Paştele este ziua cea mai fericită, pentru că nu a fost făcută de om, este ziua făcută de Domnul. A fi fericit în familie nu înseamnă a nu avea probleme, contradicţii, înseamnă a percepe că propria viaţă are sens, dincolo de situaţiile pe care le întâlnim zilnic. Ceea ce ne poate îndepărta de fericire în familia noastră sunt visurile unor liste de idealuri, şi apoi facem conturile cu realitatea noastră, cu soţul, soţia, copiii, persoanele care ne-au fost încredinţate.
Paştele este sărbătoarea victoriei asupra morţii, ni se spune că putem deveni sfinţi, şi în familii putem deveni sfinţi fiind creativi, cu ceea ce avem în realitatea vieţii noastre, printr-o împăcare cu realitatea noastră, iar acest lucru se realizează printr-o coincidenţă cu toată existenţa noastră. Înţelegând acest lucru, ne putem întreba ce vrea Domnul de la familia noastră, şi răspunsul îl căutăm în ceea ce avem, ceea ce există în viaţa noastră, care are un sens.
Biserica mamă ne propune în prima zi de Paşte un pasaj din evanghelistul Ioan şi începe aşa: "în prima zi a săptămânii". Ştim de la studioşii Cuvântului că în limbajul lui Ioan prima zi a săptămânii indică începutul, ziua în care începe ceva nou.
De fapt, şi viaţa noastră este mereu un nou început, este o alegere continuă: spui da sau spui nu, stai aici sau stai dincolo, dăruieşti o mângâiere sau jigneşti, fiecare gest implică o selecţie. În alegerile noastre se cere discernământ luminos, pentru a nu trăi doar o umbră a vieţii reale de familie pe care am putea-o trăi.
Paştele ne spune că Dumnezeu intervine în noi, în familiile noastre, creând, iar când Dumnezeu creează, face lucruri complet noi, din nimic. Însă această creaţie nouă este semnată de un întuneric. Vedem că Maria Magdalena merge la mormânt "pe când mai era încă întuneric". Şi la începutul creaţiei era întunericul, nu era încă lumina, dar Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape.
Multe dintre familiile noastre experimentează momente de întuneric, uneori pare că nimic nu mai are sens, însă Duhul lui Dumnezeu pluteşte peste acest întuneric.
În evanghelie, Maria Magdalena, Simon Petru şi discipolul iubit fac un parcurs de descoperire a adevărului despre Paşte, care ne poate ajuta şi pe noi, familiile. Este folosit verbul a vedea, cu cele trei moduri diferite de a vedea realitatea.
În întunericul iniţial, Maria Magdalena doar priveşte, fără a înţelege şi fără a crede. Ea vede doar material, senzorial, emoţional, un mod de a vedea insuficient. Spune ea: "L-au luat pe Isus", şi atât. Şi noi rămânem deseori blocaţi precum Maria Magdalena, în victimizările noastre, nu ne mişcăm să intrăm în mormânt pentru a vedea profund, preferăm să acuzăm, soţul soţia, avem vederea superficială, pervertită.
Discipolul iubit ajunge primul, se închină, este smerit, nu trage concluzii pripite şi superficiale, nu dă sentinţe imediat, însă rămâne deschis. Deocamdată este tot o vedere superficială, vede giulgiul, dar nu intră nici el, momentan nu vede dincolo de aparenţe. Şi noi uneori nu intrăm să analizăm de ce soţul, soţia, copilul, se comportă în acel mod, nu căutăm cauza, rămânem în superficialitate.
Ajunge şi Simon Petru, intră în mormânt şi observă în detaliu, giulgiurile, ştergarul, vede, nu doar superficial, nici nu trage concluzii imediat.
Şi noi avem nevoie să intrăm în realitatea noastră familială, în crizele pe care trăim şi să ne facem întrebări, adică să facem un pas dincolo de ele, pas care este foarte important, este vital. Este pasul celor care-l caută pe Cristos, acolo, în acea situaţie de gol, de absenţă, de fragilitate, acolo unde suntem puşi să ne trăim istoria de mântuire, cu persoanele care ne-au fost încredinţate. Trăgând concluzii imediate şi acuzatoare, este un fel de a rămâne în situaţia celor care se victimizează mereu, să vezi ştergarul, giulgiurile, să vezi o absenţă şi unicul lucru pe care ştii să-l faci este să întrebi de ce, ce rău am făcut eu să merit asta, unii credem că aceasta este chiar o rugăciune care le permite să-l vadă pe Domnul. În realitate astfel ne vedem pe noi înşine, "eul".
Discipolul iubit "a văzut şi a crezut", deşi Înviatul era absent, el înţelege că Dumnezeu nu ne salvează de noapte, ci în noapte. Înviatul este prezent în inima crizelor noastre, şi dacă nu-l vedem în golurile relaţiei noastre, este pentru că încă nu suntem deschişi să simţim iubirea lui.
Există un singur mod de a-l vedea pe Isus, acela de a-l contempla împreună, pe Cruce, murind pentru noi, pentru familia noastră, pentru păcatele fiecăruia dintre noi, dăruindu-se până la ultima picătură de sânge, pentru noi. Cineva te poate iubi mult, poate să ajungă chiar să-şi dea viaţa pentru tine, însă, dacă tu nu vezi acea iubire, nu eşti interesat de limbajul acelei persoane, tu nu o vezi.
Pe Isus care a murit şi a înviat pentru noi îl putem vedea când înţelegem limbajul său care este doar iubirea.
Pace, speranţă şi bucurie tuturor familiilor!
Eugenia Dămătăr,
colaborator la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei
