*
Începerea pelerinajului "marian" în Dieceza de Iaşi cu Icoana Maici Domnului de la Cacica
Luni, după prima duminică din Advent
*
Mt 8,5-11
Is 2,1-5
Ps 121,1-9
*
Introducere
Iubiţi credincioşi! Cu duminica de ieri am intrat într-un nou an liturgic şi, în chip deosebit, în timpul dedicat pregătirii noastre pentru Crăciun. Cu Adventul pătrundem într-o perioadă liturgică de şase săptămâni, în care celebrăm VENIREA, adică EVENIMENTUL Domnului Nostru Isus Cristos. Toată liturgia Adventului îşi are sinteza în cele două ilaţii ale acestui timp. În prima, mulţumim lui Dumnezeu Tatăl pentru faptul că Isus Cristos, Fiul său, a venit deja, venire prin care:
"a îmbrăcat neputinţa firii omeneşti,
a împlinit planul etern al iubirii sale
şi ne-a deschis calea mântuiriii veşnice. Imediat aceeaşi prefaţă vesteşte şi cea de-a doua venire a Dumnezeului în strălucirea măririi sale."
Cea de-a doua ilaţie, care se spune între 17 şi 24 decembrie, evocă profeţiile din Vechiul Testament, pe Sfânta Fecioară Maria şi pe Ioan Botezătorul, sfinţi şi modele care ne ajută "să intrăm deja în misterul Crăciunului".
Timpul Adventului, în general, şi liturgia de astăzi, în special, fiind un timp forte marian, ne introduc şi mai mult în contextul eclezial al noii evanghelizări în care ne aflăm, iar în acestă situaţie, totul promovează şi contribuie la formarea conştiinţei noastre creştine şi la însuşirea atitudinii noastre comportamentale demne de misterul lui Cristos pe care-l celebrăm. Totul - în acest timp sacru - trebuie orientat spre aprofundarea învăţăturii (Bisericii) despre misterul lui Cristos, al Bisericii şi al omului, în vederea îmbunătăţirii şi a reînnoirii vieţii noastre creştine. Noua cunoştinţă a misterului lui Cristos se transformă astfel, în atitudine comportamentală, în participare personală la misterul mântuirii.
Ambele momente, atât *îmbogăţirea înţelegerii creştine, cât şi *ameliorarea conduitei noastre faţă de misterul lui Cristos recer modele vii pe care să le urmăm. În liturgia de astăzi ne întâlnim cu două modele de credinţă demne de urmat: centurionul roman despre care ne vorbeşte evenghelia zilei şi Maica Domnului, Steaua mistică sau modelul eminent al noii evenghelizări, a cărei novenă de pregătire la Neprihănita ei zămislire o începem în această zi. Despre ambele modele voim să tratăm în acestă omilie ocazionată de evenimentele ecleziale evocate. Întrucât chiar acum s-a proclamat evanghelia vindecării servitorului centurionului (Mt 8,5-13), ne vom opri mai întâi asupra acestui model de credinţă în Isus Cristos, căutând să răspundem la unele întrebări: 1. Cine este centurionul? 2. Ce anume îi cere lui Isus? 3. Cum îi răspunde Isus? şi 4. Ce raport avem noi cu el?
A. CREDINŢA SUTAŞULUI ÎN CRISTOS Mt 8,5-11
1. În Evanghelia proclamată astăzi îl vedem pe Isus întâlnindu-se personal cu un păgân, cu un militar roman, care intervine în favoarea unui subaltern de-al său "care zăcea în casă paralizat, chinuindu-se cumplit" (v. 6). Luca ne spune că "era pe moarte" (Lc 7,2). Unii comentatori susţin că sutaşul, prin aceste cuvinte, i-a relatat (astfel) lui Isus motivul pentru care n-a adus cu e şi sluga, anume ca să se scuze.
Sfântul Ioan Crizostom susţine, *dimpotrivă, că aceste cuvinte ale sutaşului sunt o dovadă a marii lui credinţe în persoana lui Isus şi în puterea cuvântului său, credinţă cu mult mai mare decât a acelora care coborâseră, cu altă ocazie, un paralitic prin acoperişul casei (Mc 2,4). Sutaşul credea că era de prisos să-şi aducă sluga la Cristos, pentru că era convins că era de ajuns numai rostirea cuvântului şi a poruncii lui Cristos ca să vindece pe cel bolnav.
