Au venit pentru noi zilele de pocăinţă spre iertarea păcatelor şi spre mântuirea sufletelor.
Suntem în a doua duminică din timpul Postului Mare, timp de har şi de mântuire. Harul este totdeauna un dar gratuit şi nemeritat pe care ni-l dă Dumnezeu pentru mântuirea noastră, pentru meritele lui Isus Cristos. Şi dacă ar fi să comparăm harul divin care se revarsă gratuit şi nemeritat spre noi cu un fluviu, atunci trebuie să spunem că din partea noastră se cer numai găleţile curate, adică sufletele curate, în care să-l primim spre mântuirea întregii noastre fiinţe. De aceea, Biserica, în timpul Postului Mare, ne cheamă să ne curăţim sufletele, pentru a putea primi harul mântuirii, har care nu poate coexista la un loc cu păcatul.
După ce de Miercurea Cenuşii ne-am recunoscut păcătoşi şi am acceptat cenuşa în semn de pocăinţă şi de căutare a mântuirii lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, după ce duminica trecută am primit o primă lumină importantă de pe calea mântuirii, anume că Dumnezeu ne-a chemat pe toţi oamenii la fericire chiar din prima clipă a existenţei noastre pământeşti, dar pe calea rânduită de el, iată că duminica aceasta vom vedea că Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, ne-a destinat să fim asemenea lui şi împreună cu el în împărăţia cerurilor, dar tot pe calea rânduită de el. Am repetat de două ori expresia "pe calea voită de Dumnezeu", pentru că satana vrea să ne scoată de pe calea fericirii pământeşti şi cereşti, amăgindu-ne pe căi străine, căi care ocolesc crucea împreună cu Isus, dar căi care în realitate duc la mai multă trudă şi suferinţă începând cu viaţa de aici şi la moarte veşnică dincolo.
Dacă duminica trecută l-am văzut pe satana în acţiune directă şi obraznică asupra lui Isus pentru a-l deturna de la calea rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea noastră, care este "calea crucii"; şi, deşi învins în chip ruşinos de Isus, nu a cedat şi a spus că va mai veni la Isus pentru a-l deturna de la cruce, duminica aceasta îl vedem pe satana revenit în acţiune asupra lui Isus, dar de data aceasta nu direct, ci prin interpuşi, prin Petru, tot cu scopul vădit de a-l deturna de pe calea crucii, cale voită de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Iar aici trebuie să spunem că, dacă satana a îndrăznit cu obrăznicie la Isus pentru a-l deturna de la cruce, la noi va îndrăzni cu o obrăznicie şi mai mare, pentru a ne abate de la cruce, împingându-ne chiar în foc şi apă pentru a ne pierde (cf. Mc 9,22).
Faptele din evanghelia de astăzi au început la Cezareea lui Filip, când a fost o mare victorie a luminii asupra întunericului (cf. Lc 9,18; Mt 16,13, Mc 8,27). Acolo Isus i-a întrebat pe ucenici cine spune lumea că este el, dar şi ce spun ei despre el. Acolo apostolul Petru, primind o lumină de la Tatăl ceresc, pe când toţi oamenii greşeau cu privire la cine este cu adevărat Isus, el îl mărturiseşte pe Isus ca Mesia, ca pe Fiul lui Dumnezeu, ca pe mântuitorul lumii (cf. Lc 9,18-20). Acest adevăr luminos rostit de Petru, inspirat de Dumnezeu, a fost o biruinţă a luminii asupra întunericului, biruinţă care a încurcat mult planurile satanei care până atunci luptase din răsputeri ca Isus să fie privit doar ca un simplu om, fie el şi profet, fie el şi făcător de minuni (cf. Lc 9,7-9), căci în oamenii muritori puţini îşi pun încrederea, pe când la Dumnezeu toţi aleargă: "Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul" (Ier 17,5).
Isus, fiind recunoscut de Petru, de ceilalţi apostoli şi ucenici, ca Mesia, ca Fiul lui Dumnezeu cel viu, ca mântuitorul lumii, ca cel care are putere să-şi dea viaţa pe cruce şi putere are să o ia înapoi prin înviere (cf. In 10,18), ca cel care nu se teme de moarte (cf. Evr 2,15), lumea de mântuit îl va urma mai uşor. De aceea, satana, fără a mai zăbovi, prin Petru, se năpusteşte asupra lui Isus, ca să-l abată de la calea crucii, cale care îi mântuieşte pe oameni şi îl înfrânge pe el. Isus, ştiind că satana vorbeşte prin gura lui Petru, îi porunceşte autoritar: "Înapoia mea satană" (Mt 16,23)! Şi satana care visa să fie egal cu Dumnezeu (cf. Is 14,14-15), s-a tras imediat înapoia lui Isus.
Văzând Isus că vraja satanei mai poate amăgi pe apostoli şi pe mulţi oameni de mântuit, prin minciuna: odihnă fără trudă, fericire fără cruce şi viaţă fără de moarte, spre învăţătura lor, s-a gândit ca pentru câteva clipe să le arate numai puţin din slava sa divină, slavă cât putea suporta firea păcătoasă fără să moară, căci după căderea în păcat nimeni nu mai putea vedea pe Dumnezeu aşa cum este fără să moară (cf. Ex 33,20). Isus, prin schimbarea sa la faţă, le-a arătat ucenicilor slava la care vor ajunge şi ei împreună cu el, dacă el va merge la cruce, dacă şi ei îl vor urma pe calea crucii spre mântuirea oamenilor (cf. Lc 9,22-26) şi vor avea deplina încredinţare că el are putere să-şi dea viaţa şi putere are să-şi ia viaţa înapoi, atât pentru sine, cât şi pentru alţii (cf. In 10,18).
Deşi despre obligativitatea crucii pentru mântuire au vorbit profeţii (cf. Is 53,11-12), au vorbit Moise şi Ilie care au apărut glorificaţi lângă Isus (cf. Lc 9,30-31), dar mai ales a vorbit Isus în evanghelii (cf. Lc 9,22; Mt 16,21; Mc 8,31), iar Tatăl ceresc a confirmat ca lumea să asculte de el (cf. Mt 17,5), totuşi mulţi oameni trăiesc şi se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos (cf. Fil 3,18). Astăzi trebuie să ştim că orice fericire care nu izvorăşte din cruce este falsă, este de la diavol, nu durează, dar şi dăunează. De aceea trebuie respinsă. La sfântul Macarie a venit odată diavolul îmbrăcat într-o mantie de lumină, dându-se drept Cristos cel glorios şi cerând să fie primit de acesta ca prieten. "Înainte de a-ţi deschide, i-a spus Macarie, arată-mi mai întâi semnele pătimirilor tale". La aceste cuvinte diavolul a dispărut lăsând în urmă o dungă de fum. De aceea, creştinii spun: "Per crucem ad lucem"
Din sfânta carte ştim că diavolul atacă violent, fie direct, fie prin interpuşi, mai ales după o victorie a binelui asupra răului. Şi astăzi a fost o victorie a luminii asupra întunericului. Şi pentru că diavolul atacă mai violent după victorii, de aceea găsim mulţi oameni căzuţi mai ales după mari victorii. Astfel: Saul şi-a pierdut domnia după victoria asupra lui Amalec, când, plin de mândrie, a făcut-o pe preotul, l-a cruţat spre fală proprie pe regele amalecit, iar din lăcomie, a călcat porunca Domnului luând bunuri destinate pieirii (cf.1Sam 15,20-26). Evreii conduşi de Iosue, după marea victorie asupra Ierionului, au fost înfrânţi de puţinii oameni ai cetăţii Ai, pentru că s-au mândrit şi pentru că prin Acan a călcat porunca Domnului, luând bunuri destinate pieirii (cf. Ios 7,1-11). Împăratul Ozia a pierit după ce a ajuns mare şi puternic, căci s-a lăcomit la banii amoniţilor şi s-a îngâmfat să o facă pe preotul tămâind în templu (cf. 2Cr 26,16). David a ajuns om fără linişte, după înfrângerea tuturor duşmanilor, căci, ignorând poruncile Domnului, a comis adulter şi crimă (cf. 2Sam 12,9); Solomon, din iubit de Dumnezeu, a ajuns străin de el, după ce a construit templul şi a făcut pace în regat, căci a neglijat porunca lui Dumnezeu privitor la femeile străine pe care le-a luat de neveste (cf. 1Rg 11,1-4).
