"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cât de mult m-ai slăvit!" (Mt 27,46)

Este o poveste frumoasă cu un rege care avea lângă locuinţa sa o fântână şi un bambus foarte frumos; dar ceva mai departe de casa lui avea şi o grădină, care din cauza lipsei de apă era uscată. De aceea, i-a propus bambusului să se lase tăiat, ca din tulpina şi ramurile sale să facă canale, prin care apa să ajungă la plantele din grădină; iar bambusul a acceptat cu bucurie.

Este uşor de înţeles mesajul acestei povestiri. Regele este Dumnezeu; bambusul este Cristos; plantele grădinii erau oamenii păcătoşi, uscaţi sufleteşte; tăierea bambusului este jertfa pe care Isus a acceptat-o cu bucurie, ca o preamărire a sa şi a lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră.

Prima lectură (cf. Is 50,4-7) ne spune că în zadar a răsunat glasul Domnului căutând un om care să-l asculte. Isus a fost cel dintâi care a răspuns. Isus este acela care în fiecare dimineaţă se scula ca să asculte atent cuvintele Tatălui său, ca un ucenic.

Lectura a doua (cf. Fil 2,6-11), făcând trimitere la primul Adam, care a fost neascultător până la moarte, ni-l prezintă pe Cristos, ascultător de Tatăl ceresc, până la moartea pe cruce, care s-a dezbrăcat gloria divină şi s-a smerit pentru a deveni mântuitorul lumii.

Sfântul Bernard de Clairvaux (1091-1153), un conte care s-a făcut călugăr, spune: "Isus, întotdeauna a fugit când oamenii au voit să-l facă rege; dar s-a prezentat singur atunci când au voit să-l răstignească".

Isus, vorbind de jertfa vieţii sale pentru mântuirea oamenilor păcătoşi, a vorbit ca despre ceasul preamăririi sale: "A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă" (In 12,23-24).

Şi, într-adevăr, aşa este: dacă bambusul nu se jertfea pe sine, avea să rămână singur lângă rege, iar asta însemna tristeţe. Dacă bobul de grâu refuza să moară, rămânea singur şi uscat. Dacă Isus nu primea să moară, avea să rămână singurul fiu, iar Dumnezeu voia mulţi fii. Dacă noi, creştinii, nu vom accepta jertfele vieţii şi moartea din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri, ne vom pierde (cf. Mc 8,35).

Toate care s-au întâmplat de Florii arată dragostea persoanelor divine pentru oameni. Astfel, Tatăl l-a dat la moarte pe Fiul său pentru noi. Fiul a primit cu bucurie această jertfă mântuitoare, lăsându-se purtat în procesiune de sărbătoare, asemenea mieilor pentru jertfă. Iar Duhul Sfânt a întreţinut flacăra iubirii.

Isus a intrat în Ierusalim, venind dinspre Befaghe (casa vaietelor) şi Betania (casa săracilor), pentru a arăta lumii întregi că el a venit să transforme vaietele şi sărăcia lumii în bucurie şi abundenţă. Făcând această intrare astfel, după Scripturi, el a voit să le dea oamenilor încă o şansă de a-l primi ca mântuitor al lor, prin mărturisirea păcatelor şi implorarea harului divin.

Se spune că americanul Bill Gates (n. 1955), co-fondatorul concernului Microsoft, avea un prieten pe care l-a chemat să lucreze împreună cu el în marele său plan de computere. Acesta avea şi el deja o mică companie de computere. Nu a voit să renunţe la firma sa şi nici nu avea încredere în firma lui Bill Gates, aşa că a refuzat. Ce s-a întâmplat? Astăzi Bill Gates este primul din lume în materie de computere, iar prietenul său a falimentat. A fost şansa şi ocazia vieţii lui şi a pierdut-o.

Locuitorii Ierusalimului au fost chemaţi de Isus să-şi caute fericirea alături de el. Cei mai mulţi au refuzat ocazia vieţii lor şi au murit nefericiţi. Astăzi chemarea ne este adresată şi nouă să venim şi să ne căutăm fericirea alături de Isus. Oare vom refuza şi noi ocazia vieţii noastre de a fi veşnic fericiţi?

Dacă acceptăm astăzi invitaţia lui Isus de a ne căuta fericirea alături de el, primul lucru pe care trebuie să-l facem este împăcarea cu Dumnezeu, prin mărturisirea păcatelor noastre şi cererea farului divin. Petru şi-a mărturisit păcatul lepădării de Isus, a plâns amar şi a fost făcut fericit de Isus. Iuda nu şi-a mărturisit păcatul vânzării lui Isus şi nu a plâns pentru el, de aceea a disperat şi s-a spânzurat.

