Reflecţie la a doua duminică din Advent - Anul A - 2016
Învaţă-ne, Doamne, să pregătim căile tale!
Evanghelia după sfântul Matei, pe care o urmăm în acest nou an liturgic în care am intrat cu prima duminică din Advent, a fost scrisă pentru a ne încredinţa că în Isus Cristos, prin toată viaţa şi activitatea lui, s-a arătat şi se arată că "Dumnezeu este cu noi". Da, în Isus Cristos, pe care acum îl aşteptăm să vină, Dumnezeu este cu noi, pentru că din veşnicie Dumnezeu are un plan mântuitor, un plan de aducerea a noastră "acasă" în paradis, căci satana prin păcat ne-a aruncat în valea de lacrimi. Dar nu "acasă" tot în paradisul pământesc, ci "acasă" în paradisul ceresc, pregătit nouă de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34), "acasă" în paradisul ceresc unde nu va mai fi nici lacrimi, nici tânguire, nici ţipăt, nici durere (cf. Ap 21,4), "acasă" unde nu mai pot intra nici satana, nici lumea rea şi nici moartea, pentru că Isus s-a luptat cu toţi aceşti duşmani ai noştri şi i-a biruit pentru totdeauna (cf In 16,33; 1Cor 15,20.26).
Dumnezeu, înainte de a suna prin Isus trâmbiţa adunării noastre "acasă" în paradisul ceresc (cf. Mt 24,31; 1Cor 15,52; 1Tes 4,16), a sunat mai întâi prin profeţi trâmbiţa pregătirii noastre pentru intrarea în cer. Lecturile biblice de astăzi ne prezintă trei dintre profeţii prin care Dumnezeu a sunat trâmbiţa pregătirii adunării noastre în cer, ni-i prezintă pe Isaia, pe psalmistul David şi pe Ioan Botezătorul. Referitor la Ioan Botezătorul, Biblia spune că el, prin cuvinte, port şi hrană, a întruchipat în sine pe profetul Ilie, profet pe care Dumnezeu a promis că îl va trimite din nou, când timpul mântuirii va fi aproape de împlinirea lui (cf. Mal 4,5; Mt 11,14).
Prin profetul Isaia, din prima lectura (cf. Is 11,1-10), Dumnezeu ne oferă un crâmpei din ceea ce va face el din noi, prin Isus, "mlădiţa lui Iese", umplută cu Duhul Sfânt şi ne cheamă să-l primim pe el şi lucrarea lui. Aici trebuie să spunem că oamenii creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), prin păcat, diavolul i-a transformat, după chipul său, în fiare fioroase. Ei bine, pe toţi aceşti oameni păcătoşi deveniţi după chipul satanei, fiare fioroase şi sângeroase, Dumnezeu îi cheamă la eliberare şi la mântuire prin lucrarea lui Isus de la cruce. Astfel că după lucrarea lui Isus de la cruce: oamenii lupii vor deveni ca mieii, oamenii leoparzii vor deveni ca iezii, oamenii leii vor deveni ca viţeii, oamenii urşii vor deveni ca juncile, oamenii şerpii otrăvitori vor deveni ca pruncii. Atunci toţi cei care l-au primit pe Isus şi mântuirea lui, nu vor mai face rău şi nici o pagubă pe muntele cel sfânt al paradisului ceresc, căci vor fi umpluţi de cunoştinţa Domnului, aşa cum fundul mării este plin de ape. În ziua aceea, Mesia, rădăcina lui Iese, va fi ca un steag pentru popoare; pe el îl vor căuta neamurile şi locuinţa lui va fi glorioasă. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, pe care trebuie să o primească orice om.