Diavolul, care se pare că nu s-a depărtat prea mult de Petru după intervenţia greşită de la Cezareea lui Filip, a vorbit iar prin el, chiar în timpul schimbării la faţă a lui Isus, cu scopul vădit de a-i înşela măcar pe cei doi tovarăşi ai lui Petru, pe Iacob şi pe Ioan, ca ei să vadă chiar în Isus schimbat la faţă numai un om şi nu un Dumnezeu. De aceea, diavolul prin Petru i-a propus lui Isus ca să facă trei colibe, una pentru Isus, una pentru Moise şi una pentru Ilie, ca astfel Isus să apară în faţa lor ca un simplu om, egal cu Moise şi cu Ilie. Normal că Isus nu a dat curs cererii. Repet ceea ce spuneam şi puţin mai sus, că diavolul se mulţumea să-i câştige numai pe aceştia doi, căci ştia că prin doi oameni poate face mult rău, aşa cum făcuse deja prin Iuda, Ana şi Caiafa.
Atunci Isus, văzând orbirea lor, i-a coborât de pe Tabor, a pornit cu ei spre Ierusalim şi le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre acest eveniment, decât după ce el va învia din morţi şi când îi va convinge pe deplin de divinitatea sa şi despre mântuirea prin cruce. (cf. Mt 17,9; Lc 9,36).
Evangheliile ne spun că Isus a avut mare sete după suflete de mântuit şi, din dorinţa aceasta de a mântui suflete, a făcut lungi drumuri misionare chiar şi pentru un singur suflet, aşa cum a făcut: în Sihar (cf. In 4,7), în Tir (cf. Mc 7,26), în Sidon (cf. Mc 7,31-32), în Ierihon (cf. Lc 18,35; 19,1). Maeştri spirituali ne spun că, dacă pe pământ ar fi fost şi numai un singur om de mântuit, Isus ar fi venit şi numai pentru acela şi ar fi mers la cruce şi moarte. La fel au făcut şi apostolii, care pentru unul sau două suflete dintr-o localitate îndepărtată, au făcut lungi drumuri misionare. Numai sfântul Paul şi colaboratorii săi au făcut trei mari călătorii misionare. La Tiatira a câştigat-o numai pe Lidia (cf. Fap 16,14). La Atena i-a câştigat numai pe Dionisie şi Damaris şi încă puţini (cf. Fap 17,34). La Corint i-a câştigat numai pe soţii Aquila şi Priscila (cf. Fap 18,1-2). Dar, plantând câte o lumină sau două în marea de întuneric spiritual a lumii păgâne, mulţi alţii din acele localităţi au venit la lumina şi la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Dacă nu gândim şi nu acţionăm ca Isus, apostolii şi sfinţii, atunci diavolul pierzării ne mai stăpâneşte încă.
În prima lectură de astăzi, îl vedem pe Abraham care luptă cu puterile satanei pentru salvarea unui singur om, nepotul său Lot, care dintre multe locuri bune de locuire l-a ales pe cel mai rău, l-a ales pe cel din Sodoma. Satana, văzându-se învins de Abraham, care i-a răpit un suflet amăgit, a voit să se răzbune şi, în locul lui Lot, a voit să-i ia lui Abraham pe cei 318 viteji prin care a biruit coaliţia de patru regi şi l-a salvat pe Lot. Pentru a-l înşela pe Abraham, satana trimite la el cu daruri pe regele Sodomei ca să-i cumpere încrederea şi apoi să-i cumpere pe cei 318 oameni viteji; căci diavolul presupunea că Abraham, asemeni multor oameni, se va lăsa atras de partea lui prin bunuri pământeşti.
S-a înşelat, căci Abraham, întâlnindu-se mai înainte cu Melhisedec, regele Salemului şi preot al Domnului; Melhisedec, o imagine profetică a lui Isus Mesia ce avea să vină ca rege, profet şi preot; Melhisedec care oferea ca jertfă lui Dumnezeu pâine şi vin şi întărea sufleteşte cu ele (cf. Gen 14,18-19; Evr 7,1-10); Melhisedec, care l-a binecuvântat, hrănit şi întărit cu pâine şi vin pe Abraham, mai exact binecuvântat, hrănit şi întărit de însuşi Isus simbolizat în Melhisedec şi conţinut în pâine şi vin. Abraham, după ce a tresăltat de bucurie de întâlnirea anticipată cu Isus (cf. In 8,56), a primit puterea, ca asemenea lui, să poată refuza oferta de bunuri materiale a satanei (cf. Lc 4,1-12), tăria de a nu-i cedeze nici unul din sufletele de mântuit (cf. In 17,12; 18,9) şi harul de a nu primi nimic de la diavol, nici măcar un capăt de aţă şi nici măcar o curea pentru încălţăminte (cf. Gen 14,23).
Abraham, refuzând să-şi lase oamenii pradă satanei pentru bunuri pământeşti, şi l-a făcut prieten pe Dumnezeu, căci Dumnezeu îi apare într-o vedenie şi îi spune: "Abraham, eu sunt răsplata ta cea foarte mare" (cf. Gen 15,1). Pentru fidelitatea sa, Domnul îi promite şi îi dă lui Abraham o descendenţă numeroasă ca pulberea pământului şi ca stelele de pe cer (cf. Gen 13,16; 15,5) împreună cu o ţară mare şi bogată în care curge lapte şi miere (cf. Num 13,27), simbol al împărăţiei cerurilor. Omeneşte vorbind, descendenţa numeroasă promisă părea imposibilă, fiindcă Abraham şi Sara trecuseră de vârsta când puteau avea copii. Dar Abraham nu s-a uitat la neputinţa sa şi a soţiei sale, ci s-a uitat la atotputernicia lui Dumnezeu şi a crezut. Pentru credinţa sa, Abraham a fost socotit drept (cf. Gen 15,6; Rom 4,3.9.22; Gal 3,6; Iac 2,23).
Aici este o lecţie şi pentru noi, care nu trebuie să ne mulţumim numai cu a crede în Dumnezeu, cum fac majoritatea oamenilor şi cum fac şi diavolii (cf. Iac 2,19; 2Pt 2,4), ci trebuie să-l credem pe Dumnezeu, adică să credem că Dumnezeu face tot ce ne spune şi ne promite (cf. Rom 4,18-22).
Aici fac o paranteză şi spun că diavolul luptă şi el chiar şi numai pentru un singur suflet, căci şi el ştie că prin unul poate câştiga pe mai mulţi; căci ştie că, stingând o lumină din noaptea lumii, poate pierde pe mai mulţi oameni, aşa cum a făcut deja prin: Adam şi Eva, prin care au târât întreg neamul omenesc în sclavie şi moarte (cf. Gen 3,17-19); cu gelosul Cain, prin care a introdus crimele în lume (cf. Gen 4,8); cu lumescul Esau, prin care a introdus în lume dispreţul faţă de promisiunile veşnice (cf. Gen 25,33); prin nelegiuitul Saul prin care a introdus în lume prigoana şi uciderea de preoţi (cf. 1Sam 22,18) odată cu promovarea vrăjitoriei (cf. 1Sam 28,6-20); cu Ieroboam din Nebat, prin care a introdus dezbinarea în sânul poporului ales şi prin care a amplificat cultul la idoli, făcând doi viţei de aur (cf. 1Rg 12,28-29); cu Iuda, prin care a introdus în Biserică vânzările lui Isus pe bani (cf. Mt 26,14-16); cu Alexandru arămarul, prin care a introdus în Biserică prigoana creştinilor de către creştini (cf. 2Tim 4,14-15) etc.
Deşi Dumnezeu i-a poruncit omului încă din Vechiul Testament: "Să nu primeşti daruri, căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi sucesc hotărârile celor drepţi" (Ex 23,8), totuşi, cu bani şi bunuri satana a corupt şi corupe pe cei mai mulţi. Satana dă şi astăzi bani şi bunuri prin alţi "regi ai Sodomei" şi prin alţi "preoţi iudei", prin care aşa cum odinioară au cumpărat trădarea lui Iuda (cf. Mc 14,11; Lc 22,5) şi tăcerea soldaţilor în privinţa învierii (cf. Mt 28,12), tăcere care ţine până astăzi un popor ales fără Isus şi multe popoare păgâne în întuneric, tot astfel cumpără şi în timpurile noastre, tot cu bani şi bunuri pieritoare, suflete de mântuit şi ţine în întuneric mulţi sărmani oameni.