Şi ce a făcut Isus? N-a făcut ceea ce făcuse mai înainte. De obicei, Isus urmează voinţa celor care-lrugau; acum însă o ia înainte şi nu numai că- făgăduieşte sutaşului că-i va vindeca sluga, dar că se va duce personal în casa lui: "Voi veni eu însumi şi-l voi vindeca" (v. 7). O face ca să aflăm credinţa sutaşului. Dacă i-ar fi spus centurionului: "Du-te acasă, să fie vindecată sluga ta!", n-am fi ştiut cât este de mare credinţa lui.
La fel a făcut cu femeia canaaneancă (Mt 15,22-28), numai că în sens invers. Centurionului îi spune, fără să fie chemat, că se va duce la el acasă, ca să aflăm credinţa lui şi marea lui smerenie; canaaneencei însă îi refuză iniţial darul vindecării, pentru a o face să stăruie în cererea ei. Medic înţelept şi iscusit fiind. Ştie să dobândească cele contrarii prin contrarii. Într-un caz, prin deplasarea de bunăvoie la casa centurionului; în celălalt prin amânarea îndelungată şi prin refuzul său de a-i vindeca fiica, descoperă credinţa femeii.
Ce a răspuns centurionul? "Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu" (v.8). să ascultăm aceste cuvinte toţi câţi avem să-l primim pe Cristos. Să le ascultăm, să le urmâm ca să-l primim tot cu atâta râvnă! Când primeşti în casa ta pe cel sărac, pe cel flămând şi pe cel gol, pe Cristos îl primşti, pe el îl hrăneşti.
"Dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca slujitorul meu" (v.8). centurionul crede în Persoana lui Cristos, în puterea de vindecare a cuvântului său. El nu-i spune lui Isus: "Chiamă-l pe Dumnezeu în ajutor!", sau "roagă-te lui şi cere-i", ci "spune numai un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat" (v.8). Apoi temându-se ca nu cumva Domnul, din smerenie, să refuze, a adăugat: "Căci şi eu sunt un om supus autorităţii, având soldaţi în subordine, spun unuia: "Du-te!", iar el se duce, şi altuia: "Vino!", iar el vine, şi servitorului meu: "Fă aceasta!", iar el face" (v.9).
Centurionul credea că Isus Cristos este Dumnezeu, susţinea cu tărie dumnezeirea şi puterea lui Cristos. De aceea şi Isus i-a primit cuvintele. Mai mult, a făcut nu numai că l-a lăudat în faţa celor care-l urmau, dar s-a şi uimit de credinţa lui, spunând: "Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă" (v.10). Prin aceste cuvinte Matei arată că centurionul nu era iudeu. Pentru această credinţă l-a dat ca pildă întregului popor şi celorlalţi pentru a-i urma credinţa.
Ce deosebire între credinţa Martei şi credinţa centurionului! Marta i-a spus Domnului: "Oricâte vei cere de la Dumnezeu ţi va da" (In 11,22). Ea nu i-a spus Domnului ceea ce i-au spus leprosul (Mt 8,2) şi centurionul. De aceea nici Isus n-a lăudat-o, ci a mustrat-o şi a îndreptat-o. Domnul îi scoate Martei din minte o astfel de părere şi o învaţă că El n-are nevoie să primească o astfel de putere de la ul altul, că că El o avea ca proprie: "Eu sunt învierea şi viaţa" (In 11,25), adică nu aştept să primesc putere de a învia morţii, ci fac totul cu propria mea putere.
De aceea Domnul laudă credinţa centurionului, îl dă ca pildă poporului, dându-i nu numai vindecarea cerută, ci însăşi Împărăţia cerurilor, îndemnându-i şi pe alţii să meargă pe urmele lui: "De aceea v spun că vor veni mulţi de la răsări şi de la apus şi vor sta la masă cu Abraham, Isaac şi Iacob, iar fii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară" (v.12).
