Vă redăm în continuare gândurile "unui mic enoriaş al Diecezei de Iaşi".
Salutare, părinte!
Scuzaţi îndrăzneala şi dorinţa mea de a împărtăşi ceva din trăirea de la Iaşi.
În primul rând doresc să vă felicit, atât pe dumneavoastră pentru campania de promovare dusă la TV şi pe social media, cât şi întreaga Episcopie pentru evenimentul de succes. Poate nu contează prea mult părerea unui mic enoriaş, dar eu mă simt dator să o spun în calitate de enoriaş al Diecezei de Iaşi.
Aşadar, părerea unui mic credincios, a unui tânăr ambiţios, a unui soţ loial, a unui tată iubitor şi a unui fiu crescut cu frică de Dumnezeu.
Am ajuns la Iaşi după un drum lung, aglomerat şi foarte ploios, de la Bacău. Bucurie mare că am găsit rapid un loc de parcare la căminele studenţeşti, de unde aveam de parcurs un drum pe jos de 15 minute spre locul de întâlnire cu papa Francisc. Da, nu am respectat indicaţiile oferite de preoţii din parohie, şi anume de a lăsa maşina în centrele comerciale de la intrare în Iaşi. Pur şi simplu mi-a scăpat intrarea spre "Era".
Imediat ce am parcat maşina am fost întâmpinaţi de o ploaie răcoroasă şi cu gheaţă. Gândul ne-a fost de la cei deja veniţi în faţa Palatului Culturii... "Oare cum se descurcă, oare au nevoie de pelerine de ploaie, oare nu le face rău gheaţă?" Dar a trecut repede. Imediat ce s-a oprit ploaia am pornit bucuroşi şi hotărâţi spre Palatul Culturii, cu părinţii, cu soţia şi cu fetiţa în braţe. În drum ne întâlneam cu diferite grupuri, voluntarii ne întâmpinau, ne ajutau cu hărţi, cu apă, cu eşarfe (deşi aveam eşarfe). Se vedea clar, Iaşiul fierbea, lumea tremura de emoţie, de bucurie.
Am ajuns aşadar în apropiere de una din intrările în zona 5 şi nu mică ne-a fost mirarea să vedem coada de oameni ce aşteptau să treacă prin filtru. Cu fetiţa mică şi foarte năzdravană (de aproape 2 ani), am zis că e dificil să stăm în loc şi să aşteptăm. Am hotărât să ne mai plimbam prin zona să aşteptăm să se micşoreze coada, ca apoi să intrăm. Dar de unde... coada a devenit din ce în ce mai mare. Până la urmă am decis să mă aşez la coadă şi, când mă voi apropia de filtru, să îmi chem şi soţia cu fetiţa, care se plimbau prin zonă (Piaţa Hala Centrală). Între timp mă uit pe hartă şi ştiam deja că mai există o intrare. Aud un zvon că acolo coada e mai mică. Decid să mă duc să verific lăsându-l doar pe tatăl meu la rând. Eşec, nu am putut ajunge la cealaltă intrare.
M-am întors în rând, când o văd pe soţie cu fetiţa în braţe plângând foarte tare lângă nişte scări. M-am speriat. Fetiţa plângea din ce în ce mai tare spunând că o doare burtica... din ce în ce mai tare. Lângă noi era o farmacie deschisă. Am intrat, am rugat-o pe farmacistă să-i recomande un calmant... dar eşec. Răspunsul a fost că nu poate recomanda ceva pentru un caz de urgenţă, mai ales că nu ştim ce are. Ceea ce ştiam era faptul că niciodată nu a plâns aşa de durere (fetiţa). Am ieşit afară, am dat telefoane să ne interesăm la asistenţi, la doctori, la prieteni şi nu am găsit soluţie.
De aici începe partea interesantă. Văzând că fetiţa nu se calmează, am decis să abandonăm rândul şi plecăm spre maşină şi de acolo la spital, dacă durerea nu se opreşte. Deja îmi făceam scenarii unul mai urât ca altul. Ne-am oprit lângă un ecran mare şi încercam să îi distragem atenţia fetiţei de la durere cu acesta, dar tot plângea. La un moment dat, părintele Felix anunţa în microfon că "în acest moment papa Francisc a aterizat la aeroport, papa este în oraşul nostru". Lumea veselă, urale, zâmbete, bucurie... noi puţin îngrijoraţi, iar fetiţa deodată a tăcut... da... a tăcut. După aproximativ 5 minute s-a cerut pe jos şi a început să alerge, să râdă, să vorbească, să cânte. Era un alt copil, era ceva diferit. Ne uităm unii la alţii eu la soţia mea, ea la mine, noi la părinţii mei, ei la noi. Ceva s-a întâmplat. Am ratat intrarea în zona 5, dar eram bucuroşi că fetiţa e mai bine. Am urmărit totul la un ecran mare, ce-i drept puţin dezamăgiţi. În gând îmi spuneam... "Ehh... puteam să mă uit şi la tv acasă să văd asta, nu am putut să îl văd mai aproape". Visul meu de mic copil era să îl văd pe papa cât mai aproape. Nu am reuşit să îl văd pe papa Ioan al II-lea, am zis că îl văd pe Francisc, dar, după ce se petrecuse, am zis că am ratat şansa aceasta. Am zis că voi rămâne cu imaginile de la tv şi pozele de pe reţele. Asta e, viaţa merge mai departe şi voi încerca să fructific în viitor o altă şansă.