Unui sfânt i-a descoperit odată îngerul său păzitor că un păcătos care îşi mărturiseşte păcatele în mod sincer, cu părere de rău şi cu hotărâre de convertire, îi este plăcut lui Dumnezeu mai mult decât un prunc nevinovat, mai mult decât o fecioară curată şi mai mult decât un martir al credinţei".

Ziua Floriilor, ziua când Isus a ieşit în întâmpinarea lumii uscate de păcat pentru a o mântui, ne este prezentată ca pe o zi de bucurie şi de sărbătoare, atât pentru Isus, cât şi pentru mulţimile care vedeau în Isus singura lor salvare.

Strigătul mulţimilor de Florii, care îl aclamau pe Isus cu: "Osana, fiul lui David" (Mt 21,9), strigăt care înseamnă: "Mântuieşte-ne, fiul lui David"! Şi apoi strigătul lui Isus către Tatăl ceresc, de la înălţimea crucii: "S-a săvârşit" sau "Totul s-a împlinit" (In 19,30), cuvânt care în limba ebraică este: "telestai" şi care tradus exact înseamnă: "plătit în totalitate"; cuvânt care era scris şi pe toate chitanţele achitate integral, de pe timpul lui Isus. Acest cuvânt: "totul s-a împlinit", "plătit în totalitate", Isus l-a scris şi pe chitanţa trimisă Tatălui său ceresc de pe cruce (cf. Col 2,14), ca răspuns la strigătul mulţimii: "Osana, Fiul lui David", din ziua Floriilor.

Încă ceva foarte important. Evanghelia de astăzi ne spune că, atunci când Isus a fost pus pe cruce, a strigat către Tatăl ceresc: "Eli, Eli, lama sabahtani!" Evanghelistul Matei a tradus aceste cuvinte ale lui Isus prin limba aramaică şi ele înseamnă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit" (Mt 27,46)? Această traducere vrea să arate cât de urât i-a fost şi îi este lui Dumnezeu păcatul oamenilor, că şi-a întors faţa şi de la Fiul său preaiubit, care în acel timp purta păcatul nostru. Dar, mai este şi o traducere prin limba ebraică, când aceste cuvinte înseamnă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cât de mult m-ai proslăvit!" Dumnezeu, la cruce, l-a proslăvit pe Isus, făcând din el unicul mântuitor şi unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. Fap 4,12; 1Tim 2,5). Iar părerea bibliştilor este că aceasta este şi traducerea optimă, pentru că Isus, chiar în seara dinaintea pătimirilor sale, s-a rugat: "Tată, proslăveşte pe Fiul tău, pentru ca şi Fiul tău să te proslăvească pe tine" (In 17,1).

La 17 noiembrie 1976 a fost asasinat la Milano adjunctul poliţiei stradale, Giovanni Ripani (1949-1976). La funeraliile lui, cardinalul Colombo a spus despre el: "Mi s-a spus că în buzunarul lui Giovanni Ripani s-a găsit o cărţulie ponosită în care erau scrise maxime şi rugăciuni. Aceasta a fost cartea pe care unchiul său o purtase în război, iar astăzi o purta el spre a-l întări în greutăţile zilnice. Pe ultima pagină Giovanni Ripani, a semnat cu mâna proprie, chiar în ziua asasinatului: «Eu mă încred în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos»".

Astăzi, de Florii, când Isus a intrat în Ierusalim pentru a-şi începe pătimirile sale pentru noi, fiecare om ar trebui să rostească aceleaşi cuvinte: "Eu mă încred în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos!"

Un inginer, de religie hindusă, îi reproşa unui ţăran vecin de-al său faptul că se convertise la creştinism: "De ce ai părăsit religia înaintaşilor tăi pentru o religie străină? Oare nu valorează la fel toate religiile în faţa lui Dumnezeu"? Ţăranul nu scoase nici un cuvânt. Intră în casă şi, câteva momente după aceea, ieşi cu un crucifix în mână şi-l arătă inginerului spunându-i: "Tu îmi spui că toate religiile sunt egale, dar eu te întreb: În care altă religie - în afară de cea creştină - există vreun dumnezeu care să fi murit pentru a mântui pe oameni?" Această mărturie l-a făcut pe acel inginer să îmbrăţişeze şi el religia creştină.

Crucifixul este elementul distinctiv al originalităţii credinţei creştine. Este asemenea ştampilei de autentificare pe un document. Niciodată noi, oamenii, nu ne-am fi putut imagina aşa ceva. Toate celelalte religii ale lumii îşi pun problema ce pot face pentru zeii lor. Singura religia creştină chema pe oamenii să primească ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Iar, dacă mulţi dintre creştini trăiesc apăsaţi de multe suferinţe, aceasta se datorează, în primul rând, faptului că nu au alergat la Dumnezeu pentru a primi toate rezolvările pe care el le-a pregătit deja la cruce pentru problemele lor. Dumnezeul creştinilor te cheamă în primul să primeşti mântuirea şi toate darurile lui, apoi pentru altceva.