Cristos le vorbeşte celor care-l urmau când s-a coborât de pe munte (Mt 8,1), cu îndrăznire, ca unul care avea autoritate, pentru că făcuse multe minuni. Apoi, ca să nu creadă cineva că ar fi voit să-l linguşească pe centurion cu aceste cuvinte, arătând tuturor ce suflet mare acea sutaşul, i-a zis: "Mergi, sp ţi se facă după cum ai crezut!" (v.13). Şi îndată a urmat vindecarea, mărturie a puternicei credinţe a centurionului: "Şi în ceasul acela servitorul lui a fost vindecat" (Mt 8,13).
2. Şi evenghelistul Luca ne relatează vindecarea servitorului centrionului, dar adaugă şi alte fapte, care se deosebesc de cele spuse de Matei (Cf. Lc 7,1-10).
Ce spune Luca? Că centurionul, acel ofiţer din armata romană, care comanda peste o sută de oameni, adică un corp de armată în slujba lui Irod Antipa, mercenari proveniţi din părţile Siriei, "a trimis pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul" (Lc 7,3); Matei, dimpotrivă, spune că chiar centurionul s-a dus la Isus şi i-a spus: "Nu sunt vrednic" (Mt 8,5-8).
Unii comentatori spun că e vorba de doi centurioni deosebiţi, deşi sunt multe asemănări între istorisirile celor doi evanghelişti. Despre acest centurion de la Luca, bătrânii poporului spun: "El ne-a construit sinagoga şi iubeşte naţiunea noastră" (Lc 7,5); despre sutaşul de la Matei Isus spune: "Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă" (Mt 8,11), ceea ce ne face să bănuim, împreuă cu sfântul Ioan Crizostomul, că sutaşul de la Luca era iudeu.
Ce vom spune despre asemenea interpretare? Vom spune că explicaţia dată de aceşti comentatori este interesantă şi uşoară, dar întrebarea este dacă e şi adevărată. După părerea sfântului Ioan Crizostomul, în amândouă istorisirile evanghelice este vorba de una şi aceeaşi persoană.
Cum poate fi vorba de una şi aceeaşi persoană, m-ar întreba cineva, cân Matei spune că sutaşul s-a apopiat de Domnul şi i-a spus: "Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu" (Mt 8,8), iar Luca că a trimis la Isus: "pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul" (Lc 7,3).
Credem că Luca, în istorisirea sa adresându-se elenilor, ne descoperă linguşeala iudeilor, pentru că în necazuri şi nenorociri oamenii sunt nestatornici şi îşi schimbă de foarte multe ori părerile. Probabil că centurionul vrând să plece la Isus, a fost împiedicat de iudei care, liguşindu-l, i-au spus: "Ne ducem noi să-l aducem!" Vedem chiar că propunerea lor este plină de linguşeală, pentru că au spus: "Ne iubeşte şi ne-a construit sinagoga" (Lc 7,5). Nici nu ştiu cum să-l laude. Ar fi trebuit să vorbească astfel: "A vrut el să vină să te roage, dar l-am oprit noi, văzându-i nenorocirea şi pe bolnav zăcând în casă". Aşa ar fi trebuit să vorbească, pentru a-i arăta lui Isus cât de mare este credinţa centurionului. Dar ei nu vorbesc astfel! Din pricina invidiei nici n-au voit să descopere credinţa centurionului, ci au preferat să umbrească virtutea sutaşului, pentru care veniseră să facă rugămintea, decât să-şi atingă scopul venirii lor, lăudându-i credinţa. Invidia e în stare să întunece judecata. Dar Domnul, care cunoaşte cele ascunse, împotriva voinţei bătrânilor iudeilor, l-a lăudat pe centurion.
Că aceasta e adeărata interpretare, ne-o spune însuşi Luca în cele ce urmează: "Şi nefiind departe de casă, a trimis centurionul la el câţiva prieteni (??????), zicând: "Doamne, nu te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu" (Lc 7,6). Când a scăpat centurionul de gura iudeilor invidioşi, a trimis la Isus, spunându-i: "Să nu socoteşti că din lene n-am venit eu însumi la tine", ci "m-am socotit nevrednic să te primesc în casa mea" (Lc 7,7).
