"Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28)
Am intrat cu această duminică în cea de-a doua săptămână de bucurie pascală şi ne bucurăm cu apostolii de marea grijă a lui Isus mort şi înviat de a ne ridica din toate prăbuşirile noastre. Această duminică a doua de după Paşti mai poartă şi numele de Duminica Albă sau Duminica Tomei.
Se cheamă şi "Duminica albă" pentru că botezaţii din noaptea de Paşti care au primit haine albe şi făclii aprinse, după ce le-au purtat toată săptămâna sărbătorind bucuria învierii lui Isus şi a învierii lor, duminica aceasta vin la biserică îmbrăcaţi cu aceste haine albe şi cu lumânările aprinse, pentru ca tot într-un cadru festiv să le dezbrace pentru a îmbrăca hainele obişnuite ale slujirii lui Cristos şi ale fraţilor. Datorită purtării hainelor albe şi a lumânărilor aprinse primite la botezul lor, şi săptămâna care tocmai s-a încheiat s-a mai numit şi "Săptămâna luminată".
Apoi duminica de astăzi se mai cheamă şi "Duminica Tomei", pentru că Biserica chiar de la începuturile ei, spre învăţătura noilor botezaţi şi spre învăţătura tuturor creştinilor, în această duminică citeşte pericopa evanghelică cu Isus înviat care, după ce i-a ridicat din prăbuşirea în credinţă pe ceilalţi zece apostoli şi pe mulţi alţi ucenici, duminica aceasta vine să-l ridice din prăbuşirea lui în credinţă şi pe Toma şi împreună cu el pe toţi cei care mai sunt prăbuşiţi asemenea lui.
Odată cu învierea sa, Isus inaugurează un nou fel de prezenţă a sa între noi. Citind această pericopă evanghelică astăzi, când neofiţii dezbracă hainele de sărbătoare pentru a le îmbrăca pe cele ale slujirii, şi când ceilalţi botezaţi sunt chemaţi să se gândească la ceea ce au făcut şi ei cu mulţi ani în urmă, Biserica voieşte să le amintească tuturor creştinilor că după botezul lor au intrat în "timpul umblării şi al vederii prin credinţă". Isus, deşi prezent cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,29), dar având un trup spiritualizat nesupus legilor fizice, trup care trece prin uşile încuiate şi care este prezent în multe locuri deodată, mai exact în toate locurile deodată, nu mai poate fi văzut cu ochii trupului şi nici perceput cu simţurile fizice. De aceea Isus, ne spune astăzi tuturor ceea ce i-a spus şi lui Toma: "Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut" (In 20,29). De aceea, va fi fericit numai creştinul care, în orice împrejurare a vieţii, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, îl va putea vedea şi simţi pe Isus lângă el numai cu ochii şi simţurile credinţei. De aceea, tot numai acest gen de creştin va putea spune cu Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28)!
Numai când va sosi ziua venirii de-a doua a lui Isus ne vom putea bucura de veşnica vedere şi atingere a lui Isus; atunci nu numai că îl vom vedea şi atinge pe Isus, dar vom deveni asemenea lui (cf. 1In 3,2) şi vom fi pentru totdeauna cu Domnul şi cu toţi fraţii în credinţă (cf. 1Tes 4,17; 2Cor 4,14).
Cine până în ziua venirii sale de-a doua va voi să-l vadă şi să-l atingă pe Isus o poate face tainic şi până atunci. Biblia ne spune că Isus poate fi văzut, recunoscut şi atins în Euharistie, unde a dispărut din ochii celor doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24,31); în persoana şi lucrarea apostolilor, cum ne arată prima lectură (cf. Fap 5,12-16); şi nu în cele din urmă în semenii noştri care au nevoie de ajutor, semeni care sunt fraţii lui şi ai noştri (cf. Mt 25,40; Lc 15,32). Aşa îl vedeau şi îl atingeau pe Isus primii creştinii, după învierea sa.
În această vedere şi atingere mijlocită stă ascunsă taina iubirii de Dumnezeu şi de aproapele: "Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-l vede" (1In 4,20)?