Dacă voim să vedem pe viu o astfel de lucrare minunată a lui Dumnezeu, să privim la sfântul Paul care ne vorbeşte în lectura a doua de astăzi, să privim la prigonitorul crud ale cărui sentimente faţă de alţii au devenit acum ca cele ale lui Isus (cf. Rom 15,4-9), şi ne vom convinge că transformarea miraculoasă, prin harul de la cruce, este reală. El, înainte de întâlnirea cu Isus mort şi înviat, era: lupul, leopardul, leul, ursul şi năpârca; era omul rău care ura, aresta, schingiuia şi omora creştinii blânzi şi nevinovaţi ca: mieii, iezii, viţeii şi copiii. După întâlnirea cu Isus mort şi înviat pe drumul Damascului, Paul a devenit un om nou, o jertfă curată ca mielul, iedul şi porumbelul; a devenit predicator, apostol şi martir de bunăvoie.
Pentru răspunsul său la chemarea lui Dumnezeu, i s-a dat să vadă încă de pe pământ negrăita frumuseţe a paradisului (cf. 1Cor 2,8; 2Cor 12,2), pentru ca să ne-o împărtăşească şi nouă. El a văzut ceea ce a văzut şi apostolul Ioan, a văzut că: "Zidul cetăţii paradisului este din iaspis. Temeliile cetăţii sunt împodobite cu pietre scumpe de tot felul. Pieţele Ierusalimului ceresc şi străzile sunt din aur curat. Porţile cetăţii cereşti sunt de mărgăritare frumoase. A auzit că în paradis răsună numai cântece de bucurie şi de aleluia! Acolo va aduna Dumnezeu oameni din toate neamurile pământului. Acolo cei mântuiţi vor străluci de o nobilă lumină" (cf. Ap 21,19-21.24; Tob 13,11.17-18). De aceea, sfântul Paul, viu fiind, dorea să moară ca să fie cu Isus (cf. Fil 1,21).
Psalmul responsorial de astăzi ne spune că Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, va aduce oameni în paradis, începând cu săracii, cu sărmanii, cu cei lipsiţi de ajutor şi cu cei oprimaţi de oameni (cf. Ps 72,1-17). Iar, ca o confirmare sigură, Isus îşi începe predica sa de pe munte spunând: "Fericiţi cei săraci, fericiţi cei care plâng, fericiţi cei flămânzi şi însetaţi, fericiţi cei prigoniţi, căci a lor este împărăţia fericită a cerurilor" (cf. Mt 5,1-12).
Până aici am văzut partea de lucrare a lui Dumnezeu din opera mântuirii. Dar mântuirea, după cum bine ştim, este o lucrare divino-umană, unde Dumnezeu îşi are partea lui, iar omul îşi are partea lui. De aceea, sfântul Augustin spunea: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!" Deci, ca să putem intra în posesia mântuirii mult dorite, trebuie să ne împlinim şi noi partea noastră de lucrare.
Dacă prin profetul Isaia şi prin psalmist Dumnezeu ne-a arătat ceea ce va face el, prin Isus şi Duhul Sfânt, pentru a ne aduce "acasă" în paradisul ceresc; în pericopa evanghelică de astăzi, prin glasul lui Ioan Botezătorul, cel care a avut cuvintele, portul şi felul de a trăi al profetului Ilie, dar şi prin glasul sfântului Paul, Dumnezeu ne arată care este partea noastră în această lucrare divino-umană a mântuirii.
Pentru că Persoanele divine nu-şi puteau găsi loc în inimile oamenilor unde le place să locuiască (cf. Prov 8,31; Ap 3,20), deoarece oamenii erau indiferenţi la starea lor de păcat, sfântul Ioan Botezătorul a fost chemat de Dumnezeu şi trimis să conştientizeze pe toţi oamenii din toate timpurile de răutatea păcatului şi să-i cheme la convertire şi la pocăinţă.
Şi pentru că păcatul a transformat sufletul omului într-un deşert arid şi fără viaţă, un deşert cu dealuri şi gropi, un deşert cu şerpi, şacali şi struţi (cf. Ier 50,39), iar instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu în lume trebuia să înceapă din lăuntrul oamenilor (cf. Lc 17,21), oamenii trebuiau să-şi înceapă partea lor de lucrare din inima lor care era aridă, rănită şi întinată ca un pustiu.
