Reflecţie la duminica a XXXI-a de peste an - B

Iubind pe Dumnezeu şi pe semeni, vom intra în împărăţia lui Dumnezeu

Trebuie să ne reamintim că Isus, înconjurat de ucenici şi norod, era în drum spre Ierusalim, unde curând va suferi şi va muri pentru mântuirea lumii. Iar în acest ultim drum al său nu pierde nici o ocazie de a da ultimele învăţături celor interesaţi de mântuirea sa. Şi putem spune că aceste ultime învăţături ale lui Isus pot fi numite "învăţături testament", adică învăţături pe care nu trebuie să le uităm şi pe care trebuie să le punem în practică.

Isus nu pierde nici o ocazie, favorabilă sau nefavorabilă, pentru a ne da învăţăturile sale mântuitoare. Puţin mai înainte de pericopa evanghelică propusă pentru această zi, s-a folosit de răutatea şi ironia saducheilor pentru a ne lăsa învăţătura despre învierea morţilor. Acum se foloseşte de căutarea sinceră a unui cărturar, pentru a ne lăsa învăţătura despre dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Şi ca o paranteză aici, sfântul Paul, care a procedat la fel ca Isus, iubit sau persecutat, liber sau în temniţă, folosind orice ocazie pentru a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, îl îndeamnă şi pe ucenicul său Timotei, şi prin el şi pe noi, să facă la fel: "Vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, convinge, ameninţă, îndeamnă, cu toată răbdarea şi învăţătura" (2Tim 4,2)

Un cărturar pios şi sincer, un cărturar dornic să ajungă la împărăţia lui Dumnezeu, un cărturar care se ruga de şapte ori pe zi (cf. Ps 119,164), un cărturar care cunoştea bine cele 613 legi religioase ale iudaismului, un cărturar care recita zilnic crezul iudaic (cf. Dt 6,2-6), un cărturar care sintetizase bine întreaga Lege în cele două porunci de căpătâi ale omenirii, porunca iubirii de Dumnezeu şi porunca iubirii faţă de aproapele, se apropie acum de Isus, căutând să afle dacă sinteza pe care a făcut-o Legii este bună şi corectă. Şi mare i-a fost bucuria când Isus i-a confirmat că Dumnezeu este unul şi că nu este altul afară de el; că a-l iubi pe el din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele (cf. Mc 12, 28b-34).

Prin redarea crezului iudaic, Isus ne învaţă astăzi că dragostea lui Dumnezeu nu admite nici un dezacord, nici un compromis; că ea cere de la noi o dăruire totală: inimă, suflet, putere; că întreaga noastră fiinţă trebuie să fie cuprinsă de ea; şi că nici un moment din viaţa noastră nu trebuie să iasă de sub controlul acestei iubiri divine. Fie acasă, fie la masă, fie la sculare, fie la culcare, fie afară; pe scurt, în toate momentele zilelor noastre, Dumnezeu trebuie să fie subiectul gândurilor, conversaţiilor şi acţiunilor noastre (cf. Dt 6,4-7).

Trebuie să-l iubim pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul şi din toată puterea, pentru că el ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19); pentru că ne-a creat pe fiecare ca pe nişte fiinţe minunate (cf. Ps 139,14); pentru că el, atunci când am păcătuit, a pus peste noi mantia îndurării sale (cf. Ez 16,8); pentru că la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul său născut din femeie (cf. Gal 4,4); pentru că pe acest Fiul al său l-a dat ca jertfă pentru mântuirea noastră (cf. In 3,16); pentru că l-a trimis şi pe Duhul Sfânt în sufletele noastre ca să ne fie mângâietor pe drumul vieţii, dar şi pentru a ne învăţa toate şi a ne aduce aminte de toate câte ni le-a spus Isus (cf. In 14,26); şi nu în ultimul rând pentru că ne-a pregătit câte o locuinţă în casa sa, prin Isus Cristos (cf. In 14,2).

