Anul acesta se împlinesc 25 de ani de când părintele Alois Bulai se retrăgea din funcţia de rector al Seminarului din Iaşi. La acea vreme, octombrie 2001, colegii mei de la redacţia revistei "Drumuri deschise" îşi doreau un articol de mulţumire pentru "rectorul nostru". Ştiam atunci că părintele nu ar fi bucuros de un articol în care, în mod deschis, să fie enumerate meritele sale. De aceea, am aşezat recunoştinţa noastră în parabola fiului risipitor.
Ceea ce am scris atunci, primeşte astăzi pentru mine, pentru noi, o însemnătate mai adâncă şi mai înaltă.
Titlul articolului a fost la acea vreme "Fiul «risipit»".
Astăzi, 12 martie 2026, ziua înmormântării şi retragerii sale la cele veşnice, încep altfel.
Rectorului meu, părintele Alois Bulai
"Acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei" (Lc 15,2).
Masa reprezintă un semn al comuniunii, al participării la aceleaşi binefaceri.
Gândindu-mă la toţi vameşii şi păcătoşii care erau la masă cu Isus, cred că pe toţi îi încerca un conglomerat de sentimente şi trăiri interioare. Cu siguranţă, aceştia nu se gândeau că Isus, fiind împreună cu ei, era de acord cu faptele lor, dar cred că Isus se prezenta pentru ei ca o provocare; însă ce fel de provocare? Răspunsul îl găsim mai departe în parabola fiului risipitor.
Cerând tatălui său să-i dea partea lui de avere, această atitudine a fiului mai tânăr semnifică cel puţin trei lucruri: în primul rând, fiul dorea libertate, însă o libertate prost înţeleasă; în al doilea rând, cerând împărţirea averii, câtă vreme tatăl era în viaţă, el dorea într-un fel moartea tatălui. În al treilea rând, însă, ceea ce este cel mai uluitor, fiului celui mic îi era teamă să devină, la rândul său, tată, un tată care aleargă după păcătos şi după vameş.
Privindu-l pe acest fiu, urmărit de această teamă în sufletul său, îl vedem în acea "ţară îndepărtată" unde şi-a risipit nu atât averea materială, cât şi-a periclitat întregul proiect şi ideal al vieţii sale, "trăind în desfrânări". După ce timpul a măcinat suportul financiar pe care se bizuia fiul şi mai ales după ce şi-a zdruncinat toate ideile şi principiile pe care se impunea să le respecte, a ajuns "să ducă lipsă", a ajuns să fie debusolat în tot ceea ce făcea, căci, din acest moment, el urmează calea unei spirale ce cobora tot mai jos pe scara existenţială: "s-a alipit ... să păzească porcii"; cu alte cuvinte, şi-a schimbat radical toată optica în care ar fi trebuit să acţioneze. Este momentul cel mai negru din viaţa sa, însă, aici în această beznă deasă va veni lumina, scânteia care va provoca cea de-a doua naştere, de data aceasta pentru adevărata sa menire, nu aceea de fiu care nu iese din cuvântul tatălui, ci aceea de tată. Apare acum miraculoasa expresie: "venindu-şi în sine" - ceea ce îl impulsionează să se ridice, să meargă la părintele său şi să ceară reabilitarea sa, aşa cum o vede el "ca pe unul din argaţii tăi". Însă, stupefacţie! După ce tatăl îl primeşte, îmbrăcându-l în haina lui dintâi, îl invită la masă, unde îl văzusem pe Cristos puţin mai înainte alături de vameşi şi păcătoşi, provocându-i nu la schimbarea comportamentului de a deveni "fii mai mari", ci provocându-i să meargă pe urma sa, cu alte cuvinte, să devină părinţi. Cel puţin unul dintre aceştia a dat curs chemării: "Vino după mine" sau vino înapoi pe drumul tău şi vezi adevărata menire a persoanei tale - aceea de tată.
Nu ne rămâne acum decât "să ne veselim şi să ne bucurăm" de un asemenea tată care l-a aşteptat pe fiul său risipit, l-a primit întru ale sale şi să cinstim faptul că pe foarte mulţi, asemenea fiului mai mic, sau chiar, asemenea fiului mai mare, i-a primit cu disponibilitate, i-a înţeles şi corectat rătăcirea şi le-a oferit o nouă şansă în drumul formării lor. Acum fiul a rămas pe picioarele sale, iar tatăl s-a retras undeva în spate, într-o umbră odihnitoare, dar privirea sa zăboveşte pe fiul său, pentru ca atunci când poate se va clătina, să fie aproape. Fiul este conştient de prezenţa binefăcătoare a acelui tată, bătrân în istorii de rătăcire şi timp jertfit. Există un singur mod de a mulţumi unui asemenea om unic: acela de a deveni el însuşi tată, cel puţin asemănător cu părintele său.
Fiul "risipit", Bogdan-Ionel Catana,
atunci student anul V, acum părinte
* * *
A trecut la Domnul pr. Alois Bulai
