Pe genunchii bunicului stăteau cei doi nepoţi mai măricei.
Şi fiindcă nu înţelegeau cum se poate ca bunicul să-i iubească la fel pe amândoi, cu nesfârşita sa iubire, s-au hotărât ca fiecare să arate bunicului că el îl iubeşte cel mai mult şi, prin urmare, merită să fie iubit mai mult şi mai mult decât celălalt. Zis şi făcut. Au împărţit barba lungă şi albă a bunicului, mustăţile sale, lungi şi ele şi albe colilie, obrajii, ochii, sprâncenele şi fiecare nepoţel se întrecea în mângâieri. Dar bunicul îi iubea în continuare la fel, pe amândoi, cu iubirea lui desăvârşită. Atunci nepoţii au început să-şi laude fiecare jumătatea lui de chip - dar bunicul îi iubea la fel, cu iubirea sa desăvârşită, pe amândoi. Nepoţii s-au luat la harţă şi, ca să arate fiecare că jumătatea de chip a bunicului pe care pusese el stăpânire e mai frumoasă, au început s-o ponegrească pe cealaltă şi, fiindcă bunicul surâdea cu lacrimi în ochi, continuând să-i iubească desăvârşit pe amândoi, au început fiecare să pălmuiască jumătatea celuilalt, să-l chinuiască în fel şi chip cu ocări şi sudalme, arătând că jumătatea lui e mai bună, iar a celuilalt nu valorează nimic şi prin urmare trebuie desfiinţată, adică ucisă - pentru că oricum, bunicul trebuie să-l iubească numai pe unul dintre ei.
La fel ca şi nepoţii din poveste, nici noi nu putem înţelege iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre creaturile sale şi credem că ne putem manifesta prin ură faţă de fraţii noştri iubirea pentru Dumnezeu. "Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său"(1In 4,21) - acesta e, poate, cuvântul cel mai greu de împlinit din Evanghelie. Chiar şi cu duşmanii noştri ne putem eventual împăca, ba chiar să nutrim faţă de ei dacă nu iubire, măcar bunăvoinţă - dar ura faţă de fraţii noştri e cel mai greu de smuls din suflet, ca să plantăm în locul ei iubirea. Iar atunci când încercăm s-o facem, accentuăm în special asupra lucrurilor care ne despart, nu asupra celor care ne apropie. De fapt, intoleranţa, încrâncenarea, ura, agresivitatea manifestată făţiş sau în ascuns sunt boli ale copilăriei credinţei - la fel cum boli ale copilăriei sunt pojarul, vărsatul de vânt, oreionul. Numai că, făcute la vârsta adultă, bolile copilăriei pot fi mortale. Iar creştinismul are demult vârsta deplinei sale maturităţi.
De fapt, la fel ca nepoţii bunicului, stând în braţele Creatorului, uităm că lovim prin ura noastră acelaşi chip. Chipul iubirii desăvârşite, Dumnezeu.
Ce-ar fi ca, unul lângă celălalt, strângându-ne mâinile plini de iubire, să rostim toţi împreună "Tatăl nostru"?! Împreună şi în aceeaşi casă - adică în Casa Tatălui nostru.
Dr. Ecaterina Hanganu