N-are importanţă dacă Matei spune că centurionul n-a rostit aceste cuvinte prin prietenii săi, ci le-a rostit cu propria sa gură. Se poate ca însuşi centurionul să se fi dus la Isus, după ce a trimis pe prietenii săi, şi să-i fi spus aceleaşi cuvinte. Dacă Luca n-a spus să s-a dus centurionul la Domnul, apoi nici Matei n-a spus că a trimis pe prietenii săi la El. Nu este deci o contrazicere între un evenghelist şi altul, ci unul completează cele lăsate la o parte de celălalt. Luca a lăudat şi în alt chip credinţa centurionului, spunând că "servitorul lui era pe moarte" (Lc 7,2). Asta însă nu l-a deznădăjduit, ci spera cu tărie că se va face sănătos.
Încă un amănunt: centurionul nu-i cere lui Isus prezenţa trupească, după cum făcuse funcţionarul împărătesc la Ioan (In 4,49: "Coboară-te! Copilul meu trage să moară!"), nici n-a adus pe cel bolnav jângă doctor. Aceasta arată că avea faţă de Isus o părere ce I se cuvenea, DUMNEZEIASCĂ. De aceea a şi spus: "Spune numai un cuvânt" (Mt 8,8). Durerea nu i-a întunecat judecata, ci chiar în suferinţă judecă clar: se temea ca cererea să nu-i depăşească dregătoria (funcţia). Dându-şi seama şi recunoscând că primeşte un dar mai presus de merit.
Câtă înţelepciune la centurion şi câtă prostie la bătrânii iudeilor! Aceştia numai că nu cântau: "Vrednic este!", spunând: "Este vrednic să-i faci darul acesta" (Lc 7,4). Ar fi trebuit să facă apel la iubirea de oameni a lui Isus, dar ei îi vorbesc de dregătoria centurionului. Sutaşul însă n-a vorbit aşa, ci i-a spus că-i cu totul nevrednic, nu numai de binefacerea Domnului, ci şi de primirea Sa în casa lui. El rămâne tot timpul modest, păstrând măsura cuvenită. Pentru că s-a socotit nevrednic de a-l primi pe Isus în casa sa, Cristos Domnul i-a dat împărţia cerurilor şi l-a învrednicit de bunătăţile de care se bucură Abraham, Isaac şi Iacob (Cf. Mt 8,11).
Este un lucru mare ca un om, care nu făcea parte din neamul iudaic, să aibă despre Cristos o părere atât de mare. După aprecierea sa, centurionul gândea că oştirile cereşti, bolile, moartea şi toate celelalte făpturi se supuneau lui Cristos, după cum i se supuneau lui ostaşii săi. De aceea spune: "Căci şi eu sunt un om supus autorităţii" (Mt 8,9); cu alte cuvinte centurionul spunea: "Tu eşti Dumnezeu, eu sunt om; eu sunt sub stăpânire, Tu nu eşti sub stăpânire. Aşadar, dacă eu, om fiind şi sub stăpânire, am atâta putere, cu mult mai mult tu, CARE EŞTI DUMNEZEU şi nu eşti sub stăpânire". Sutaşul voia să-L încredinţeze pe Isus că nu rosteşte aceste cuvinte ca să arate că este vreo asemănare între ei, ci, dimpotrivă, o foarte mare deosebire.
Dacă eu, spune sutaşul, care sunt un supus şi sunt sub stăpânire, pot atâta, datorită micii mele funcţii, încât nimeni nu-mi stă împotrivă, ci toţi fac ceea ce le poruncesc, chiar când poruncile sunt diferite - "Că zic acestuia: Du-te! şi se duce, şi altuia: Vino! Şi vine" (Mt 8,9), cu mult mai mult vei putea Tu!
Aşadar centurionul era convins că dacă Isus, care avea putere asupra morţii, va spune acesteia să nu mai vină asupra servitorului său, nu va veni. Şi deşi avea o credinţă atât de puternică, se socotea totuşi nevrednir. Iată pentru ce Isus l-a admirat, l-a lăudat înaintea tuturor şi i-a dat mai mult decât i-a cerut. Sutaşul venise să ceară numai sănătate trupească pentru sluga sa, şi a plecat luând cu sine şi împărăţia cerurilor. Pentru credinţa lui cea mare în Persoana lui Isus şi pentru umilinţa şi modestia sa, Domnul i-a dat cerul şi i-a adăugat şi sănătatea servitorului. Mai mult, Isus i-a arătat că intră în locul celor scoşi din împărăţia cerurilor. "Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară" (Mt 8,12).
