Reflecţie la duminica a XXXII-a de peste an - B (2015)

Din ceea ce este necesar vieţii poate da numai cel care s-a dat pe sine lui Dumnezeu.

Ideea centrală din lecturile de astăzi este că Isus a ajuns la Ierusalim, locul unde va fi lepădat, va fi trădat, va fi arestat, va fi schingiuit, va suferi mult şi va muri. Dar şi locul pe care şi l-a dorit cu ardoare, pentru că acolo avea să ne câştige mântuirea. Pentru noi şi pentru a noastră mântuire, el ne va da nouă şi lui Dumnezeu, asemenea celor două văduve din sfintele lecturi de astăzi, tot ce avea: dumnezeirea şi omenitatea sa, trupul şi sufletul său, libertatea şi darurile sale.

Ideea mântuirii prin dăruirea totală a lui Isus o scoate în evidenţă şi lectura a doua de astăzi. Isus a fost trimis de Dumnezeu ca să ne mântuiască, căci "fără vărsare de sânge nu este iertare" (Evr 9,22; Lev 17,11). Iar Isus şi-a "vărsat sângele pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28). Cristos a murit pentru păcatele tuturor, de la Adam şi până la sfârşitul lumii. De la moartea lui Isus încoace, orice om poate veni la el cu păcatele lui şi să primească iertarea, pacea, mântuirea, şi fericirea veşnică, căci el "s-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa sa" (Evr 9,26).

De la moartea lui Isus pe cruce pentru iertarea păcatelor noastre, păcatul nostru este fie asupra noastră, fie a fost ridicat de Isus de la noi. Dacă i-am mărturisit păcatele, el este credincios ca să ne ierte, (cf. 1In 1,7) şi să ne ridice păcatele (cf. In 1,29). Dar, dacă nu credem în el, dacă nu i-am acceptat jertfa lui Cristos, dacă nu l-am luat pe el ca mântuitor personal, dacă nu i-am mărturisit şi nu i-am dat păcatul, atunci păcatul nostru este tot asupra noastră, deşi el a murit pentru noi şi nu ne putem aştepta la altceva decât la judecata dinaintea scaunului alb (cf. Ap 20,11).

Un băieţel a făcut un lucru nepermis şi s-a dus la tatăl lui ca să-i ceară iertare. Tatăl i-a spus: "Pentru că ai venit şi mi-ai spus ce-ai făcut, te iert". Băieţelul a plecat, dar a revenit după o vreme şi i-a cerut din nou iertare. Tatăl i-a spus din nou că l-a iertat deja. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori şi de fiecare dată tatăl îi spunea: "Pentru că ai venit şi mi-ai spus ce-ai făcut, te iert."

Isus a dat astăzi totul pentru noi, ca văduvele sărace din sfintele lecturi biblice, ca noi să putem avea oricând intrare liberă la el şi mai ales să-i putem da păcatele noastre spre iertare şi mântuire.

Noi, cei care credem în Cristos, suntem cei pe care psalmistul îi cheamă să-l laude pe Domnul, pentru că noi suntem: asupriţii, flămânzii, cei închişi, orbii, împovăraţii, străinii, văduvele şi orfanii, pe care el i-a eliberat şi mântuit din mâna celor nelegiuiţi (cf. Ps 145/146,1.7-10).

Aşa cum Cristos a fost generos cu noi şi spre mântuire ne-a dăruit la cruce viaţa şi tot ceea ce a avut, după exemplul celor două văduve, tot astfel şi noi să le oferim fraţilor noştri, prin tot ceea ce avem, după exemplul lui Isus, al celor două văduve şi al tuturor drepţilor, ajutor, alinare şi mai ales călăuzire către Isus şi mântuirea lui; să ne facem şi noi totul fraţilor noştri, ca să aducem la mântuire măcar pe unii (cf. 1Cor 9,22), ca împreună cu ei să ne învrednicim de mântuirea adusă de Isus, prin cruce.

