Scriitorul francez Teodor H. Barrau (1794-1865) ne povesteşte că în ţinutul Roussilon, din Franţa, era o căsuţă singuratică înconjurată numai de lămâi. Acolo trăia buna Clementina. Iubirea ei caldă şi virtuţile ei frumoase erau fericirea soţului ei şi a copiilor lor. Într-o zi soţul plecase de acasă. Cei doi copii ai lor, Anton şi Antoneta, se jucau împreună în jurul casei. Deodată, Clementina îl auzi pe băiat scoţând un ţipăt de spaimă. Îngrozită, se repezi afară din casă şi se cutremură când văzu pe Anton aducând-o în braţe pe micuţa Antoneta, ce tremura toată.
- Mamă, spuse Anton, priveşte cum curge sânge din mâna Antonetei! A muşcat-o o viperă!
- Ah, copila mea! Fiica mea! A muşcat-o o viperă! Ajutor! Ajutor, strigă Clementina!
Tocmai atunci trecea pe acolo un om grăbit, căruia Clementina i-a cerut ajutor. Acesta îi spuse că singurul ajutor în acest caz ar fi ca ea să se găsească un câine care să sugă otrava din mâna rănită a copilei. Apoi şi-a continuat drumul. Atunci Clementina şi-a zis: "Să sugă un câine otrava din rana copilei mele? Nu! Un câine n-ar face-o, dar o mamă o va face sigur!". Şi pe dată prinse braţul muşcat al copilei, îşi lipi buzele de rană şi supse multă vreme cu o dragoste de nedescris.
Exact asta a făcut Isus pentru unul fiecare dintre noi. Pe noi toţi ne muşcase şarpele infernal, ne strecurase veninul mortal, iar noi trebuia să murim, dar Isus a venit şi a luat veninul nostru asupra sa şi a murit pentru ca noi să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru el (cf. 2Cor 5,15), pentru ca noi să nu mai trăim o viaţă în păcat, ci o viaţă nouă, o viaţă de unire cu Dumnezeu şi cu aproapele, o viaţă plină de fapte bune spre slava lui Dumnezeu (cf In 15,8).
Deci Isus, care a murit şi a înviat pentru noi, păcătoşii, are un singur plan: să îi ţină uniţi în iubire şi pentru totdeauna pe toţi oamenii; uniţi în iubire, precum mlădiţele unei singure viţe, ramurilor unui singur pom, ca fraţii unei singure familii.
Isus nu vrea ca oamenii să fie uniţi cu el prin constrângere, ca şi cum ar fi lipiţi cu un adeziv, ca şi cum ar fi legaţi cu o sfoară sau ca şi cum ar fi bătuţi în cuie. El vrea să formăm "un singur trup" prin iubire. El ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19). "Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8).
Normal ar fi din partea noastră ca la dragostea lui Isus să răspundem cu dragostea noastră, primind în noi lucrarea a de pe cruce şi aducând roade pentru slava lui Dumnezeu.
De asemenea, normal ar fi din partea noastră ca în noi să existe aceleaşi sentimente, aceleaşi idealuri, aceleaşi gânduri care au existat şi în Isus.
Sfintei Brigita (1303-1373), Isus i-a descoperit într-o viziune, toată mulţimea rănilor pe care le-a primit în timpul biciuirii şi răstignirii. Erau mii şi mii.
Comentând acest fapt, îndrăznesc să spun că în fiecare din aceste răni ale lui Isus de la biciuire şi răstignire, am fost altoiţi unul fiecare dintre noi prin botezul nostru, pentru a primi de la el seva de viaţă, pentru a creşte în iubire şi pentru a aduce roade bogate de fapte bune, spre slava lui Dumnezeu Tatăl.
În faţa casei parohiale din Mirceşti, creştea un butuc de viţă-de-vie sălbatică. Un prieten de-al meu din Săbăoani mi-a cerut permisiunea să-l taie cam de la mijloc şi să altoiască pe el mlădiţe de soi bun. Altoiul s-a prins şi mlădiţelor le-au dat frunzele. Numai că într-o zi am văzut că mlădiţele altoite s-au ofilit. Ce se întâmplase? Nişte copii, văzând viţa "pansată" în mai multe locuri, aşa cum se face la un altoi, din curiozitate au tras de ele şi le-au desprins de pe viţă.
Am relatat acest fapt pentru a arăta că pe noi, oamenii altoiţi pe Cristos, prin botez, diavolul ne poate trage jos de pe viţă, chiar prin prietenii şi apropiaţii noştri. N-am auzit noi oare spunându-se deseori că un copil l-a tras pe alt copil la rău, că un tânăr a tras pe alt tânăr la rău, că un adult l-a tras pe alt adult la rău? Aşadar părinţii şi supraveghetorii copiilor şi tinerilor trebuie să apere altoiul lor de la botez; acestora nu trebuie să le fie indiferentă compania de joacă a copiilor şi în ce anturaj umblă tinerii încredinţaţi grijii lor, căci multe anturaje îi pot rupe de Cristos, făcând din ei nişte mlădiţe uscate pentru iad.
Prin omul altoit în rănile lui Isus la botez, curge seva de viaţă a lui Isus, curge seva iubirii nemărginite, seva de viaţă a Cuvântului său, seva de viaţă a Poruncilor sale; prin el curge seva de viaţa a Trupului şi Sângelui său din Euharistie. Hrănindu-se cu această sevă, normal ar fi ca omul să crească în Isus şi să aducă roade spre slava lui Dumnezeu.
