Astăzi suntem chemaţi să alegem între pacea lui Cristos care întrece orice închipuire şi pacea efemeră pe care o dă lumea
Pe pământ trăim între două sisteme paralele de valori, un sistem de valori de inspiraţie luciferică şi un sistem de valori de inspiraţie divină predicat de Isus.
Tema discursului lui Isus care îşi continuă drumul spre Golgota, tema din pericopa evanghelică astăzi, este pacea (cf. Lc 12,49-53). Dar trebuie să ştim că este o pace pe care o dă Cristos şi este o pace pe care o dă lumea. Amândouă se obţin prin efort şi luptă. Pacea pe care o dă Isus este o pace care se obţine prin efortul de a ne conforma viaţa cu viaţa şi învăţătura sa şi apoi prin lupta cu păcatul, cu satana, cu mentalitatea lumii şi cu noi înşine. Pacea pe care o dă lumea este şi ea o pace care se obţine prin efortul conformarea a vieţii cu şoaptele amăgitoare ale diavolului cuprinse în mentalitatea greşită a lumii şi prin lupta contra învăţăturilor divine, prin lupta contra lui Dumnezeu, prin lupta a tot ceea ce este sfânt şi prin lupta contra semenilor.
Deci, pacea pe care o dă Isus este o pace diametral opusă păcii pe care o dă lumea (cf. In 14,27). Pacea lui Isus este o pace care se obţine greu, cu efort şi luptă. Iar pacea lumii este o pace care se obţine uşor, fără efort şi fără lupte interioare, doar numai cu lupta împotriva lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8) şi lupte contra celor credincioşi care trăiesc aşa cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6).
Pacea pe care o dăruieşte Isus, pentru că trece prin pătimire şi moarte cu Isus, pentru că este o pace bazată pe efortul de a alege continuu între bunurile cereşti care nu se văd şi a lucrurilor trecătoare care se văd (cf. 1Pt 2,11); pentru asta ea este o pace care durează veşnic, este o pace care redă omului toate bunurile pierdute prin păcat (cf. Fil 4,7). Pacea pe care o dă lumea, pentru că este o pace fără pătimire şi moarte cu Isus, pentru că este o pace bazată exclusiv pe lucrurile trecătoare care se văd, mâncare şi băutură (cf. Rom 14,17), ea este o pace care nu durează (cf. Is 57,21) şi pe deasupra duce la pierderea totală şi veşnică, atât a lucrurilor care se văd cât şi a lucrurilor care nu se văd.
Pacea pe care o dă Isus pentru că este de origine divină, ea urmăreşte binele şi mântuirea omului. Ea poate fi comparată cu un colac de salvare oferit unui om naufragiat. Pacea pe care o dă lumea, pentru că este o pace de inspiraţie luciferică, pentru că este o pace care urmăreşte pierzarea veşnică a omului (cf. Lc 21,34), ea poate fi asemănată cu o bandă cu lipici pentru insecte, care prinde şi ucide pe oricine o caută. Pacea lumii fiind o pace bazată pe lucruri pieritoare: provizii pentru mulţi ani, mâncare, băutură, distracţii, ea nu poate depăşi pământul şi este de scurtă durată ca pentru omul bogat căruia i-a rodit ţarina (cf. Lc 12,16-21).
Dacă pacea lui Isus poate fi comparată şi cu o vitamină salvatoare care întăreşte viaţa de credinţă a omului, pacea lumii care vine de la diavol, poate fi comparată cu un narcotic destabilizator menit să slăbească viaţa de credinţă şi să-i facă pe oameni să uite că pe pământ sunt trecători (cf. Evr 11,13); pentru a-i face să-şi clădească viaţa pe nisip (cf. Mt 7,26); pentru a-i face să uite de ziua judecăţii (cf. 1Tes 5,2-3), pentru a-i face să uite că adevărata pace o dă numai Dumnezeu celor care îl iubesc pe el (cf. In 14,27); pentru a-i face să uite de pacea divină de unde i-a scos diavolul (cf. Gen 3,6-7); şi chiar să rămână lângă el. Acolo unde diavolul reuşeşte cu planul său, se întâmplă ca în istoriile cu piraţi, când mireasa furată de lângă mirele ei sfârşeşte prin a se îndrăgosti nebuneşte de piratul care a răpit-o şi să refuze cu violenţă pe adevăratul mire care şi-a pus viaţa în primejdie venind să o salveze.