Ilie nu depindea nici de pârâu, nici de corbi, nici de văduva din Sarepta Sidonului, ci de Dumnezeu care-i spusese: "Am poruncit râului să te adape": "Am poruncit corbilor să te hrănească". "Am poruncit unei văduve să te hrănească". De aceea, când pârâul seacă, Ilie nu rămâne fără resurse, ci primeşte mesajul: "Am poruncit corbilor să te hrănească" (cf. 1Rg 17,4); şi iarăşi: "Am poruncit unei femei văduve să te hrănească" (cf. 1Rg 17,9).

Din ceea ce este necesar vieţii poate să dea numai acela care s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu şi şi-a pus toată încrederea în el. De aceea, versetul de la evanghelie spune: "Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor" (Mt 5,3). De aceea, Dumnezeu le-a pregătit o cetate (cf. Evr 11,16) şi o împărăţie (cf. Iac 2,5) şi o slavă cu Isus (cf. In 17,24).

Această văduvă din Sarepta Sidonului se afla la ultima limită a sărăciei, dar ea a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru Ilie. Această femeie a credinţei a fost dată de Domnul Isus locuitorilor din Nazaret, care l-au refuzat pe el şi mântuirea lui, ca exemplu de cum trebuie primiţi trimişii lui Dumnezeu (cf. Lc 4,25- 26), şi de cum pot să-şi umple casele de izvor de belşug.

Frank William Boreham (1871-1959), un misionar englez în Noua Zeelandă, Australia şi Anglia, povesteşte că o văduvă săracă din Anglia şi-a scrijelit pe fereastra casei sale aceste cuvinte biblice: "Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (Ps 118,24), ca astfel în fiecare dimineaţă când se trezeşte şi îşi pune ochelarii, să vadă, să-şi aducă aminte şi să înţeleagă că nu are de ce să-i fie teamă, de vreme ce zilele pe care le are de trăit, Dumnezeu i le-a făcut". Şi, săracă fiind, cu o asemenea convingere, a putut oferi găzduire şi îngrijire misionarului, asemenea văduvei sărace din Sarepta Sidonului.

Despre asemenea văduve, cu o aşa mare încredere în Dumnezeu, care s-au dat cu totul pe sine lui Dumnezeu, care au oferit omului lui Dumnezeu ultimul ei pumn de făină şi singurul pat din casă (cf. 1Rg 17,10-16), care au oferit lui Isus, templul lui Dumnezeu (cf. Col 2,9), ultimii ei doi bănuţi pentru viaţă (cf. Mc 12,41-44). Săracii şi nevoiaşii sunt oamenii lui Dumnezeu, sunt templele lui Dumnezeu, pe care trebuie să-i îngrijim.

Când Dumnezeu ne solicită un serviciu, cum este cel de a-l hrăni pe profetul său sau pe săracii săi, el ne dă în acelaşi timp şi tot ceea ce este necesar pentru această lucrare divină, dar şi pentru existenţa noastră zilnică. Trebuie numai să fim gata să facem "mai întâi", fără împotrivire, ceea ce el ne-a cerut. Aceasta ne învaţă "mica turtă" şi cei "doi bănuţi", ai văduvelor; acestea constituie dovada credinţei, dar şi a abundenţei care va urma. Apoi, sărmana văduvă din Sarepta Sidonului are o experienţă şi mai neobişnuită, cea a învierii fiului ei. Şi gândurile ni se înalţă din nou dinspre profet, spre Isus, care l-a redat viu pe unicul fiu al unei mame văduve (cf. Lc 7,11-15).

De atunci şi până astăzi, au existat mulţi oameni care au avut nevoie de ajutor, dar, şi multe văduve date cu totul lui Cristos, i-au ajutat. Iată, câteva exemple:

Într-o casă de oameni săraci, un copilaş auzi pe bunica sa citind în Biblie cum un corb a adus mâncare profetului Ilie. "Bunică dragă, zise copilul, să deschidem şi noi uşa să ne aducă corbul şi nouă ceva de mâncare". Sărmana bunică nu ştia ce să-i mai spună copilului, căci acesta insista să lase uşa deschisă, cu toate că afară era frig. Tocmai atunci trecea pe acolo un om cu frica lui Dumnezeu. Se miră văzând uşa deschisă pe acel frig şi întrebă care era cauza. Bunica îi spuse toată povestea cu corbul şi cu nepotul. "Vedeţi cum lucrează Dumnezeu? Eu tocmai am plecat prin sat să împart nişte ajutoare celor săraci. Aşa că voi începe de aici". Acest om a fost un corb bun care nu a uitat să vină.

Odată, o biserică era implicată într-un proiect destul de vast. Nevoia de bani era mare. Duminică a fost făcut un apel puternic. La uşa bisericii, o doamnă văduvă şi săracă, dar care trăia dintr-o mică pensie, i-a cerut preotului să vină acasă la ea în ziua următoare. Când preotul a vizitat-o acasă, ea i-a înmânat un cec. Suma i-a tăiat respiraţia. Când preotul a protestat spunând că nu poate lua atât de mult de la ea, i-a explicat că aceasta era o moştenire. "Vă rog, lăsaţi-mă să o dau toată", a spus doamna. "Este vasul meu de alabastru". A imitat gestul femeii din Betania care i-a uns capul lui Isus cu un mir de nard de mare preţ (cf. Mt 26,7; Mc 14,3; Lc 7,37).

Mai înainte a trăit în Scoţia o văduvă, care avea o casă zidită pe o stâncă înaltă în apropierea malului mării, de unde se putea vedea până departe. Cu toată sărăcia, dorea să facă şi ea ceva bine, din iubire faţă de semenii săi. S-a gândit să aprindă în fiecare seară o lampă şi s-o aşeze la fereastră, ca lumina ei, deşi slabă, să poată avertiza pe marinari că în apropiere sunt stânci periculoase. Mai bine de zece ani această lampă a stat de veghe şi a salvat viaţa multor marinari. După un anumit timp, marinarii salvaţi au voit să afle cine este binefăcătorul lor. Mare le a fost mirarea când au aflat că este o văduvă săracă ce renunţa adesea la pâinea ei de toate zilele pentru a cumpăra uleiul necesar pentru lampa ei salvatoare. Au încercat s-o ajute, dar ea n-a acceptat nimic; voia ca fapta ei să poarte amprenta totală a iubirii.

A fost odată o văduvă săracă care, neavând mijloace materiale pentru a ajuta pe alţii, strângea cioburile de sticlă de pe drumurile pe care se jucau copii, ca să nu se rănească în ele. A fost văzută de un om rău că duce ceva în poala hainei, fără să ştie ce, până ce a aflat, a acuzat-o că fură de la copii. Iar după ce a aflat, omul s-a convertit.

O altă văduvă săracă, care probabil făcea la fel, l-a rugat într-o zi pe poetul american Johnny Mercer (1909-1976) să scrie o poezie pe această temă. Poezia, care mai târziu a ajuns şi cântec, are următorul refren: "Vreau să fiu alături de tine şi să culeg cioburile din viaţa ta când cineva îţi sparge inima".

Aşa au zis şi şi au făcut cele două văduve sărace şi generoase din lecturile de astăzi; aşa au zis şi au făcut văduvele sărace şi generoase din pildele amintite mai sus şi, aşa trebuie să facem şi să le spunem şi noi fraţilor noştri răniţi de durere şi lipsuri: "Voim să fim alături de voi toţi, fraţii noştri necăjiţi şi să vă culegem cioburile din viaţa voastră când cineva vă sparge inima!"

Alan Stewart Paton (1903-1988), un scriitor din Africa de Sud, se ruga astfel: "Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult! Ajută-mă, Doamne, să nu mă tem să iubesc pe marginalizat, pe lepros, pe femeia însărcinată nemăritată, pe trădător, pe cel ce iese din închisoare. Ajută-mă ca prin iubirea mea să redau credinţa celor dezamăgiţi, celor deziluzionaţi, celor văduviţi. Ajută-mă ca prin iubirea mea să dau mărturie pentru iubirea ta. Şi fie ca în această zi să pot face o lucrare de pace pentru tine!"

Într-o noapte friguroasă de iarnă, unul din discipolii l-a descoperit pe sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) dârdâind de frig şi umblând în toiul iernii dezbrăcat. "De ce umbli pe frigul acesta dezbrăcat?" l-a întrebat discipolul cu uimire. "Frate, a răspuns Francisc de Assisi, mii şi mii de fraţi şi surori suferă de frig în clipa asta, n-am cu ce să-i ajut şi să-i încălzesc, aşa că sufăr alături de ei".