Isus ne spune că pe mlădiţa care aduce rod, Tatăl său o curăţă, ca să dea rod şi mai mult (cf. In 15,2), aşa cum a făcut cu sfântul Paul în prima lectură (cf. Fap 9,26-31) şi aşa cum a făcut şi face cu toţi cei care caută mântuirea.
Mlădiţele viţei curăţate devin mai libere, devin mai vii, mai rodnice şi mai puţin împrăştiate. Cuvântul "curăţat", pentru a aduce multe roade de bunătate, vrea să ne mai spună că noi creştinii trebuie să fim pregătiţi şi pentru jertfă, că trebuie să ne lipsim de multe lucruri inutile, că trebuie să ne concentrăm numai asupra faptelor bune.
Suntem în luna mai, luna florilor, iar unul din refrenele unui cântec de mai, sună aşa: "Venim, o, Preacurată, cu inimi iubitoare, să-ţi punem fiecare o floare la altar". Să ştim că sufletele pe care reuşim să le aducem la altar, la altarul lui Isus şi al Preacuratei, sunt cele mai frumoase flori, cele mai plăcute şi cele mai parfumate flori şi principalele roade aşteptate de Tatăl ceresc de la noi.
Barnaba a fost un om care s-a preocupat de a aduce suflete la Cristos. Între alţii, el i-a adus la Cristos pe Paul şi pe Marcu. Cine poate spune ce belşug de suflete au adus aceştia spre slava lui Dumnezeu, prin predicile şi scrierile lor (cf. Fap 9,27; 15,37)? Şi Andrei l-a adus la Cristos pe fratele său Petru, pentru ca acesta să aducă belşug de suflete spre slava lui Dumnezeu, prin predicile şi scrierile sale (cf. In 1,41-42).
Deşi aceasta este datoria normală a oricărui botezat, de a aduce roade, de a aduce suflete la Dumnezeu, de multe ori nu se întâmplă aşa. Căci, în loc de struguri dulci, creştinul produce auguridă, produce faptele omului vechi; iar în loc de a aduce "flori" (suflete) la altar, el le îndepărtează. Însă aceştia să nu uite că cei care nu-şi îndeplinesc misiunea vor fi îndepărtaţi şi ei într-o zi.
Între multele metafore ale Vechiului Testament, Israel fusese asemănat şi cu o viţă-de-vie (Ps 80,8-16; Is 5,1-7; 27,2,3; Ier 2,21; 12,10). O viţă care a fost adusă din Egiptul idolatriei şi sădit într-un loc prielnic. "Tu ai adus o vie din Egipt, ai izgonit neamuri şi ai sădit-o. Ai făcut loc înaintea ei şi ea a dat rădăcini şi a umplut ţara" (Ps 80,8-9). Dar chiar şi în pământ bun, Israel a produs struguri sălbatici: "Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?" (Ier 2, 21).
Deoarece Israel se dovedise necredincios, pentru că nu s-a îndepărtat de idoli şi a rodit tot struguri sălbatici, el a fost îndepărtat şi în locul lui a fost ales Isus, care avea să fie Noua Viţă a Tatălui, prin ale cărui mlădiţe, ucenicii săi, vor aduce roade spre slava lui Dumnezeu.
Dumnezeu respinge şi astăzi, şi o va face mereu, aruncând în foc orice mlădiţă altoită în rănile lui Isus care nu aduce roade de dragoste şi de dreptate spre slava sa.
Părintele Anthony Coniaris, un teolog din zilele noastre, grec de origine, dar care lucrează ca misionar în Statele Unite, ne spune într-o anecdotă că o femeie, ca mulţi creştini de astăzi, a încercat să slujească şi lui Dumnezeu şi Satanei. Se spune că într-o sâmbătă seara, un bărbat se ducea la un bal mascat deghizat în diavol, îmbrăcat într-un costum roşu, cu masca mulată pe faţă, având cu coarne, iar mână purtând o furcă. Arăta precum un diavol. Pe când se grăbea să ajungă la locul unde se ţinea balul mascat, l-a prins ploaia drum, aşa că a căutat adăpost într-o biserică unde serviciul religios tocmai se sfârşea. Dând buzna în clădire, i-a cam şocat pe cei prezenţi, care l-au luat drept un diavol adevărat. Iluzia le-a fost mărită de lumina unui fulger şi de bubuitul unui tunet. Oamenii au intrat în panică şi s-au năpustit spre ieşire. Intrusul, care în momentul fulgerului şi tunetului, a crezut şi el că biserica a fost trăsnită şi a luat foc, s-a luat şi el după cei care goneau spre ieşire. Au reuşit să iasă cu toţii, mai puţin o bătrânică. Înfricoşată, ea şi-a întins mâinile către el cerându-i să o cruţe: "O, diavole, te rog să nu-mi faci nimic rău. Sunt enoriaşă a acestei biserici de 30 de ani, dar să ştii că eu în tot acest timp am fost numai de partea ta!" (cf. Vitamine duhovniceşti, vol. 1, pag 324).
Noi, după atâţia ani de când am fost altoiţi pe Cristos şi introduşi în comunitatea Bisericii, oare cui slujim, de partea cui suntem şi ce fel de roade aducem? Îndemnul lui Isus de astăzi este acesta: "Rămâneţi în mine şi atunci şi eu voi rămâne în voi. Cine rămâne în mine, aduce roade multe!" (In 15,4-5).
Pr. Ioan Lungu