Şi ce însemnă a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea? În primul rând înseamnă a-i împlini voinţa sa sfântă, chiar dacă pentru asta trebuie să lăsăm pe mama şi pe tata, pe fratele şi pe sora, chiar dacă pentru aceasta trebuie să ne jertfim chiar şi viaţa noastră (cf. Lc 14,26).

Iar în împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu, avem cel mai bun exemplu în Isus, care toată viaţa a împlinit numai voinţa Tatălui (cf. In 5,30), chiar şi atunci când ascultarea i-a cerut moartea pe cruce (cf. Lc 22,42; Fil 2,8);

Un alt exemplu de împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu avem şi în Fecioara Maria, care a lăsat voinţa ei pentru voinţa lui Dumnezeu şi care s-a recomandat: "roaba Domnului" (Lc 1,38);

Toţi sfinţii au spus şi ei toată viaţa lor: "Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ (cf. Mt 6,19); Cei trei tineri din Babilon l-au preamărit pe Dumnezeu chiar în cuptorul cu foc (cf. Dan 3,20-27).

Sfânta martiră Perpetua (+ 202) era o mamă profund creştină. Ea nu a putut fi înduplecată cu nimic ca să se lepede de Isus, mort şi înviat pentru dânsa; nici de tatăl care îi cerea asta; nici de copilaşul care plângea; nici de călăii care o ameninţau.

Bernard de Clairvaux (1091-1153) ne vorbeşte despre un călugăr cistercin care ajunsese la o aşa desăvârşire, că suferind de o boală grea ce i-a provocat răni urât mirositoare şi care îndepărta pe toţi de lângă el, era mereu vesel şi mulţumea lui Dumnezeu ca şi când i-ar fi trimis cel mai mare dar. Acest călugăr şi-a potrivit voinţa lui cu voinţa lui Dumnezeu.

De aceea, zilnic să spunem şi noi cu sfânta Gertruda (1256-1302), care repeta de 300 de ori pe zi cuvintele lui Isus: "Doamne, nu voia mea să se facă, ci voia ta" (Lc 22,42).

Să vedem acum şi de ce trebuie să-l iubim pe aproapele "ca pe noi înşine"? Pentru că aproapele poartă ca şi noi, "chipul şi asemănarea cu Dumnezeu" (Gen 1,26). Pentru că Isus s-a identificat prin întruparea sa cu fiecare om (cf. Mt 25,40) şi pentru că prin credinţa în Cristos noi am devenit fraţi cu Isus şi fraţi între noi; pentru că facem parte din acelaşi trup mistic, care este Biserica, unde Isus este capul, iar noi suntem celelalte mădulare. "Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare, în parte, mădularele lui" (1Cor 12,27).

Iubindu-l pe aproapele, îl iubim pe însuşi Isus, care a spus: "Tot ceea ce aţi făcut unuia din aceştia mici care sunt fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40). Iar tot ceea ce-i facem aproapelui, bine sau rău, îi facem lui Isus (cf. Fap 9,4). Ba mai mult, tot ceea ce îi facem lui Isus, îi facem şi Tatălui care l-a trimis (cf. Mt 10,40; In 5,24).

Sfânta Maria Domenica Mazzarello (1837-1881), în timp ce medita odată Calea sfintei cruci, a exclamat: "O, dacă aş fi fost de faţă pe drumul Calvarului, i-aş fi luat-o înainte lui Simon din Cirene şi l-aş fi ajutat eu pe Isus să-şi ducă crucea! I-aş fi luat-o înainte şi Veronicăi şi i-aş fi şters eu faţa lui Isus!" Dar, luminată de Dumnezeu, a înţeles că Isus suferă şi azi în cei bolnavi. De aceea, a întrerupt calea crucii şi s-a îndreptat spre infirmeria mănăstirii spre a-i sluji lui Isus în cei bolnavi.