Evanghelia intrării lui Isus în Ierusalim ne spune că evreii l-au întâmpinat pe Isus - care venea să-i mântuiască - ţinând ramuri verzi şi cu haine aşternute pe cale (cf. Mt 21,8). Sfântul Andrei, episcop de Creta (650-740), comentând acest fapt, ne spune: "În locul hainelor sau ale ramurilor neînsufleţite, să ne aşternem pe noi înşine îmbrăcaţi cu harul său; să aşternem la picioarele sale umilinţa şi sfinţenia noastră ca o haină; să oferim învingătorului morţii, nu ramuri de palmier, ci viaţa noastră cea nouă. Şi, aşa să cântăm: «Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, regele lui Israel!»" (cf. PG 97, 994).

Locuitorii din Betfaghe au împrumutat lui Isus un măgăruş, pentru a împlini profeţiile care spuneau ca Mesia va intra în Ierusalim călărind un măgăruş (cf. Zah 9,9). Aşa au intrat în Ierusalim două dintre imaginile profetice al lui Isus: Solomon (cf. 1Rg 1,38) şi Iehu (cf. 2Rg 9,13). Sfântul Augustin (354-430) ne spune: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine". Iar sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) ne spune că şi noi, pentru a împlini profeţiile privitoare la mântuirea noastră, trebuie să-i oferim lui Isus "măgăruşul trupului nostru" (Evr 10,5), împreună cu resursele noastre, pentru ca el să ne poată mântui. Cine de Florii nu vine la Isus cu toată fiinţa sa şi cu toate resursele sale, va striga curând: "Răstigneşte-l!"

Legat de florile pe care le fluturau evrei astăzi în faţa lui Isus, am să amintesc despre "Floarea coroanei" care creşte în Palestina şi care este ocrotită de lege. Această floare, care are formă de coroană, are cinci petale roşii, iar în mijloc trei stamine în formă de cui. Legenda spune că această floare, în timp ce Isus atârna pe cruce, s-a înălţat de la pământ până la picioarele lui Isus pline de sânge, ca să i le mângâie, să i le sărute şi să i le răcorească. Iar, Isus, din recunoştinţă, şi-a întipărit în ea pentru totdeauna semnele pătimirii sale răscumpărătoare; i-a dat cinci petale, câte răni mari a avut el; şi trei stamine, câte cuie mari l-au străpuns. Dacă vom săruta şi noi rănile mântuitoare ale lui Isus pentru mântuirea noastră, Isus îşi va întipări în noi semnele pătimirii sale, semne care ne vor evidenţia şi bucura la învierea finală.

Pictorul şi sculptorul italian Giorgio Milani (n. 1946, la Piacenza) a sculptat o "Cale a crucii", în biserica din Rovigo, Italia. Această sculptură iese în evidenţă prin faptul că este neterminată. Mai exact, la Staţiunea a XI-a, lipseşte un cui dintr-o mâna lui Isus. De ce? Fetiţa artistului a intrat în atelier şi a voit să scoată toate cuiele răstignirii. Când a fost găsită, a reuşit să scoată numai un cui. De aceea, artistul şi-a lăsat opera fără acel cui. Am amintit acest fapt, pentru ca şi noi să facem la fel, limitând cuiele şi rănile crucii.

Ştim cu toţii că există coroniţa de Advent. Dar ştim că există şi o coroniţă de Postul Mare? În multe case de creştini, părinţii, fie la începutul Postului Mare, fie la începutul Săptămânii Mari, luau pentru ei, ofereau şi copiilor câte o coroniţă de spini, fie reală, fie pictată. Astfel, toată familia îşi lua obligaţia ca pe fiecare spin să-l îmbrace cu câte o floare. Concret, ori de câte ori făceau o faptă bună, o rugăciune în plus de cele cerute pentru fiecare zi sau alinau durerea unor săraci, orfani sau bolnavilor, îmbrăcau spinii de pe capul lui Isus cu flori. Să facem şi noi la fel, mai ales acum în Săptămâna Mare.

În încheiere, urez tinerilor dornici de afirmare, cu ocazia Floriilor, să-şi facă din Isus un model pentru viaţă, căci Isus, tânăr fiind, aşa cum spun lecturile de astăzi, a vestit fraţilor săi numele lui Dumnezeu (cf. Ps 21,23), a ştiut să vorbească cu înţelepciune celor deznădăjduiţi (cf. Is 50,4), a fost modest şi ascultător faţă de Tatăl ceresc până la moarte (cf. Fil 2,8) şi s-a jertfit pentru binele tuturor (cf. Mt 27,50). Numai astfel şi-a făcut un nume valabil, în cer şi pe pământ (cf. Fil 2,9).

Pr. Ioan Lungu