"Dumnezeu ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus din morţi" (1Pt 1,3).
Deşi suntem la opt zile distanţă de marele adevăr al credinţei noastre, învierea Domnului, mireasma sărbătorilor de Paşti se mai revarsă încă asupra noastră, prin apariţiile, cuvintele şi acţiunile lui Isus înviat.
Suntem în a doua duminică a învierii Domnului, zi care, datorită lui Isus înviat şi a evenimentelor celebrate, are mai multe nume: 1. "Duminica albă", pentru că în această duminică noii botezaţi din noaptea sfântă de Paşti îşi dezbracă hainele albe pe care le-au îmbrăcat în Noaptea Învierii când au primit Botezul, botez pentru care s-au pregătit minim trei ani, zic, dezbracă aceste haine albe, pentru a merge de acum în mijlocul lumii, de unde i-a ales şi i-a chemat Isus la împărăţia cerurilor, pentru a vesti învierea şi evanghelia prin cuvintele şi faptele lor. 2. "Duminica Tomei", pentru că în această zi Isus a venit să-l întâlnească şi să-l ridice pe scepticul apostol Toma spre credinţa în divinitatea şi în înviere sa, spre mărturisire a acestei credinţe şi spre un apostolat rodnic. 3. "Duminica divinei îndurări", pentru că în această zi Isus a venit nu numai pentru a-i ridica pe Toma şi pe ceilalţi apostoli căzuţi în descurajare, cea mai cumplită cădere provocată de diavol, dar pentru a ne ridica şi pe unul fiecare dintre noi din căderile noastre, din păcatele noastre şi din toate rătăcirile noastre în credinţă, arătându-ne şi nouă rănile dragostei sale de la cruce îndurate pentru noi şi chemându-ne la credinţă în el, la mărturisirea publică a mântuirii sale şi la fapte de milostenie faţă de semeni, aşa cum ne îndemnă iniţiatorii acestei sărbători, sfânta Faustina Maria Kowalska (1905-1938) şi sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005).
Iată deci o duminică bogată în evenimente şi învăţături mântuitoare din care noi vom încerca să sorbim în această duminică ca dintr-un izvor curat. Şi spunem chiar de la început că toată învăţătura acestei duminici stă sub semnul milostivirii divine, milostivire divină care l-a jertfit şi l-a înviat pe Isus pentru mântuirea şi ridicarea noastră a păcătoşilor (cf. In 20,27; 1Pt 1,3), dar duminică care stă şi sub semnul iubirii şi milei noastre creştine faţă semeni, cărora trebuie să le împărtăşim credinţa mântuitoare în Isus mort şi înviat, odată cu bunurile materiale necesare vieţii (cf. Fap 2,42-47).
Citind pericopa evanghelică de astăzi (cf. In 20,19-31), mă opresc mai întâi la faptul că Isus nu revenit în mijlocul apostolilor imediat după declaraţia sceptică a lui Toma, cum că nu va crede în învierea lui dacă nu-i va atinge rănile răstignirii (cf. In 20,25), ci a mai zăbovit până duminica următoare, aşa cum intenţionat a mai zăbovit Isus şi la moartea lui Lazăr (cf. In 11,4-6), pentru că voia să dea ca atunci şi o altă învăţătură, în cazul de faţă învăţătura despre "Ziua Domnului". Revenind Isus în mijlocul apostolilor adunaţi în numele lui în prima zi a săptămânii, ziua luminii şi ziua învierii sale pentru a se întâlni cu ucenicii şi pentru a-l ridica pe Toma, Isus a dorit ca prima zi a săptămânii, ziua creierii luminii, ziua învierii sale, să devină Ziua Domnului, ziua de închinare pentru ucenicii săi până la venirea lui de-a doua. Apostolii, primii ucenici (cf. Fap 20,7) şi apoi toţi ceilalţi creştini au înţeles şi s-au conformat.
Apoi continuând citirea evangheliei, ajungem la menţiunea că Isus a venit la apostoli trecând prin "uşile încuiate" (cf. In 20, 19.26). Prin uşile încuiate ale sânului feciorelnic a intrat în lumea de mântuit (cf. Lc 1,34) şi tot prin nişte uşi încuiate a venit la ucenici ca să-i ridice din căderile lor. Prin faptul că a trecut prin uşile încuiate arată că este Dumnezeu adevărat, iar prin faptul că a putut fi atins de apostoli, arată că este şi om adevărat.
O altă menţiune care merită atenţie este şi cea care spune că Isus a venit la apostoli "seara" când începea să se lase întunericul (cf. In 20,19). Acest întuneric ne vorbeşte mai întâi de întunericul minţii şi al credinţei apostolilor, apoi de întunericul temerilor lor şi a apoi de întunericul propriu zis. În noaptea minţii şi a necredinţei lor, Isus vine la ei cu lumina învierii sale lămuritoare. Atunci când teama lor de duşmanii credinţei începea să crească, Isus vine la ei ca o siguranţă divină.