Isus, aşadar, ne face cunoscut că mântuirea se dobândeşte prin credinţa în Persoana şi în puterea sa dumnezeiască, nu prin faptele Legii vechi. De aceea darul împărăţiei cerurilor nu este numai pentru iudei, ci şi pentru păgâni. Darul acesta va fi dat lumii întregi. Minunea făcută va confirma cuvintele lui Isus. La acest lucru a contribuit mult şi credinţa centurionului: "Mergi, să ţi se facă după cum ai crezut!" (Mt 8,13). Credinţa centurionului, vindecarea slugii, profeţia lui Isus (Mt 8,11), iuţeala vindecării, toate au proclamat puterea lui Cristos: "Şi în ceasul acela servitorul lui a fost vindecat" (Mt 8,13). Puterea lui Isus s-a arătat nu numai prin aceea că a vindecat sluga centurionului, ci şi prin aceea că vindecarea s-a făcut în chip minunat şi într-o clipă.
Concluzie
Centurionul roman este pentru noi un adevărat model de credinţă în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Credinţa lui a fost atât de apreciată de Sfânta Biserică, încât a aşezat cuvintele sale în gura credincioşilor care se pregătesc să se împărtăşească cu Trupul Preasfânt al Domnului. Acel "Domine, non sum dignus, ut intres sub tectum meum, sed tantum dic verbo et sanabitur anima mea" (MR, n. 133, pag. 474), trebuie să exprime în noi toată credinţa şi umilinţa centurionului roman. Să credem cu toată persoana în Cristos Domnul, în Cel Înviat, prezent real şi în stare glorificată în Preasfântul Sacrament; să credem în Evanghelie şi să primim cuvântul lui ca adevărat, deoarece el ne purifică, ne luminează, neîntăreşte, ne vivifică, ne mântuieşte, deoarece este cuvântul lui Cristos, Dumnezeu (Cf. S. Ambroziu, Commentarium in Psalmum 39,16; CSEL 64,221-222; Cf. S. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, în Scrieri, partea I, Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1994, pp. 328-342).
B. CREDINŢA MAICII DOMNULUI
Prima evanghelizată şi cea dintâi evanghelizatoare
1. Un alt model al credinţei în Cristos, model eminent, net superior celui dintâi, este Maica Domnului. Ea a fost evanghelizată înaintea centurionului roman. În timp ce solul ceresc, arhanghelul Gabriel o salută ca pe aleasa de excepţie a lui Dumnezeu, recunoscând-o ca fiind plină de har, ea se prezintă ca "slujitoare a Domnului şi a cuvântului său": "Fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38). Din această cauză, pentru că a crezut în cuvântul Domnului, primindu-l în inima ei ca adevărat, Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi (n. 82: EV 5/1716) o evocă şi oo proclamă ca Steaua mistică şi modelul evanghelizării: "Stella refulgeat evangelisationis usque renovandae" ("Să străluceasă drept Steaua evanghelizării, mereu reînnoite"). Ea, ca Mamă a lui Dumnezeu şi slujitoare fidelă a Evangheliei, este modelul şi călăuzitoarea noastră pe drumul peregrinării credinţei şi al noii evenghelizări pe care am început-o încă din timpul Sinodului diecezan (8.XII.2001 - 8.XII.2004). motivele acestei alegeri sunt profund teologice.
Primul motiv constă în faptul că Sfânta Fecioară n-a fost doar prima făptură prerăscumpărată, prima creatură răscumpărată în mod sublim - sublimione modo redempta - (LG, 53; EV 1/427), dar şi prima creatură evanghelizată în mod minunat de către arhanghelul Gabriel (Lc 1,28-32).
În al doilea rând, sfinţită fiind în mod creator încă din prima clipă a existenţei sale de către Duhul Sfânt (Ev 10,29; LG 61; EV 1/435), Maica Domnului a devenit în Cristos, sub Cristos şi sub Duhul harului, Mama noastră în ordinea harului, model şi călăuzitoare a tuturor credincioşilor şi a oamenilor pe drumul trăirii Evangheliei lui Cristos. Înainte de a fi devenit testamentul său spiritual, cuvintele ei de la Cana Galileii: "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2,5), au fost norma de fiecare zi a vieţii.