Odată cu învierea sa din morţi, Isus a inaugurat o noua jertfă plăcută de adus lui Dumnezeu, precum şi o nouă zi de odihnă şi de sărbătoare.
Noi ştim că în Joia Mare Isus a instituit tainele Preoţiei ministeriale şi a Euharistiei. La Cina de Taină, Isus ne-a lăsat în pâine şi în vin trupul şi sângele său jertfite la cruce: ca noua jertfă de adus zilnic şi plăcută Tatălui; ca adevărată hrană şi băutură pentru noi (cf. In 6,55), ca o slujire şi ca o predică a morţii şi învierii sale mântuitoare; ca o prezenţă, o vedere şi o atingere a sa; ca întâlnire de taină şi ca un izvor nesecat de haruri, până când el va reveni în slavă (cf. 1Cor 11,23-26).
Apoi, după învierea sa din morţi, Isus a întărit porunca sfinţirii zilei Domnului dată vechiului popor ales (cf. Ex 20,8), numai că a schimbat-o din sâmbătă, ziua eliberării din Egipt, în duminică, ziua eliberării noastre de moarte, de diavol şi de osândă (cf. Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; In 20,1). Pentru a întări prima zi a săptămânii, duminica, ca noua zi a Domnului, Isus a apărut chiar de la început duminica, aşa cum a făcut-o chiar din ziua învierii sale: cu ucenicii de la Emaus (cf. Lc 24,15-31), cu ucenicii de la Ierusalim fără Toma, iar duminica următoare cu ucenicii împreună cu Toma (cf. In 20,19-31); apoi iarăşi într-o altă duminică i-a apărut sfântului apostol Ioan, exilat în insula Patmos, din marea Egee, din cauza mărturiei lui Isus (cf. Ap 1,9-19).
Prin toate apariţiile sale duminicale relatate de Biblie, dar şi prin celebrările duminicale oficiate de apostoli în amintirea lui Isus, după porunca lui ( cf. Lc 22,19; 1Cor 11,24-25), cum ar fi cea a lui Petru de la Ierusalim (cf. Fap 2,42), cele ale lui Paul de la Troas şi Corint (cf. Fap 20,7-11; 1Cor 16,2), Scriptura ne lasă să înţelegem că ceea ce s-a întâmplat în acele duminici de la început se va întâmpla şi în fiecare duminică până la sfârşitul veacurilor, când Isus va reveni în slavă.
Iată ce se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie de duminică şi din fiecare zi: în primul rând aducem lui Dumnezeu jertfa plăcută; apoi ne hrănim cu trupul şi sângele lui Isus şi ne întărim cu divinul său cuvânt spre vindecarea ochilor credinţei, spre întărire în necazuri, spre curaj în apostolat şi spre garanţie a învierii noastre. Apoi, primim în euharistie rănile lui Isus ca medicamente ale rănilor noastre, ca fundament al păcii noastre cu Dumnezeu (cf. Is 53,5) şi ca temei al iertării păcatelor noastre (cf. In 20,23; Ef 1,7; Col 1,14). Apoi, îl primim şi îl sporim pe Duhul Sfânt în noi (cf. In 20,22). Apoi, ne amintim de datoria noastră de a merge şi de a vesti lumii mântuirea sa de la cruce (cf. In 20,21), folosind ca mijloace cuvântul său divin şi participarea la euharistie (cf. 1Cor 11,26). Şi nu în ultimul rând ne amintim de datoria noastră de a-i ajuta pe cei săraci şi de a-i susţine pe preoţii care trăiesc din altar. În acest sens avem cutia milei şi colecta.
Oare care sunt înţelesurile supranumelui "Geamănul", dat de evanghelistul Ioan lui Toma. Unii comentatori sunt de părere că Toma ar mai fi avut un frate geamăn. Alţi spun că în sfântul Toma ar fi simbolizaţi fraţii lui evrei care vor veni mai târziu la credinţă. Dar alţi comentatori spun că acest supranume de "Geamănul" s-ar referi la acei creştini neglijenţi cu sufletul lor, la acei creştini care lipsesc de la întâlnirea duminicală cu Isus, la acei creştini sceptici şi prăbuşiţi în necredinţă, la acei creştini care se arată a fi fraţi gemeni ai sfântului Toma.