Ioan Botezătorul anunţă că pe oamenii care vor refuza să conlucreze cu Dumnezeu la opera mântuirii lor îi aşteaptă judecata şi focul mâniei sale. Celor care acceptau să conlucreze cu Dumnezeu la opera mântuirii lor, prin îndreptarea cărărilor strâmbe, prin repararea drumurilor cu dâmburi şi gropi, prin îmblânzirea fiarelor sălbatice, Ioan le promitea mântuirea lui Dumnezeu şi le administra un botez al pocăinţei (cf. Mc 1,4), un botez al schimbării minţii (cf. Mt 3,2), un botez care îi angaja în lucrarea de doborâre a mândriei şi de umplere a golurilor din inimi cu fapte de dragoste şi de pocăinţă (cf. Lc 3,5).
Dar şi aici în partea noastră de lucrare, Dumnezeu ne susţine, căci fără el nimic nu putem face (cf. In 15,5). Este interesant de privit la câteva versete care urmează de după pericopa evanghelică de astăzi, versete în care găsim scris că Isus însuşi s-a arătat pe malurile Iordanului şi că s-a apropiat de Ioan Botezătorul cerându-i să-l boteze. Şi pentru că Ioan ezita spunând: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?" Drept răspuns, Isus i-a zis: "Lasă-mă acum, căci aşa se cade" (Mt 3,14-15). Prin aceste cuvinte, Isus, i-a spus: "Lasă-mă să vă mântuiesc!" Acesta este prima propoziţie rostită de Isus în evanghelia sfântului Matei: "Omule, lasă-mă să te mântuiesc!" Pentru că omul cu libertatea lui dată de Dumnezeu nu a ştiut să facă binele, acum se cuvenea ca omul păcătos să-l lase pe Dumnezeu ca, prin Isus Cristos cel plin de Duhul Sfânt, să-i lucreze mântuirea lui, ca un act de dreptate (cf. Rom 10,3). Atunci Ioan l-a lăsat".
Isus ne spune astăzi şi fiecăruia dintre noi: "Lasă-mă să te mântuiesc!", Adică, dă-mi viaţa ta şi las-o în mâinile mele, în învăţătura mea, în puterea mea, în lucrarea mea de la cruce! Să-l lăsăm pe Domnul Isus ca să lucreze mântuirea noastră, aşa cum Ioan Botezătorul l-a lăsat, cum apostolii l-au lăsat, cum vameşii şi păcătoşii l-au lăsat şi Isus a scos din ei care mai înainte erau lupi, leoparzi, lei, urşi şi năpârci, a scos din ei prunci, miei, porumbei şi sfinţi.
Dar, după ce susţinuţi de Isus am început partea noastră de lucrare la opera mântuirii, rupând-o cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi trăind în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Isus Cristos (cf. Tit 2,12-13), am făcut doar o jumătate din lucrarea noastră. Însă ca lucrarea noastră să fie întreagă mai avem nevoie şi de cealaltă jumătate obligatorie, cea a colaborării noastre la mântuirea aproapelui, dând astfel impuls carităţii şi faptelor bune (cf. Evr 10,24). Fără această jumătate suntem de râs ca acele om care a început să zidească un turn, dar n-a fost în stare să-l termine (cf. Lc 14,28).
Lecturile biblice de astăzi dau mărturie că Isaia, Psalmistul, sfântul Matei, Ioan Botezătorul şi sfântul Paul nu şi-au considerat împlinită lucrarea până ce nu ne-au vestit şi nouă mântuirea lui Dumnezeu şi până ce nu ne-au spus ceea ce trebuie să facem pentru a o dobândi. Primii creştini au înţeles asta şi au vestit mântuirea din om în om, din sat în sat, din oraş în oraş, din ţară în ţară.
Într-o scrisoare adresată în anul 125 împăratului roman Adrian (76-138), de către Aristide, filozoful atenian convertit la creştinism şi ajuns sfânt, îi descrie acestuia cum creştinii, prin viaţa şi cuvintele lor, pregăteau între oameni mântuirea şi venirea lui Isus de-a doua: "Creştinii, cu vorba, cu facerea de bine, cu exemplul vieţii îi sfătuiesc pe toţi oamenii să primească mântuirea şi să devină creştini".