Sfântul Giovanni Battista Scaramelli (1687-1752), un iezuit italian, etician şi scriitor ascetic, în cartea sa Calea sfinţeniei , ne vorbeşte de un episcop francez, care iubea mult pe aproapele, încât nu putea să vadă pe cineva în necazuri fără să-i vină în ajutor. Într-o zi a întâlnit un lepros care-i cerea milă. I-a dat o pomană bună. Leprosul însă i-a spus că nu-i trebuie atât bani, ci să-i cureţe rana de pe faţă. A început să i-o şteargă cu batista. Fiindcă leprosul se plângea de durere, l-a întrebat ce să-i facă? Sărută-mă! I-a venit un pic greu, dar când a dat să-l sărute pe rănile feţei, în acel moment l-a văzut pe Isus sub chipul unui tânăr frumos, care i-a promis că-l va duce în slava sa pentru dragostea sa faţă de aproapele.

Contele Theobald al II-lea de Champagne (1090-1151), un creştin bun, s-a întâlnit într-o zi cu un sărac care i-a cerut pomană. "Ce vrei?" "Vreau mantaua ta pentru a-mi acoperi trupul". "Ce mai vrei?" "Dă-mi şi flanela... dă-mi şi jacheta... dă-mi şi pălăria". "Pălăria nu ţi-o pot da, pentru sunt chel!" După aceste cuvinte, săracul, care era Isus, dispăru lăsând în urmă toate cele primite. Contelui i-a părut nespus de rău că nu i-a dat şi pălăria şi de atunci n-a mai refuzat niciodată pe nici un sărac.

Tot la iubirea de aproapele se încadrează şi iubirea duşmanilor: "Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează. Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantaua nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica. Celui care îţi cere, dă-i, şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi" (Lc 6,27-30).

Se spune despre un tânăr că, participând la sfânta Liturghie, nu mai vedea Ostia la Prefacere. Întrebând pe un duhovnic din ce cauză i se întâmplă aceasta, duhovnicul i-a spus să vadă cum stă cu dragostea faţă de aproapele. Cercetându-se, a constatat că nu l-a iertat din inimă pe un duşman al său. După ce a iertat şi s-a spovedit, a început să vadă Ostia la Prefacere. Dacă în această viaţă nu-l putem vedea pe Isus din lipsa iubirii duşmanilor, cu atât mai mult nu-l vom putea vedea în viaţa de apoi, unde nimic întinat nu poate intra acolo (cf. Ap 21,27).

Sfântul Grigore cel Mare (540-604), vorbind despre dragostea de aproapele, spune că nici o jertfă nu e mai plăcută lui Dumnezeu, decât aceea de a lucra pentru mântuirea sufletului aproapelui.

Pe timpul lui Maximian, care a fost împărat roman împreună cu Diocleţian, din 1 martie 286 până în anul 305, sfinţii Crepin şi Crepinian (+ 286), nişte nobili romani, din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, au emigrat în Galia pentru a predica credinţa creştină şi pentru a-i ajuta pe săracii de acolo confecţionând încălţăminte, căci pentru acest scop au învăţat ei meşteşugul cizmăriei. Activitatea lor apostolică şi multele convertiri pe care Dumnezeu le-a făcut prin ei au atras furia preoţilor păgâni, care i-au arestat şi i-au dus în faţa împăratului Maximian care în acel timp era în trecere prin Galia; acesta după un scurt interogatoriu, i-a dat pe mâna celui mai crud prigonitor al creştinilor din Galia, Rictovarus, care i-a spus la chinuri grele, dar care a şi murit şi el în timpul chinurilor aplicate celor doi generoşi apostoli şi martiri. În final cei doi au murit de sabie, prin tăierea capului, în anul 286. Un an mai târziu, în anul 287 a fost martirizat un alt creştin venit din Roma în Galia pentru a predica Evanghelia, e vorba de sfântul Quintin, fiul senatorului roman Zenon.

Prin enunţarea poruncii iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, poruncă în care se cuprinde toată Legea şi toţi profeţii, (cf. Mt 22,40), Isus, care cel dintâi care a împlinit-o în mod exemplar, ne spune astăzi că şi noi, pentru a intra în împărăţia lui, trebuie să mergem şi să o împlinim la fel (cf. Lc 10,37).

Pr. Ioan Lungu