Un paradox? Aparent, da - fiindcă vorbind de eroism, subînţelegem înfruntare, curaj, jertfă, sacrificiu de sine. Sau "capacitatea de a săvârşi fapte mari" (DEX), în aceleaşi condiţii. Şi implicit, durere. Iar sentimentul de vie mulţumire, care defineşte bucuria, ar putea veni, dacă eroul supravieţuieşte, mai târziu, ca o eventuală compensaţie a suferinţei. Oricum, "eroism" şi "bucurie" nu se pot suprapune pentru acelaşi subiect în aceeaşi unitate de timp.
Dar mai există şi o altă interpretare: "bucurie eroică".
Am fi tentaţi să spunem: "Da, exact ceea ce aniversăm în aceste zile": şi ne-am referi la drumul greu din Nazaret la Betleem, la Naşterea Mântuitorului lumii în acel umil sălaş, la fuga în Egipt imediat după Naştere... Fiindcă e cu adevărat eroism în acel "Fiat mihi secundum verbum tuum" - "Fie mie după cuvântul tău", eroism în a accepta spusele îngerului şi a găsi puterea ca tocmai el, dreptul şi milostivul Iosif, să întemeieze o familie trecând peste prejudecăţile şi orgoliile care nu erau numai ale acelei epoci, eroism în fiecare din clipele când uimirea celor din jur însoţea vorbele micului Isus, ca o confirmare că se vor împlini cele ce fuseseră scrise. Eroismul acceptării şi supunerii în faţa voinţei Tatălui.
Şi ne-am aminti, iarăşi, de eroismul celui "plin de har şi putere" care în faţa Sinedriului, ştiind clar că-şi semnează prin propriile vorbe condamnarea la moarte, are curajul să facă istoria mântuirii poporului evreu până la Isus - de eroismul celui a cărui faţă era "ca a unui înger" şi nimeni nu putea ţine piept "înţelepciunii şi duhului cu care vorbea". Şi de la Ştefan, ne-am aminti de martirii creştini ştiuţi şi neştiuţi dintotdeauna şi de pretutindeni, ridicaţi sau nu la cinstea altarelor noastre, dar cu siguranţă ridicaţi la altarul Tatălui, care continuă să aşeze la nesfârşit cununi credinţei noastre... Eroismul credinţei creştine.
Şi iarăşi ne-am întoarce la eroismul familiei.
Şi am privi în jur. E un eroism întemeierea unei familii în zilele noastre. E un eroism a dori un copil în zilele noastre. E un eroism a da naştere unui copil, în zilele noastre. E cu adevărat un eroism a trăi în zilele noastre. Şi a lupta pentru viaţă în zilele noastre. Şi pentru bucurie. Fiindcă ne ducem zilele în civilizaţia morţii. Fiindcă la şcoală se prezintă adolescenţilor nu frumuseţea purităţii şi iubirii, nu bucuria familiei, ci necesitatea sexului, metodele de contracepţie şi oportunitatea avortului. Iar la colţul gardului se vând băuturi alcoolice şi droguri.
E un eroism a munci în zilele noastre. Indiferent de domeniul de activitate, piedicile întâmpinate la fiecare pas şi dezinteresul criminal al celor plătiţi tocmai ca să fie interesaţi de problemele obştii, creează un singur cuvânt de ordine: "Mai bine migrarea!"
E un eroism să rămâi aici unde ne sunt rădăcinile, ca să muncim, să trăim, să întemeiem o familie, să ne bucurăm de credinţa noastră pe pământul bun şi sfânt al strămoşilor noştri.
E un eroism să trăieşti credinţa creştină într-un sistem care se afirmă ateu, sau liber-cugetător dar propagă satanismul sub diverse măşti, inclusiv sub "armura" ştiinţei - şi intoleranţa religioasă mergând până la crimă.
Şi e un eroism să lupţi pentru Bine în sistemul concertat al Răului.
Dar "când Dumnezeu e cu noi, cine poate sta împotriva noastră?"
Iată izvorul bucuriei noastre.
De aceea, bucuria noastră nu e a inconştienţei, nici a satisfacţiei mai mult sau mai puţin răutăcioase a lui "eu am, nu-mi pasă de altul", nici a lui "să moară vecinul, ca să-i iau capra", nici a lui "nu mă interesează, ăsta nu crede în Dumnezeul meu, bine i-au făcut", nici a lui "noi, cu armele noastre, putem orice, noi suntem stăpânii". Fiindcă armele noastre sunt armele luminii, bucuria noastră e a copilului, dar nu a nepăsării, inconştienţei, cruzimii, invidiei şi orgoliului, nu a mândriei, ci a purităţii.
A acelei purităţi duioase a copilului care cere mângâiere, care cere ocrotire, ca să se poată bucura aici, pe pământ, cu îngerii din ceruri.
Acesta e adevăratul eroism al bucuriei: a şti, a trăi, a acţiona, a fi bucurie în bucuria Lui Dumnezeu.
Iar neliniştea în bucurie este aceea a unei singure întrebări: "Ce am făcut pentru Dumnezeu?" "Ce fac în acest moment pentru Dumnezeu?" " Ce pot să fac MAI MULT pentru Dumnezeu?", atunci când Dumnezeu e în fiecare semen al meu la fel ca şi în mine însumi.
Dr. Ecaterina Hanganu