Biblia ne spune că Paul a rămas doi ani întregi într-o casă pe care o luase cu chirie, la Roma. Primea pe toţi care veneau să-l vadă, propovăduia împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nici o frică, cele privitoare la Domnul Isus Cristos şi la iubirea lui (cf. Fap 28,30-31).
El le predica cu aceleaşi cuvinte care ne-a predicat şi nouă astăzi: "Dumnezeul statorniciei şi al mângâierii să vă dea aceleaşi sentimente unii faţă de alţii, ca ale lui Cristos Isus, pentru ca, într-un cuget şi într-un singur glas, să-l glorificaţi pe Dumnezeu şi pe Tatăl Domnului nostru Isus Cristos! De aceea, primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Cristos v-a primit pe voi, spre gloria lui Dumnezeu! Vă spun că, într-adevăr, Cristos s-a făcut slujitorul celor circumcişi pentru a împlini promisiunile făcute părinţilor şi a dovedi astfel că Dumnezeu este credincios şi pentru ca naţiunile păgâne să-l glorifice pe Dumnezeu pentru îndurarea sa" (Rom 15,5-9)
În anul 1961, Gianni Maletti, un tânăr italian de 31 de ani, un laic, a câştigat "Premiul pentru cel mai bun creştin angajat voluntar în apostolat", oferit de către cardinalul Giacomo Lercaro (1891-1976), arhiepiscop şi mitropolit de Ravenna, Italia. Mulţi l-au numit pe tânărul Gianni Maletti Îngerul ţiganilor. Activitatea sa rodnică de misiune şi apostolat şi-a început-o, aproape întâmplător, pe când avea 14 ani. Parohul l-a rugat să se intereseze de educaţia religioasă a copiilor unei caravane de ţigani care poposiseră la ei în localitate. Gianni Maletti s-a dăruit cu zel ca să-i scoată din ignoranţă pe aceşti copilaşi şi, fiind impresionat de ei, nu a mai părăsit caravana ţiganilor. Umbla după ei prin pieţele oraşelor, ducându-le îmbrăcăminte, hrană şi medicamente, împreună cu învăţătura creştină. Vorbindu-le foarte familial, reuşea să-i înveţe pe cei mici religia, examinarea conştiinţei, respectul faţă de ei înşişi şi faţă de aproapele; dar şi gramatica, geografia, matematica. Zeci şi zeci de copii au fost pregătiţi pentru primirea sfintelor sacramente şi sute de ţigani au învăţat să citească, să fie cinstiţi şi credincioşi.
O istorioară ne vorbeşte despre regină păgână care era grav bolnavă. Fiind chemat medicul, acesta a spus că se poate vindeca numai când va găsi iubirea cea mai mare şi cea mai curată. Regele şi toţi demnitarii au început să cugete: Care poate fi iubirea cea mai mare şi cea mai curată? Iubirea maternă? Iubirea soldatului pentru patrie? Iubirea conjugală? Medicul nu a fost de acord cu nici una. Dar iată că în camera reginei bolnave intră copilaşul ei având ochii plini de lacrimi şi aducând o carte mare şi veche, carte în care se afla viaţa lui Isus, care a coborât din cer, care a luat păcatele lumii asupra sa şi apoi a murit din iubire pentru orice om. Când regina a auzit vorbindu-se despre Isus şi despre iubirea lui mântuitoare faţă de orice om, s a vindecat. Să-i vindecăm şi noi pe oameni, vorbindu-le de iubirea lui Isus. Vorbirea despre Isus îi vindecă pe oameni. Vorbirea despre Isus este partea noastră obligatorie din lucrarea divino-umană a mântuirii.
Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Cine vesteşte lumii iubirea lui Dumnezeu arătată prin Cristos şi Duhul Sfânt, cântă încă de aici aleluia din cer". Să vestim şi să mergem! Să cântăm şi să mergem!
Pr. Ioan Lungu