Împăratul Frederic al II-lea (1212-1250), după ce i-a învins pe arabi în Sicilia, s-a stabilit la Bari. Auzind că trece pe acolo sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), l-a chemat la palat să vadă fastul de care se bucură împăratul şi ai săi. Avea o gardă îmbrăcată în haine cu fir de aur; un palat strălucind de lumină; cântăreţii parcă se luau la întrecere; masă bogată cu vase de aur; curteni care se bucurau şi se veseleau în toate chipurile posibile etc. Numai Francisc stătea tăcut. Împăratul l-a întrebat: "La ce te gândeşti?". "Sire, mă gândesc cât de fericit este fratele Marsiliu, care se poate ruga acum liniştit în mijlocul pădurii". După un timp i-a pus aceeaşi întrebare. Francisc i-a răspuns: "Sire, mă gândesc cât de fericit trebuie să fie acum fratele Ageu, care îngrijeşte de leprosul din Cremona": Pentru a treia oară l-a întrebat la fel. Francisc i-a răspuns: "Sire, mă gândesc cât de fericit trebuie să fie acuma fratele Bernard, care ajută unei văduve să şi cureţe grajdul şi apoi să-şi instruiască copiii în învăţătura lui Isus". Împăratul s-a văzut învins, căci fericirea sfinţilor este diferită de fericirea oamenilor din lume.

Cărturarii, care l-au respins pe Isus şi care "devorează avutul văduvelor" (Mc 12,40), erau religioşi numai în exterior. Ei aveau o predilecţie deosebită pentru haine lungi, pentru locurile dintâi şi pentru stima de la oameni. Faţă de cer, pământul este un firicel de praf. De aceea, pe pământ nu poate fi ceva mare şi de dorit cu adevărat. Cine vrea să fie cel dintâi la ospăţul lumii, nu va avea loc la masa harului, la masă cu Abraham (cf. Mt 8,11). Cine vrea slava care vine de la oameni, nu poate primi slava care vine de Dumnezeu (cf. In 5,44).

Dar lângă ei era o văduvă care, dintr-o inimă arhiplină de iubire faţă de Dumnezeu, "a dăruit pentru templu tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască" (cf. Mc 12,44). Oare nu făgăduise Isus că va avea grijă de cei care caută mai întâi de toate împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea lui (cf. Mt 6,33)?

Isus a spus tuturor celor care cred în el: "Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20).

O femeie bogată a fost rugată să contribuie cu ceva la o lucrare de binefacere. "Cu plăcere, a spus ea, numai să vă mulţumiţi cu cei doi bănuţi ai văduvei". "O, aceasta ar fi prea mult, nu aş putea primi", zise cel care o rugase. "Cum prea mult?", a replicat ea. "Pentru că ar trebui să-mi daţi tot ceea ce aveţi, ca văduva". De atunci femeia n-a mai îndrăznit să-şi asemene darul ei cu darul de doi bănuţi ai văduvei.

Un om necredincios i-a spus unui copil sărac: "Cum de Dumnezeu nu a trimis pe cineva ca să te ajute?" "Dumnezeu, sigur a trimis pe cineva, numai că acela a uitat să vină". Să nu uită să fim şi noi corbi buni, care, trimişi de Dumnezeu, merg şi aduc mângâiere celor nevoiaşi.

Un creştin blocat în egoism nu-i mai bun ca un păgân. "Religia curată este să cercetăm pe văduve si pe orfani în necazul lor" (Iac 2,7), iar dacă cineva este "gol si lipsit să fie încălzit de către noi" (Iac 2,15-16). La judecata neamurilor, Domnul va da mântuirea numai celor care au dat de mâncat, de băut sau de îmbrăcat celor săraci, s-au îngrijit de străini, de bolnavi, de cei închişi. (cf. Mat 25,31-46). Apropo, de cei sărăci şi închişi, aceştia sunt şi răposaţii noştri din purgator, care ne aşteaptă în acest timp cu darurile noastre pentru ei. Să fim pentru ei văduvele miloase din Sfintele Scripturi.

Pr. Ioan Lungu