Aud un zvon... "Vedeţi că pe strada asta pleacă spre aeroport"... mă uit la ecran se pregătea să coboare de pe scenă... încep să vibrez de emoţie şi vorbesc cu soţia... "Hai la gard să îl vedem, că va trece pe aici..." Ajungem la gard... era plin. Caut un loc liber... nimic. Deodată mă uit către capătul străzii şi văd locuri libere, dar pe partea cealaltă. Iau fetiţa în braţe... spun soţiei şi părinţilor: "Gata, mergem prin pasaj pe partea cealaltă". Am alergat cu speranţa în noi. Am ajuns pe partea cealaltă, am găsit un loc cât de cât liber... şi aşteptăm. Jandarmii spun că va trece o coloană mare, numai să nu depăşim bordura. Se aud strigăte..."Vine, vineee!!"... se auzeau strigăte, urale... se vedeau eşarfe fluturând, se vedeau zâmbete, lumea se lumina la faţă. Am reuşit să fiu la bordură, la gard. Lângă mine un tânăr cu încă cineva: "Uite-l pe papa ce îl vedem la televizor... să strigăm la el să ne vadă". Se vede coloana... se vede prima maşină, a doua,... a treia... se vede papamobilul... tremuram. Îmi scot telefonul să filmez. Vine... era din ce în ce mai aproape... e incredibil îl văd... şi încep să strig cât mă ţine gura "Papa! Papa! Papa!"... s-a întors, a zâmbit, mi-a făcut cu mâna... ne-a făcut cu mâna... ne-a zâmbit. Parcă mi-a transmis un gând "Eu vă iubesc pe toţi". Şi se duce... se duce... se depărtează. O linişte enormă s-a aşezat pe mine. Lăcrimam, lăcrima şi soţia mea... care nu a fost lângă mine, găsise un alt loc unde a putut să îl vadă cu fetiţa (între timp luase fata în braţe). L-am văzut aşa cum visam să îl văd. Uau, ce trăire, parcă eram un alt om. Părinţilor mei nu le venea a crede că l-au văzut. Lumea toată vorbea... "L-am văzut, mi-a făcut cu mâna..." Am uitat de telefon, am uitat că filmăm.
Am pornit grăbiţi spre maşină să nu prindem aglomeraţie către casă. Eram bucuroşi, ne bucuram ca nişte copii. Am luat fetiţa în braţe care tot repetă "pa pa, Papa, a piecat Papa".
Am plecat din Iaşi cu speranţă, cu încredere, cu bucurie, cu linişte, cu pace, cu mai multă bunătate...
Povesteam în maşină toţi patru cum l-am văzut, cum l-am salutat, cum ne-a salutat. Era ceva de nedescris.
M-a întrebat un amic azi "L-ai văzut, cum a fost?"... Nu am putut să îi explic nimic. Acum e prima dată când povestesc, dar mă emoţionează enorm.
Nu ştiu dacă vă ajută, vă influenţează această povestire reală, dar eu am simţit nevoia să o zic unei persoane ce poate nu mă cunoaşte foarte bine şi poate trage o concluzie imparţială.
Mulţumesc că aţi avut răbdare să citiţi. Am vrut să vedeţi cum a trăit o familie această zi minunată în care l-am văzut pe acest trimis al Domnului.
Video-ul filmat? Am râs... s-a blocat chiar în momentul când s-a întors spre noi şi ne-a salutat... am prins doar momentul când s-a dus. Nu m-a deranjat. Am rămasă cu imaginea lui reală, cu zâmbetul blând şi cu acel gând ce parcă mi-l transmitea "Vă iubesc pe toţi!".
Scuzaţi greşelile, exprimarea... nu am editat nimic, pur şi simplu mi-am luat curajul să vă scriu şi am făcut-o.
Un mic enoriaş al Diecezei de Iaşi
* * *
Secţiunea specială "Papa Francisc în România": www.ercis.ro/papafrancisc