Deşi Isus a anunţat cu mult înainte de a muri şi a învia (cf. Mt 16,21) că tainic se va face prezent în mijlocul ucenicilor adunaţi în numele lui (cf. Mt 18,20); deşi, prin profeţi, a anunţat că va veni la noi ca un mire regesc la mireasa sa simplă (cf. Zah 10,9); deşi, în parabola celor zece fecioare, a anunţat că toţi ucenicii lui sunt mirese care trebuie să-l aştepte pe Isus cum aşteaptă mireasa mirele, altfel vor rămâne afară de sala nunţii veşnice (cf. Mt 25,1-12), cu toate acestea, Toma, şi mulţi creştini asemenea lui, spre paguba lor sufletească, au lipsit şi lipsesc încă de la întâlnirea duminicală cu mirele Isus. Toma şi fraţii lui gemeni, lipsind de la întâlnirea cu Isus, nu numai că nu primesc pacea lui Isus care întrece orice închipuire (cf. Fil 4,7), dar nu-l primesc nici pe Duhul Sfânt care să-i întărească să strige după mântuirea lui Isus: "Vino, Doamne Isuse" (cf. Ap 22,17).
Da, Toma neglijent cu cele sfinte este fratele geamăn al multora dintre creştinii care găsesc o mulţime de motive şi de scuze pentru a lipsi de la întâlnirea duminicală cu Isus, mirele veşnic al tuturor botezaţilor şi al tuturor acelora care îşi doresc botezul, care se face prezent în orice biserică şi la orice adunare sfântă a creştinilor (cf. Mt 18,20) care se strâng pentru a cinsti Ziua Domnului (cf. Ex 20,8).
Din anii de început ai preoţiei mele, mi-amintesc de o tânără care a fost cucerită de un tânăr italian venit în ţara noastră cu afaceri şi care se putea întâlni cu tânăra numai duminica. Tânăra lucra în schimburi pentru a fi duminica liberă şi pentru a se putea întâlni cu tânărul, făcea tot ce omeneşte era posibil: schimba ture, făcea două ture una după alta, lucra peste program, plătea om în loc, îşi lua zile din concediu, se învoia. Văzând atâta iubire, tânărul italian a luat-o în căsătorie. Ca o paranteză, la nunta făcută în satul fetei, mirele a invitat tot satul. Mulţi gândind că preţul va fi ridicat, au refuzat invitaţia. Dar participarea la nuntă a fost gratuită, ba mai mult, invitaţii au mai primit şi daruri pentru acasă, încât cei care au refuzat invitaţia pe motiv că va fi preţul mare au regretat mult. După nuntă mirii au plecat în Italia unde trăiesc fericiţi.
De ce am dat acest exemplu? Pentru a arăta că dragostea nu caută motive şi scuze pentru a lipsi de la întâlnirea duminicală cu mirele Isus, dar din contra caută mijloace de a învinge orice obstacol. Când îl iubim cu adevărat pe mirele nostru Isus, ca şi tânăra din povestire, facem tot ceea ce omeneşte ne stă în putinţă pentru a ajunge la întâlnirea cu mirele nostru Isus. Credeţi că Isus nu şi-ar putea găsi treabă în cer? Ba da, dar pentru că ne iubeşte, şi pentru că nu poate trece o zi fără să ne vadă, zilnic, nu numai duminica, face câte un drum lung de la cer la pământ, pentru a se întâlni cu noi, mireasa sa iubită. El vine zilnic la întâlnire cu noi, pentru că ne iubeşte. El vine pentru a ne pregăti pentru nunta veşnică. El vine pentru ca să ne înveţe limba şi purtarea cerului. El vine să ne spele de păcate, să ne dea haina nouă a harului, să ne hrănească cu pâinea învierii şi să ne trateze cu medicamentul nemuririi. Să venim duminica şi chiar în zilele de lucru la sfânta Liturghie, căci aşa făceau apostolii şi primii creştini (cf. Fap 2,46-47; 17,11; 17,17), că nici nu ştim ce pierdem. Numai la marea judecată vom vedea cât de mult am pierdut lipsind chiar şi la o sfântă Liturghie din zi de lucru, dar va fi prea târziu şi vom regreta asta veşnic. Nu contează motivele pentru care nu participăm la Liturghie, cert este că totdeauna când lipsim pierdem enorm de mult.
