Dragi frați, dragi surori,
Sunt bucuros să mă pot adresa vouă tuturor, participanților la conferința intitulată „Chipul universal al Bisericii din China”. Aceasta este dedicată evenimentelor primilor episcopi catolici chinezi consacrați în epoca contemporană, care au primit hirotonirea episcopală în Bazilica „Sfântul Petru” de la Papa Pius al XI-lea acum o sută de ani, pe 28 octombrie 1926.
Consacrarea lor a reprezentat un eveniment de mare semnificație, nu numai pentru dezvoltarea Bisericii catolice din China, ci și pentru Biserica universală, așa cum sugerează și titlul conferinței voastre.
Ei plecaseră cu vaporul din Shanghai pentru a primi hirotonirea episcopală din mâinile succesorului lui Petru și am putea rezuma sentimentele care i-au inspirat în acea călătorie cu cuvintele Sfântului Ioan de Avila: „Dacă mă trimiți, Doamne, să fac ceea ce ai făcut tu, dă-mi inima ta” (Predica 57, 20).
În călătoria lor vedem o metaforă pentru lunga călătorie întreprinsă de Biserica Catolică în China până în acea zi, rod al marelui impuls misionar din anii 1920.
În 1919, prin scrisoarea apostolică Maximum illud, Papa Benedict al XV-lea a reafirmat principiul clar că opera misionară a Bisericii nu poate fi confundată cu procesele de colonizare și exportul de idei sau modele culturale. Sămânța evangheliei, de fapt, este dusă să crească oriunde este semănată, nu prin strategii umane, ci prin harul lui Dumnezeu. Iar Biserica, născută din misiune și din proclamarea inițială, este fericită să își asume trăsăturile și conotațiile persoanelor și popoarelor printre care este chemată să dea mărturie despre Cristos în caritate.
În 1924, la Conciliul de la Shanghai – primul conciliu general al Bisericii din China – a apărut nevoia urgentă de a încredința prompt conducerea comunităților ecleziastice și a circumscripțiilor preoților și episcopilor chinezi nativi. Această cerere a fost promovată chiar de episcopii misionari, toți din alte țări, sub îndrumarea perspicace a delegatului apostolic, arhiepiscopul Celso Costantini. A fost oportun să se inițieze și să se încurajeze acest proces, să se rămână fideli naturii însăși a Bisericii, a cărei unitate nu este uniformitate, ci comuniune în diversitate (cf. Francisc, Audiență generală, 25 septembrie 2013, 3).
În poporul lui Dumnezeu, credința împărtășită îmbrățișează diferențele, îmbrățișând, acolo unde este posibil, trăsăturile persoanelor și ale popoarelor, cu o arie largă de acțiune care reflectă modul în care lucrează Dumnezeu, care cheamă fiecare persoană cu propriile sale caracteristici unice. Astfel, Biserica trăiește printre popoare cu prietenie și simpatie pentru așteptările și aspirațiile lor bune. Părinții Bisericii au mărturisit deja acest lucru, constatând cu bucurie că credința în Isus și lucrarea Duhului Sfânt fac frați și surori pe oameni de culturi, limbi, civilizații și națiuni diferite și uneori îndepărtate.
În acest sens, recent, referindu-mă la marele episcop misionar Sfântul Turibiu de Mogrovejo, am avut ocazia să subliniez că niciun păstor din Biserică nu poate asuma singur misiunea, ci o primește și o exercită în comuniune, unit cu succesorul lui Petru și cu toți ceilalți succesori ai apostolilor: episcopii răspândiți în întreaga lume (cf. Scrisoarea către episcopii din America Latină și Caraibe cu ocazia celui de-al treilea centenar al canonizării sfântului Turibiu de Mogrovejo, 8 septembrie 2026).
În această lumină, este emoționant să ne gândim la cei șase viitori episcopi ai noștri, care au venit din Shanghai la Roma pentru a primi hirotonirea episcopală la mormântul apostolului Petru. Ei au călătorit prin lume pentru a da mărturie comuniunii care înflorește din credința apostolilor, al căror semn indispensabil este unitatea fiecărui episcop în parte cu episcopul de Roma.
Este un semn frumos, gratuit, mângâietor, o legătură eliberatoare, o apropiere care inspiră încredere și, mai presus de toate, o manifestare a misterului Trupului Mistic al lui Cristos care, așa cum a scris Sfântul Paul al VI-lea în Crezul Poporului lui Dumnezeu, „nu posedă altă viață decât cea a harului”. Aici rezidă unicitatea Bisericii în comparație cu toate celelalte sisteme și organizații sociale și politice care modelează și reglementează societățile și coexistența popoarelor.
Papa Benedict al XVI-lea, în Scrisoarea către catolicii chinezi (27 mai 2007), a scris că „Biserica Catolică din China, printr-un har special al Duhului Sfânt, nu a fost niciodată lipsită de slujirea păstorilor legitimi care au păstrat intactă succesiunea apostolică” (nr. 8).
Cuvintele sale au fost urmate de cele ale Papei Francisc: „Catolicii chinezi, în comuniune cu episcopul de Roma, trăiesc în timpul prezent. În contextul în care trăiesc, ei dau mărturie și despre credința lor prin fapte de milostenie și caritate, iar în mărturia lor aduc o contribuție reală la armonia coexistenței sociale, la construirea casei noastre comune” (Video-mesaj adresat participanților la Conferința internațională „100 de ani de la Concilium Sinense: între istorie și prezent”, 21 mai 2024, 3).
Așadar, așa cum se întâmplă adesea în lunga istorie a Bisericii, privirea spre trecut poate ilumina prezentul. Acum o sută de ani, călătoria a șase bărbați, care din Biserica din China mergeau la Roma pentru a deveni episcopi ai Bisericii Catolice, a aprins bucuria și mândria în mulți dintre compatrioții lor, lăsând neîncrederea, suspiciunea și ostilitatea în uitare. Astăzi, într-o lume sfâșiată de conflicte și cuprinsă de război, Mireasa lui Cristos continuă aceeași misiune, rugându-se ca, în fața fiecărei amenințări, Domnul să protejeze comoara comuniunii ecleziale, izvor rodnic de bunătate și pace pentru toți.
Preaiubiților, vă urez succes în munca voastră și vă binecuvântez din inimă.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