Apoi, cuvintele "a venit şi a stat în mijlocul lor" arată şi ele mai multe lucruri: arată că Isus ne iubeşte în continuare, căci după ce ne-a arătat iubirea sa mântuitoare la cruce scoţându-ne de sub puterea păcatului, a diavolului, a morţii şi a acoliţilor lor, acum ne apără de aceiaşi duşmani şi ne scoate din aceleaşi primejdii; arată că Isus este şi acum lumina sufletelor credincioase; arată că Isus nu părăseşte niciodată pe ucenicii săi; arată că Isus ne poartă mereu de grijă, mai ales în momentele grele; arată că pentru Isus înviat nu mai sunt duşmani de temut şi nici obstacole greu de trecut; arată că Isus ştie toate durerile şi necazurile noastre mai înainte ca noi să i le spunem; arată că prin învierea sa, Isus, a devenit aproape de orice om de pe pământ.
Să ne gândim numai la faptul că în seara de Paşti, Isus a fost în acelaşi timp aproape: de ucenicii descurajaţi de la Emaus, de Petru cel tulburat din Ierusalim, şi de ceilalţi ucenici adunaţi împreună cu Toma cel îndoielnic. Asta da iubire. Asta da milostivire divină. Asta da medicină divină sufletească. Asta da putere divină de a rezolva orice caz.
Prin salutul său de "Pace vouă", Isus le-a dăruit nu numai pacea sa, ci li s-a dăruit pe sine însuşi ca pace a sufletelor lor; pentru că numai el este pacea noastră care întrece orice închipuire şi care poate păzi inimile şi gândurile noastre (cf. Fil 4,7); pentru că numai el este pacea adevărată pe care nimeni de pe pământ nu ne-o poate da (cf. In 14,27); pentru că numai Isus a murit şi a înviat pentru a restabili pace ruptă de păcat: pacea cu Dumnezeu, pacea cu noi înşine, pacea cu semenii, pacea cu natura înconjurătoare (cf. Col 1,20).
Dar la pacea lui Cristos noi trebuie să răspundem prin păzirea ei, prin păstrarea ei, prin lupta noastră până la sânge cu păcatul (cf. Evr 12,4), aşa cum s-a luptat Isus (cf. In 8,46), aşa cum sfinţii martiri s-au luptat şi toţi creştinii cei buni din toate timpurile s-au luptat (cf. Rom 8,35).
Ce înseamnă această repetare în oferirea de pace? Isus ştia cu siguranţă că ucenicii se vor confrunta cu greutăţi însemnate în viitor din cauza înălţării sale, dar şi din cauza întârzierii venirii sale de-a doua. Astfel: aşa cum Petru s-a lepădat (cf. Mt 26, 69-75), aşa cum Ioan Marcu a fugit (cf. Mc 14,52), aşa cum Toma s-a îndoit (cf. In 20,25), aşa cum toţi l-au părăsit (Mt 25,25), chiar când el mai era încă între ei. Cu atât mai mult după înălţarea lui la Tatăl ceresc era pericolul ca ei să defecteze, mai ales: când vor intra lupi în biserică (cf. Fap 20,29); când diavolul va declanşa cernerea prigoanelor (cf. Lc 22,31); când oamenii nu vor mai putea suporta învăţătura sănătoasă (cf. 2Tim 4,3); şi când oamenii care îi vor ucide vor crede că aduc cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2). Pentru că Isus ştia aceste lucruri şi că pentru că ei trebuiau să reziste dificultăţilor şi să plece în misiune pe la toţi oamenii şi pe la toţi mai marii pământului (cf. Fap 14,5; 1Pt 1,12), de aceea, Isus le-a dăruit pentru a doua oară pacea sa.
Dacă înainte de întruparea lui Cristos, când omenirea zăcea în păcat, Duhul Sfânt era dat numai anumitor persoane cu funcţii de slujire: preoţi, profeţi, regi, meşteri deosebiţi, dacă la venirea lui Isus în lume Duhul Sfânt a început să curgă mai diversificat, dar tot limitat tot în vederea unor slujiri, iată că, la Rusalii, Duhul Sfânt, rod al morţii şi învierii lui Isus, a început să fie revărsat pe pământ până la venirea de a doua a lui Isus, cu toată puterea şi în fluviu ca de foc, aşa cum a fost văzut de sfânta Caterina de Genua (1447-1510), într-o vedenie.
Odată cu puterea şi misiunea de a predica învierea şi evanghelia sa, prin puterea Duhul Sfânt, Isus le-a mai dat apostolilor săi şi puterea de a ierta păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Cei care stăpânesc pe pământ au într-adevăr puterea să lege, dar numai cât priveşte trupurile oamenilor. Dar apostolii au primit puterea de a lega şi dezlega păcatele şi asta atinge cu adevărat sufletul şi ajunge până la cer. Ceea ce preoţii fac pe pământ, Dumnezeu aprobă în ceruri. Într-adevăr, Isus le-a dat apostolilor întreaga putere a cerului, căci el spune: "Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". Ce altă putere poate fi mai mare ca aceasta? Tatăl a dat toată judecata în mâna Fiului (cf. In 5,22), iar Fiul a pus toate în mâinile apostolilor (cf. In 17,22-23). Deci, apostolii privind la Isus nu primesc doar liniştea, ci privind la el primesc chiar puterea de a-i elibera şi pe alţii din legăturile păcatelor lor.
