lui Isus, numărul făcătorilor de bine ar creşte şi el.
Bucuria oamenilor de bunăvoinţă la intrarea lui Cristos în Ierusalim era atât de mare şi curată, că ei strigau la el ca la adevăratul Dumnezeu mântuitor: "Osana! Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului" (In 12,13). Cuvântul "Osana" este un cuvânt ebraic, este din psalmi şi înseamnă: "Doamne, mântuieşte-ne" (Ps 118,25).
Dacă bucuria celor de bunăvoinţă era dulce, durerea potrivnicilor era amară. Când poporul striga "Osana", iar copiii evreilor au început să repete strigătul de: "Osana, Fiul lui David", arhiereii şi cărturarii au protestat cerându-i lui Isus să-i oprească. Dar Isus le-a răspuns cu voinţa lui Dumnezeu din psalmi: "Din gura copiilor şi a pruncilor ţi-ai pregătit laudă, că să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător" (cf. Ps 8,2; Mt 21,15-16).
Copii iudeilor s-au arătat mai teologi decât părinţii lor, arhiereii şi cărturarii, căci limba şi buzele lor nevinovate erau mişcate de Duhul Sfânt, iar cele ale părinţilor lor erau mişcate de duhul cel rău.
De aceea, aşa cum spune sfântul Ciril din Alexandria (378-444), "Pruncii îl slăveau pe Cristos ca Dumnezeu, iar părinţii lor îl huleau ca pe un răufăcător; pruncii îl recunoşteau pe Isus ca împăratul măririi, în timp ce părinţii lor îl vedeau numai ca pe fiul tâmplarului; copiii îi cântau lui Isus «Osana», iar părinţii lor strigau: «Răstigniţi-l!»; copiii şi-au aşternut veşmintele covor că să treacă Isus peste ele, iar părinţii lor au fost de partea celor care şi-au împărţit hainele lui trăgând la sorţi pentru ele; pruncii l-au întâmpinat pe Cristos cu ramuri de palmier în mână, în timp ce părinţii lor l-au întâmpinat cu ocări; copiii l-au primit pe Isus ca mieluşeii pe păstorul lor, în timp ce părinţii lor l-au sfâşiat pe Isus, aşa cum sfâşie nişte lupi un miel blând". Oare noi cu cine ne asemănăm prin viaţa noastră? Să nu uităm că Isus a spus că dacă dreptatea noastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor (cf. Mt 5,20) şi dacă nu ne vom asemăna cu pruncii, nu vom intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 18,3).
Oamenii de bunăvoinţă, prin cântul lor de "Osana" şi prin fluturarea ramurilor de palmier (cf. In 12,12-13; Mt 21, 8; Mc 11,8), au prevestit victoria lui Isus asupra morţii şi a tuturor duşmanilor lui şi ai noştri; au prevestit şi intrarea lui Isus în paradis împreună cu noi, unde se cântă veşnic "Osana" şi se flutură ramuri de palmier (cf. Ap 7,9). Asta am făcut şi noi astăzi de Florii, am prevestit victoria lui Isus şi a noastră asupra morţii şi a tuturor duşmanilor, am prevestit intrarea în cer a lui Isus şi a noastră. Dar, pentru ca toate acestea să fie adevărate, trebuie să-l primim astăzi pe Isus în inimi curate de mireasă.
Referitor la fluturarea ramurilor de palmier, sfântul Ciril din Alexandria (378-444) ne recomandă să avem ramuri verzi şi în suflet, căci ramurile verzi simbolizează dezbrăcarea sufletului de moartea vechiului păcat şi îmbrăcarea noii vieţi a harului adusă de Isus.
Iar referitor la aşternerea hainelor înaintea lui Isus, sfântul Andrei din Creta (660-740) ne spune că acest gest recheamă să aşternem vieţile noastre înaintea lui Isus, adică să ne punem vieţile noastre în slujba lui Cristos şi a oamenilor de mântuit.
În timpul Postului Mare, creştinii familişti s-au nevoit în casele şi la lucrul lor, iar călugării s-au nevoit prin munţi, pustiuri şi peşteri. Un vechi imn de Florii ne spune că de intrarea lui Isus în Ierusalim, de intrarea lui Isus în sufletele noastre, toţi creştinii trebuie să iasă, fie din casele şi lucrurile lor, fie din peşterile, pustiile şi munţii lor, la propriu şi la figurat, şi să-l întâmpine pe Isus care vine să-i mântuiască; să se aştearnă pe ei înşişi la picioarele lui, să-i cânte "Osana", "Doamne mântuieşte-ne!", şi să-i fluture ramurile verzi ale credinţei, speranţei, dragostei şi a curăţiei de suflet.
Poetul român Vasile Alecsandri (1821-1890) spunea referitor la sărbătoarea Floriilor: "Vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii". Adică, vin Floriile cu soarele Cristos şi soarele Cristos vine cu sărbătoarea Floriilor în sufletele noastre. Şi tot Vasile Alecsandri spunea: "La Mirceşti mă simt ca peştele în apă şi ca pasărea în zbor!" Aşa trebuie să ne simţim şi noi în prezenţa lui Isus care de Florii vine să ne mântuiască. Să celebrăm, deci, Floriile cu soare şi soarele cu Florii, adică să celebrăm Floriile cu Isus în suflete şi pe Isus venit la noi ca să ne mântuiască cu Florii. Şi atunci, cu Isus în suflete, ne vom simţi ca peştele în apă şi ca pasărea în zbor.
Asta ne doreşte tuturor Biserica de Florii! Asta urez şi eu tuturor vizitatorilor site-ului: www. ercis.ro: "Florii cu soare şi soare cu Florii"!
Pr. Ioan Lungu