Dacă pacea lui Cristos aduce bunătate şi linişte în suflete, pacea lumii îi nelinişteşte şi îi înverşunează pe oameni unii contra altora. Aceştia, ca maimuţele dintr-o poveste care se încălzeau iarna la un licurici, au ucis o bună păsărică care le-a spus că licuriciul nu este un foc, dar până dimineaţa au murit şi ele.
Isus ne vorbeşte astăzi despre pacea sa, care aici pe pământ înseamnă foc şi dezbinare; foc şi dezbinare între credincios şi familia sa, foc şi dezbinare între credincios şi ceilalţi oameni. Isus însuşi a trecut prin acest foc şi prin această dezbinare în timpul vieţii lui pământeşti şi în mod deosebit la cruce.
Sfânta Cristina de Bolsena (sec. IV), Italia, o tânără păgână care devenind creştină la vârsta de 11 ani, a fost persecutată mai întâi de tatăl ei, păgânul Urban, un ofiţer al împăratului Diocleţian, şi apoi tot tatăl ei a dat-o pe mâna persecutorilor păgâni. Înfuriat peste măsură pe copila lui care nu renunţa la credinţa creştină, a făcut stop cardiac şi a murit.
Acest fapt este adeverit şi de prima lectură, unde profetul Ieremia care le-a spus oamenilor din poporul său că pacea nu se obţine prin lupta cu armele de război, ci că pacea este darul lui Dumnezeu pentru cei care cred, a fost aruncat într-o fântână cu noroi unde îl aştepta moartea este lentă şi sigură (cf. Ier 38,6-7). Dar ca şi maimuţele din povestea de mai sus care au ucis păsărica şi până dimineaţa au murit toate de frig, la fel şi iudeii care l-au aruncat pe profetul Ieremia în fântâna noroioasă, au fost duşi cu toţii într-un greu exil în Babilon.
Dar în tematica lecturilor de astăzi nu este vorba numai de lupta necredincioşilor contra celor credincioşi. Aici ne aflăm în faţa unui mare mister, al marelui misterul voinţei divine ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la mântuirea de la cruce (cf. 1Tim 2,4). Da, Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor, chiar şi al celor care prin păcat au devenit lupi, lei, tigri şi şerpi veninoşi; care au devenit ostili violenţi ai mântuirii, căci şi aceştia sunt copiii săi şi fraţii noştri, iar ei sunt cei mai amărâţi dintre oameni, căci orbiţi de satana merg pe calea pierzării. De aceea, ei au prioritate în evanghelizare, alături de cei săraci şi prigoniţi.
Aşa cum Tatăl ceresc l-a trimis pe profetul Ieremia la un popor vărsător de sânge nevinovat; aşa cum Dumnezeu l-a trimis pe Isus în mijlocul unui popor ucigător de profeţi; aşa cum Dumnezeu i-a trimis pe apostoli şi pe primii creştini la evrei şi la lumea păgână cufundată în rele, care pot fi comparaţi cu nişte fiare fioroase, pentru a-i salva cu orice chip măcar pe unii (cf. 1Cor 9,22). Tot astfel ne trimite Dumnezeu pe noi cei de astăzi la lumea amăgită din timpul nostru, o lume refractară la tot ceea ce este spiritual, dar o lume care are nevoie urgentă de mântuire, ca să-i fim "un nor de martori", care să afle de milostivirea lui Dumnezeu faţă de ei, să se convertească şi astfel să fie salvaţi.
Fragmentul din Scrisoare către evrei de unde am citit astăzi ne invită să privim la Isus, căpetenia credinţei noastre, şi să vedem că el, în vederea bucuriei ce îi era propusă, bucuria mântuirii noastre, a îndurat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu! Ne invită să privim la Isus care a îndurat o împotrivire mare din partea păcătoşilor, ca nu cumva să ne lăsăm descurajaţi şi obosiţi în sufletele noastre, dar să luptăm contra păcatului până la sânge, asemenea lui şi asemenea norului de martori care îl urmează (cf. Evr 12,1-4).