Milostivirea divină pe care o celebrăm în chip deosebit astăzi a dispus ca, prin pipăirea rănilor sale de ucenicul îndoielnic, acesta să se vindece nu doar pe sine, ci să învingă prin pipăirea rănilor trupului său înviat şi rănile necredinţei din multe alte inimi. Deci, Toma tămăduieşte nu doar îndoiala propriei sale inimi, dar şi pe aceea a multor oameni.
Astăzi, apostolii, văzându-l pe Isus înviat, ca să nu creadă ca altă dată că văd o "nălucă" (cf. Mt 14,26; Lc 24,37), Isus i-a invitat, prin Toma, care voia şi el o atingere a Domnului (In 20,25), să vină şi să-l pipăie şi să constate că are carne şi oase (cf. Lc 24,39; In 20,27) şi astfel mulţi să creadă în el.
În afară de aceste motive redate mai sus pentru care Isus i-a permis lui Toma ca să-l poată atinge, au mai fost şi altele: Unul dintre ele ar fi acela de a le arăta ucenicilor că aşa cum el a înviat în acelaşi trup în care a murit, la fel şi ei vor învia în acelaşi trup în care vor muri. Isus fiind doar "începătura" celor adormiţi (cf. 1Cor 15,20) şi "primul născut din morţi" (cf. Col 1,18), în trupul pe care l-a avut înainte de moarte. Şi Iov spunea: "Cu trupul meu de carne voi sta în picioare şi cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeu" (cf. Iob 19,27).
Un alt motiv solid este acela al argumentării predicilor despre învierea sa reală. Iată cum a predicat sfântul Ioan: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată. Deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos" (1In 1,1-3).
Când Isus i-a permis lui Toma ca să-i atingă locurile despre care avea îndoieli, acesta a strigat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28). Toma i-a pipăit trupul şi i-a proclamat divinitatea. Dar credinţa nu este pipăire, ci este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (cf. Evr 11,1). De aceea Isus a spus: "Pentru că m-ai văzut Toma, ai crezut. Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut" (cf. In 20,29).
Doar minţile adâncite în Dumnezeu şi sufletele întărite de lumina cerească pot crede fără a vedea cu ochii trupeşti şi pot să-şi îndrepte simţurile acolo unde nu-i pot direcţiona privirea. Fericiţi sunt cei care cred şi atunci când lumina s-a retras, când nu mai găsesc nici o mângâiere pământească, dar cu toate acestea nu deznădăjduiesc în faţa adversităţilor, ci întăriţi prin credinţă, suferă cu bărbăţie, încredinţaţi că văd într-adevăr pe Domnul, cel care este nevăzut.
La o astfel de credinţă, fără a vedea şi fără a atinge fizic, ne îndeamnă sfântul Petru în a doua lectură de astăzi: "Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, glorie şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi glorificată, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre, mântuirea sufletelor" (1Pt 3,6-9).
La o astfel de credinţă, fără a vedea şi fără a atinge fizic, ne-a chemat şi Isus şi alţi apostoli. La o astfel de credinţă, fără a vedea şi fără a atinge fizic, au ajuns apostolii şi primii creştini care credeau tot ceea ce a spus Isus, fără să-l vadă pe el şi făceau fapte bune pentru o răsplată promisă în viitor: "Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată" (Fap 2,44-46).
Un astfel de "fericit credincios" a fost şi sfântul diacon Ştefan, care, în chinuri şi dureri de moarte, îl vedea pe Isus stând gata să-i dea coroana: "Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu" (Fap 7,56).
La o asemenea credinţă, fără a vedea şi fără a atinge fizic, ne cheamă şi pe noi Isus şi apostolii astăzi, pentru ca, începând măcar de astăzi, să o avem, noi, cei care am văzut "Milostivirea divină" în Isus care ne-a ridicat păcatele (cf. In 1,29), în Isus care ne-a curăţit la cruce (cf. Ap 1,5), în Isus care a suferit focul judecăţii şi condamnării divine în locul nostru (cf. 1Pt 2,21), în Isus care a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), în Isus care a venit să ne ridice după căderile noastre (cf. In 20,19-31), în Isus care va veni să ne ia cu el în paradis (cf. In 14,2-3; 17,24).
Lecturile biblice şi evenimentele celebrate astăzi ne cheamă ca, în faţa tuturor dovezilor de dragoste şi de milostivire divină, să nu fim sceptici ca apostolii de la început şi ca Toma, ci, dezbrăcând hainele necredinţei, dar şi hainele de sărbătoare şi de comoditate, să mergem în lume prin puterea Duhului Sfânt pe care am început să-l primim începând cu Botezul Mirul şi Euharistia şi care curge în noi ca un fluviu continuu, şi prin cuvânt şi fapte de dragoste, să-l vestim pe Cristos care a înviat şi care ne conduce la fericirea veşnică. Amin.
Cristos a înviat!
Pr. Ioan Lungu