Priviţi şi vedeţi cum, pentru bani şi bunuri, în numele divertismentului, se rătăcesc şi se pierd multe suflete. Priviţi şi vedeţi cum, pentru bani şi bunuri, mulţi urmaşi ai lui Petru de la cârma Bisericii, mulţi episcopi şi mulţi preoţii sunt defăimaţi şi acoperiţi cu noroi pentru ca lumea să închidă ochii la lumina lui Dumnezeu venită prin ei. Priviţi şi vedeţi cum mulţi părinţi, pentru bani şi bunuri, pleacă de acasă, lăsând copiii fără supraveghere şi fără educaţie creştină, copii care devin oameni de haos şi de întuneric. Priviţi şi vedeţi cum, pentru bani şi bunuri trecătoare, mulţi soţi aleg să trăiască departe unii de alţii şi cum satana face din ei pricini de cădere pentru mulţi. Da, satana oferă oricât şi face orice, contra sufletelor, ca să poată face din ele lămpi de întuneric, cetăţi fără lumini (cf. Mt 5,14-16), stânci ascunse şi stela rătăcitoare (cf. Iuda 1,12-13) şi capcane pentru suflete (cf. Mt 6,23).
Să revenim la Abraham. Acum când, în urma fidelităţii sale, Dumnezeu i-a promis lui Abraham mulţi urmaşi şi o ţară bogată şi mare, iar Abraham a acceptat oferta divină împreună cu fidelitatea faţă de el pe mai departe, legământul acesta trebuia pecetluit prin jertfe (cf. Gen 15,9-10). În conformitate cu obiceiul oriental de a încheia o alianţă, animalele de jertfă trebuiau despicate în două, pentru ca ambele părţi contractante să poată trece printre ele, atestând prin asta că cele convenite, sunt pe viaţă şi pe moarte, adică îşi vor respectate chiar cu preţul vieţii (cf. Ier 34,18-19). Prin aceste jertfe de animale, Dumnezeu a anunţat deja moartea lui Cristos de la cruce, prin care el îşi va împlini toate promisiunile. Noi trebuie să ne păzim darurile lui Isus de la cruce, cum Abraham păzea jertfa sa.
Când astăzi îl vedem pe Domnul Isus Cristos transfigurat pe munte, să ştim să ne vedem pe noi înşine în el, atunci când vom fi luaţi de pe acest pământ. Când astăzi îl vedem pe Abraham, omul credincios care l-a văzut de departe pe Isus şi a respins tentaţiile satanei, să ne vedem pe noi care trebuie să facem la fel. Când astăzi îl auzim pe sfântul Paul că ne spune: "Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate" (Fil 3,20-21), să credem toate acestea. Să credem în transfigurarea noastră, să credem că putem trăi în credinţă şi biruind pe diavol, să credem că adevărata noastră patrie şi cetăţenie este în cer, să credem că Isus ne-a dobândit toate acestea prin patima, moartea şi învierea sa.
Despre ce vorbea oare David din psalmul responsorial de astăzi, pe când era prigonit şi hăituit prin pustie? Despre bunătăţile Domnului din pământul celor vii (cf. Ps 27,13) Despre ce vorbeau între ei sclavii evrei din Babilon? Despre cântările Sionului (cf. Ps 137,1-9)! Despre ce ne vorbeşte astăzi Isus transfigurat? Despre transfigurarea noastră împreună cu el (cf. Lc 9,28-36; 2Pt 1,17-18). Despre ce ne vorbeşte astăzi sfântul Paul din închisoare? Despre patria noastră cerească (cf. Fil 3,20). Nu cumva am uitat şi noi de toate acestea? Căutăm noi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei (cf. Mt 6,33)? Dacă noi căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, dacă ne dorim transfigurarea şi cerul cu ardoare, dacă vorbim şi altora despre ele ca şi ei să ajungă acolo, dacă trăim creştineşte, atunci ferice de noi, Isus ne-a luminat ca pe fiul risipitor şi ne-a eliberat de orice păcat la cruce, noi am scăpat de robia satanei, noi vom avea parte de transfigurare cu Isus, noi vom deveni veşnic fericiţi împreună cu Dumnezeu (cf. 1In 3,2). Amin
Pr. Ioan Lungu