Cei răi şi violenţi, duşmanii lui Dumnezeu şi duşmanii noştri, aşa cum spuneam mai sus, sunt cei mai vulnerabili dintre oameni pentru că orbiţi de satana rătăcesc pe o cale ce duce spre pierzarea veşnică. De aceea, trebuie pornit spre ei urgent, cu blândeţea oiţei şi cu nevinovăţia porumbelului. Chiar dacă ei asemenea unui scorpion scos din apă, îl înţepa binefăcătorul drept mulţumire, să continuăm fără teamă munca de salvare a lor, căci asta este voinţa lui Dumnezeu cuprinsă explicit în porunca iubirii duşmanilor (cf. Mt 5,44-45). Nu trebuie să ne plângem de răutatea şi violenţa lor, căci Domnul va găsi o cale de salvare pentru noi, ca pentru Ieremia, ca pentru Petru, ca pentru Paul; şi chiar dacă va voi să suferim până la moarte ca Isus, el ne va învia prin Duhul său ca pe el. Deci, în toată această lucrare mântuitoare în care însuşi Dumnezeu ne-a angajat ca apostoli "miei şi porumbei", nu trebuie să privim atât la răutatea lor şi la suferinţa, căci Dumnezeu va şti să ne salveze din toate, ci mai ales să privim la bucuria lui Dumnezeu care face sărbătoare în cer pentru orice păcătos care se converteşte (cf. Lc 15,7.10) şi la slava lui Dumnezeu arătată în fiecare prigonitor convertit care devine apostol şi vas ales, ca sfântul Paul (cf. Fap 9,15).
Iată, o pildă edificatoare. Abia creată, oaia a descoperit că este cel mai slab dintre animale. Era atacată de alte animale puternice şi agresive şi ştia cum să se apere. De aceea s-a întors la Creator şi i-a povestit toate suferinţele sale. "Vrei ceva pentru a te apăra"?, a întrebat-o amabil Domnul. "Da", a răspuns ea. "Ce spui de nişte dinţi ascuţiţi?" "Nu, căci aş căpăta un aer de duritate!" "Vrei nişte gheare puternice?" "Nu, căci aş prezenta altora o imagine falsă despre oiţa ta!" "Ai vrea nişte venin în salivă?" "Nu, căci nu vreau să mă asemăn cu şerpii!" "Vrei două coarne puternice?" "Nu, căci toţi s-ar speria şi ar fugi de mine! Mai bine rămân cum sunt!" Domnul a zâmbit mulţumit, căci adevărata forţă care va învinge în final este blândeţea.
Asta înseamnă să-i iubim pe vrăjmaşii voştri, să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă, să le facem bine celor care ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei care ne asupresc şi ne prigonesc, pentru ca să fim fii ai Tatălui nostru care este în ceruri, el care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi care dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,44-45).
Iubirea şi mântuirea duşmanilor este o poruncă de căpătâi a lui Dumnezeu. Neglijând această poruncă le neglijăm pe toate. Călcând această poruncă le călcăm pe toate (cf. Iac 2,10). Fără împlinirea acestei porunci nimeni nu se poate mântui.
Sfântul Laurenţiu (+ 258), diacon martir, sărbătorit în ziua de 9 august, a înţeles foarte bine planul lui Dumnezeu de salvare a lumii, plan care include pe toţi înşelaţii satanei, pe toţi păgânii şi pe toţi duşmanii lui Dumnezeu şi ai oamenilor, şi a acceptat să fie dus chiar în palatul marelui prigonitor, împăratul roman Valerian şi acolo să vorbească despre credinţa şi mântuirea prin Cristos şi de acolo să scoată suflete pentru cer. Mulţi lupi, lei şi şerpi pământeşti l-au înconjurat şi l-au atacat cu furie şi chiar l-au ucis cu foc, dar sfântul Laurenţiu i-a scos de acolo şi i-a câştigat pentru cer, numai în câteva zile, pe tribunul Ipolit, pe orbul Lucillus şi pe alte 19 persoane. Dar de atunci şi până astăzi numai Dumnezeu ştie câţi alţi şacali, lei, tigri, lupi şi şerpi veninoşi au venit la mântuire prin mărturia lui Laurenţiu. Pentru această realizare sfântul Laurenţiu a murit fericit şi cu speranţa învierii şi veşniciei fericite.
Spuneam duminica trecută că "nunta cerească", şi astăzi adaug şi "pacea divină", şi spun că ele nu vor începe pentru noi decât atunci când şi ultimul om păcătos nu va auzi evanghelia mântuirii şi a păcii şi până ce şi ultimul ales nu va fi salvat din amăgirea satanei (cf. Mt 24,14). Noi, ucenicii lui Isus, suntem cei care grăbim, încetinim sau blocăm fericirea din cer şi pe pământ, pacea din cer şi pe pământ.
Psalmul responsorial de astăzi spune că mulţi din cei care vor vedea misiunea noastră în mijlocul lor, cuprinşi de teamă sfântă, se vor converti şi îşi vor pune încrederea în Domnul. Iar cât ne priveşte pe noi, mieii lui Dumnezeu din mijlocul lupilor, Dumnezeu va avea grijă de noi (cf. Ps 40,4.18).
Pr. Ioan Lungu
