"Any problem in the world can be solved by dancing" (James Brown )
Ştiinţa a fundamentat un adevăr cunoscut dintotdeauna: viaţa înseamnă mişcare. Mişcarea este primul atribut al lui Dumnezeu menţionat în Geneză: mişcarea în forma faptei, deplasării, cuvântului. Ca "oglindă" a Creatorului, omul reflectă mişcarea în forma esenţei propriei vieţi - înţelegând prin "mişcare" întregul univers exterior şi interior, de la mişcarea ca atare, la gânduri, emoţii, sentimente, relaţia propriei persoane cu sinele, cu universul, cu Dumnezeu. De aceea se spune că felul în care se mişcă cineva exprimă biografia sa în totalitate. Iar sublimarea mişcării este dansul, tot aşa cum sublimarea cuvântului este cântul. Cânt şi dans - limbajul universal al creaţiei. Iar ceea ce e adevărat pentru o persoană, este la fel de adevărat pentru o comunitate. Dansurile, cântecele sunt oglinda vie a istoriei unei comunităţi, cu gândurile, aspiraţiile, bucuriile şi suferinţele sale, cu dorul, împlinirile şi mai ales, cu iubirea sa, sunt acel amalgam unic, caracteristic şi irepetabil de moştenire spirituală din care se naşte viitorul acelei comunităţi. Dansul este filozofia de viaţă a unei comunităţi.
Se numesc: Alexandru, Luminiţa şi Cristina. Totul începe cu o mişcare relativ lentă: e intrarea - pe scenă şi în rol. Un pas maiestuos, plin de graţie şi forţă. Pe măsură ce se apropie de centrul scenei, urmând graniţa imuabilă a semicercului, o unduire a corpului desfăşoară costumul bogat. O mână se ridică - întotdeauna, dreapta - cu braţul întins, la un unghi de aprox. 120 grade faţă de corp - mâna cu palma în jos, degetul mijlociu şi inelarul unite, policele în prelungirea mâinii, arătătorul şi degetul mic uşor depărtate - şi în timp ce eşti absorbit de farmecul statuar al mişcării - pe neaşteptate, totul devine un vârtej ameţitor de culori - alb, roşu, negru, verde, auriu în ritmul muzicii tradiţionale. Iar vârtejul are un "punct de referinţă", el însuşi în mişcare: dansul lui - care nu e acrobaţie, nici balet, nici dans propriu-zis - e "filozofia explicată" a vârtejului: mişcarea se naşte din pământ, se înalţă spre cer, omul "îşi face datoria ca fiinţă umană", înălţându-se, unind cerul şi pământul, apoi se întoarce iarăşi la pământ, trăgându-şi forţa de acolo, luându-l "martor" al existenţei sale, iar existenţa înseamnă iubire - îşi atinge pieptul cu amândouă mâinile, apoi iubirea se dăruie tuturor, cu braţele larg deschise, cu surâsul deopotrivă cald şi transcendent al celor care l-au văzut pe Dumnezeu. Mâna dreaptă se menţine ridicată - ca o pavăză a propriei persoane şi a celor care-i privesc, unind forţa vitalităţii (degetul mijlociu) cu iubirea (inelarul), îndepărtând deopotrivă şi neantul (degetul V) şi vitalitatea vulgară - de aceea policele este în prelungirea mâinii: este cu adevărat viaţă acolo, dar supusă forţei iubirii - apoi mâinile se coboară, palmele cu faţa în sus, ca să cuprindă şi să dăruie întreaga lumină, iar mişcarea umerilor, caracteristică dansului, creează, aduce şi răspândeşte căldura inimii în manifestare. Apoi totul se întoarce la Dumnezeu: vârtejul se face una cu pământul şi priveşti cu uimire una din cele mai dificile imagini ale filozofiei orientale în mişcare, executată impecabil - e o clipă de tăcere, poate liniştea de la începutul Creaţiei, după care fiinţa umană se înalţă în uimirea şi bucuria soarelui lăuntric, luând martor pământul şi cerul... şi totul reîncepe. Iar figurile dansului nu sunt niciodată aceleaşi. Ai putea spune că "improvizează", dar e mult mai mult decât atât: fiecare se exprimă pe sine, în acord cu sine, cu ceilalţi şi cu spectatorii, dăruindu-ţi ceea ce ai uitat demult în zbuciumul şi zgomotele lumii contemporane: viaţa pură, bucuria vieţii şi armonia în bucurie. Adică, darul dintru început făcut de Dumnezeu omului: libertatea.
Poate de aceea Albert Einstein spunea că aceia care dansează sunt "atleţii lui Dumnezeu".
Se numesc Alexandru, Luminiţa şi Cristina. Poţi să spui că sunt talentaţi - dar nu e numai atât. Poţi să spui că sunt frumoşi - atât de frumoşi că îţi taie răsuflarea. Dar nu e numai atât. Poţi să spui că întregul lor dans e filozofia milenară a Vedelor sacre proiectată în universul creştin - un univers al iubirii, care şterge graniţele, trece dincolo de semicercul intoleranţei şi depăşeşte deopotrivă interesul intelectual şi aviditatea artistică în căutare de inedit sau senzaţional. E adevărat, dar nu e numai atât. E dansul care a creat universul. Fiindcă viaţa înseamnă mişcare în armonie. Iar viaţa lor întreagă este acest dans.
Sunt din Chişinău, locuiesc în Bucureşti şi alcătuiesc "Gipsy-dans-show Bafta". Sunt ţigani. Şi se numesc Alexandru, Luminiţa şi Cristina. Numele lor sunt traductibile, aşa ca ale tuturor celor care trăiesc în strânsă comuniune cu universul: "Apărător", "Lumină", "Creştină". Împreuna înseamnă: "Apărătorul Luminii Creştine". Ciudat ?! Deloc. Fiindcă asta aduc tuturor: lumina iubirii ca esenţă a creştinismului. Pe care o apără în faţa tuturor nedreptăţilor.
* Reflecţie pe marginea Congresului Mondial pentru Pastoraţia ?iganilor, Freising, Germania (1-4 septembrie 2008)
Dr. Ecaterina Hanganu