Acum şi o lămurire scurtă referitoare la cuvintele lui Isus din pericopa evanghelică de astăzi: "Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21). Ne întrebăm, oare cum l-a trimis Tatăl pe Isus în lume? Biblia ne spune că Isus trimis de Tatăl a venit în lume ca un om sărac (cf. Mt 8,20), ca un slujitor ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), ca unul care s-a golit de sine (cf. Fil 2,7), ca unul care şi-a găsit toată plăcerea în a face voinţa Tatălui ceresc (cf. In 5,20), ca unul care s-a identificat cu oamenii în toate afară de păcat (cf. Evr 4,15), ca unul care pe unde a umblat a făcut numai bine (cf. Fap 10,38), ca unul care a lucrat prin puterea Duhului Sfânt (cf. Lc 4,1; 4,14), ca unul care a avut drept ţel crucea mântuirii noastre (cf. In 18,11). Aşa trebuie să fim şi noi cei trimişi de Isus în lume. Oare suntem noi aşa cum a fost Isus? Măcar lucrăm noi ca să devenim cum a fost Isus?
Din Biblie ştim că Toma s-a convertit, că a făcut cea mai frumoasă mărturie de credinţă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28) şi că a devenit un trimis în lume după chipul lui Isus şi că a ajuns în lista apostolilor sfinţi. Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, Toma a predicat învăţătura şi taina lui Cristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabar şi a fost martirizat, fiind spintecat în două, aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras.
Apoi, este cunoscut faptul că în India există şi astăzi o comunitate străveche de creştini, numită "Creştinii sfântului Toma". Aceşti creştini ai sfântului Toma nu uită nici astăzi cum sfântul Toma i-a învăţat că Isus este Dumnezeu adevărat, care a murit şi a înviat pentru mântuirea tuturor oamenilor şi care le-a lăsat trupul său ca hrană şi sângele său ca băutură, spre curajul credinţei şi spre învierea din morţi; că le-a vorbit frumos despre Maria, care a fost înviată şi ridicată cu trupul şi sufletul la cer, care a devenit o icoană a învierii şi înălţării creştinilor buni; că el însuşi a văzut-o pe Maica Domnului în timp ce era ridicată la cer de către îngeri şi că i-a lăsat brâul ei, aşa cum Ilie i-a lăsat mantia sa lui Elizeu (cf. 2Rg 2,13); că el i-a învăţat că ajutând pe săraci îşi construiesc palate în cer şi că a suferi pentru Isus este cea mai mare onoare.
Să ne convertim şi noi printr-o căinţă sinceră şi printr-o hotărâre fermă de a urma evanghelia; prin părăsirea păcatului şi prin apropierea de Dumnezeu; prin trăirea şi mărturisirea publică a credinţei în Isus Dumnezeu, mort şi înviat pentru mântuirea lumii. Dacă Toma şi mulţi alţii s-au putut converti, vom putea şi noi. Iar primele semne ale convertirii noastre sunt ca şi la Toma: atingerea rănilor lui Isus lăsate nouă în Euharistie spre întărirea credinţei în Isus înviat şi a speranţei în învierea noastră şi apoi spre creşterea dragostei faţă de Isus şi faţă de semeni, prin trăirea şi mărturisirea publică a evangheliei, spre mântuirea tuturor.
Ne rugăm cu rugăciunea zilei de după împărtăşanie: "Dumnezeule atotputernic, dă-ne te rugăm harul, ca puterea tainei euharistice să lucreze necontenit în sufletele noastre. Amin.
Pr. Ioan Lungu