De aceea, Maica Domnului, care l-a primit mai întâi cu mintea şi în inimă pe Isus, şi apoi în sânul ei feciorelnic; ea care în ziua răstignirii Fiului său a fost asociată jertfei sale, consimţind jertfirii Victimei din ea născute; ea care în ziua Rusaliilor a condus prin rugăciunea ei maternă începutul evanghelizării sub lucrarea tainică a Duhului Sfânt, este recunoscută de Biserică drept Steaua mistică şi Modelul eminent al evanghelizării mereu reînnoite (Cf. PAUL PP. VI, Evangelii nuntiandi, n. 82; EV 5/1716). Ea şi exercită de fapt încontinuu misiunea sa maternă în Biserică, mijlocind la Cristos pentru cei răscumpăraţi de el.
Maica Domnului, ca receptivitate transparentă, eminent activă a harului, prin consimţământul de credinţă: "Fie mie după cuvântul tău", reprezintă începutul Bisericii - "Ecclesiam nascens" -, căreia i-a fost încredinţată Evanghelia (Cf. RATZINGER J. - Hans Urs von Balthasar, Marie, premiere Eglise, Mediaspaul, Paris 19983, pp. 27 şi 80).
Maria, ca Fiică eminentă a Sionului este prima evanghelizată. De aceea o invocăm ca Steaua mistică a evanghelizării, modelul, adevărata şi reala icoană a fiinţei noastre ecleziale.
2. Maica Domnului este şi prima evanghelizatoare
Maria nu este numai prima evanghlizată, ci şi prima evanghelizatoare a Bisericii, şi aceasta chiar înainte de Rusalii. Nimeni n-a trăit cuvântul lui Dumnezeu până la cea din urmă fibră a fiinţei sale asemenea Mariei, şi aceasta chiar înainte ca Biserica să fi fost instituţionalizată şi organizată în Petru.
Această misiune a Mariei de evanghelizatoare reiese întâi de toate din vizita la Elisabeta. Ea este purtătoarea Domnului şi a Salvatorului, noul tabernacol escatologic al lui Dumnezeu. Cântul Magnificat este un mesaj evanghelizator plin de semnificaţii şi pentru noi.
Al doilea moment din care reiese că Maica Domnului este evanghelizatoare e vizita păstorilor şi a magilor făcută Pruncului Isus la Betleem. Păstorii şi magii cărora Maria - laetabunda - le-a arătat pe Pruncul Isus, erau reprezentanţii Bisericii iudeilor şi a Bisericii păgânilor. Pentru primii, chiar dacă prima vestire a Evangheliei au primit-o de la îngeri, confruntarea cu ea are loc în prezenţa şi datorită mărturiei Mariei şi a lui Iosif. Semnificativă este concluzia evanghelistului Luca: "Apoi păstorii s-au întors preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ceea ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus" (Lc 2,20).
Cristos, misterul lui Dumnezeu, misterul mântuirii, se manifestă lumii PRIN mijlocirea şi mărturia Mariei. La naşterea Fiului lui Dumnezeu, "Născătoarea lui Dumnezeu le-a arătat, plină de bucurie, păstorilor şi magilor pe Fiul său întâi-născut" (LG 57; EV 1/431).
Un alt moment al acţiunii evanghelizatoare a Mamei lui Isus, este evenimentul nunţii din Cana: "Maria, Mama lui Isus, în stare orantă, îl roagă pe Isus să-şi manifeste gloria sa discipolilor, iar prin aceasta Bisericii". La Cana, Mama lui Isus desfăşoară rolul de mijlocitoare a darului Revelaţiei şi al mântuirii. Astăzi, în Biserică, Mama lui Isus îşi continuă rolul, misiunea de colaboratoare şi de asociată, de mijlocitoare a mântuirii şi de călăuzitoare a oamenilor la cuvântul definitiv şi deplin al Evangheliei lui Cristos: "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2,5).
În sfârşit, misiunea ei de evanghelizatoare reiese din prezenţa sa semnificativă atât pe Calvar cât şi în Cenacol, în ziua de Rusalii; pe Calvar, Mama lui Isus este profund ASOCIATĂ lucrării mântuitoare a Răscumpărătorului ei şi al nostru. Pe calvar, în calitate de Mamă a lui Isus, participă cu toată fiinţa ei şa prima, unica şi perpetua sfântă Liturghie a Bisericii; acolo, ca asociată şi participantă unică prin credinţă şi iubire la jertfirea Victimei din ea născute (= numai Isus SE jertfeşte Tatălui pentru răscumpărarea noastră), mijloceşte pentru noi prin caritatea Duhului care o înflăcăra lăuntric, devenind astfel "mater nostra in ordinae gratiae".
În Cenacol, Mama lui Isus îşi exercită din nou misiunea evanghelizatoare în calitate de orantă: prin rugăciunea ei maternă a implorat Fiului ei înviat şi glorificat, Darul Duhului Sfânt pentru Apostoli şi pentru toată Biserica (cf. Paul al VI-lea, Marialis cultus, n. 18; EV 5/43). Aşadar, şi ultimul moment al vieţii sale publice, cel din ziua Rusaliilor, este un act eminent de evanghelizare: imploră darul Duhului Sfânt, act care devine mărturie eclezială despre Cristos Domnul, izvorul viu şi permanent al Pneumei Adevărului şi a harului. Începând din ziua Rusaliilor, mărturia individuală a Mariei de la începuturile Bisericii devine misiune şi mărturie eclezială despre misterul lui Cristos.
Acestea sunt motivele teologice pentru care Biserica întreagă, privind la acţiunea evanghelizatoare a Mariei, acţiune tradusă prin credinţa şi prezenţa ei, prin cuvintele şi atitudinea ei maternă, o recunoaşte şi o invocă drept modelul sau Steaua mistică a nou evanghelizării şi Mama Bisericii în ordinea harului.
A fi Steaua mistică a evanghelizării ecleziale mereu reînnoite în Biserică înseamnă, aşadar, a fi modelul, icoană reală, călăuzitoarea eminentă a Bisericii pe drumul peregrinării ei în credinţă. Maica Domnului este, aşadar, mijlocitoarea puternică a Bisericii lui Cristos, Fiul său. Mijlocirea ei reprezintă şi pentru Biserica locală de Iaşi în care trăieşte. Se manifestă şi creşte Biserica universală, garanţia eficienţei vestirii Evangheliei mântuirii şi a vitalităţii noastre ecleziale.
Concluzie
Centurionul roman este, aşadar, un model exemplar de credinţă şi umilinţă, virtuţi pe care suntem îndemnaţi să le intensificăm în timpul Adventului. El are o credinţă profundă în Persoana lui Isus Cristos: îl recunoaşte drept Dumnezeu, ceea ce îl (conduce) face să creadă deopotrivă în cuvântul său, în puterea lui dumnezeiască de a-i vindeca slujitorul.
Drept răspuns, Isus i-a primit cererea: i-a vindecat bolnavul, i-a lăudat credinţa în faţa celor care asistau la această întâlnire neobişnuită, iar în plus l-a dat drept model de urmat şi i-a mai dăruit şi Împărăţia cerurilor.
În afară de credinţă, centurionul avea şi smerenie: a recunoscut că la rugămintea sa primea un dar mai presus de nerit. De aceea declară înaintea tuturor: "Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa mea, dar spune numai un cuvânt!"
Se recunoaşte nevrednic şi de primirea lui Isusîn casa sa. Prin pilda sa ne învaţă să credem atât în Persoana lui Isus, cât şi în puterea cuvântului său mântuitor; ne învaţă să fim smeriţi cu inima recunoscându-ne nevrednici de a-L primi în sufletul nostru prin Sfânta Împărtăşanie.
Maica Domnului, model eminent de credinţă şi de trăire a Evangheliei, este călăuyitoarea noastră nu numai în timpul Adventului în care ne găsim, dar şi pe toată perioada noii evanghelizări.
Ea ne învaţă că evanghelizarea trebuie să pornească de la noi înşine şi de la familiile noastre. Cum anume? Îmbogăţindu-ne înţelegerea credinţei şi îmbunătăţindu-ne purtarea şi atitudinea noastră faţă de Cristos, Fiul ei, şi faţă de Biserică, a cărei Mamă este în ordinea harului.
Pr. Eduard Ferenţ
