CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN THAILANDA ŞI JAPONIA
(19-26 noiembrie 2019)
Întâlnirea cu episcopii din Thailanda şi din FABC
Sanctuarul "Fericitul Nicholas Boonkerd Kitbamrung", Bangkok
Vineri, 22 noiembrie 2019
Iubiţi fraţi!
Sunt recunoscător Eminenţei Sale, cardinalul Francis Xavier Kriengsak Kovithavanij, pentru cuvintele sale respectuoase de introducere şi de bun-venit. Sunt bucuros să pot fi cu voi şi să împărtăşesc, chiar dacă pe scurt, bucuriile şi speranţele, iniţiativele voastre şi visele voastre, precum şi provocările pe care le înfruntaţi ca păstori ai sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru primirea voastră fraternă.
Întâlnirea noastră astăzi are loc în sanctuarul fericitului Nicolás Bunkerd Kitbamrung, care şi-a dedicat viaţa evanghelizării şi catehezei, formând discipoli ai Domnului, mai ales aici în Thailanda, precum şi în parte a Vietnamului şi de-a lungul frontierei cu Laos, şi a încoronat mărturia sa adusă lui Cristos cu martiriul. Să punem această întâlnire sub privirea sa, pentru ca exemplul său să stimuleze în noi un mare zel pentru evanghelizare în toate Bisericile locale din Asia şi să putem fi, tot mai mult, discipoli misionari ai Domnului; astfel Vestea Bună a sa va putea să fie răspândită ca balsam şi mireasmă în acest magnific şi mare continent.
Ştiu că este programată pentru anul 2020 Adunarea Generală a Federaţiei Conferinţelor Episcopale din Asia, în a cincizecea aniversare a fondării sale. O ocazie bună pentru a vizita din nou acele "sanctuare" unde se păstrează rădăcinile misionare care au marcat aceste ţinuturi şi pentru a vă lăsa stimulaţi de Duhul Sfânt pe urmele primei iubiri; şi asta va permite să vă deschideţi cu curaj, cu parresia la un viitor pe care sunteţi chemaţi să-l generaţi şi să-l realizaţi, aşa încât atât Biserica precum şi societatea din Asia să beneficieze de un impuls evanghelic împărtăşit şi reînnoit. Îndrăgostiţi de Cristos, capabili să îndrăgostiţi şi să împărtăşiţi această iubire.
Voi trăiţi într-un continent multicultural şi multireligios, de mare frumuseţe şi prosperitate, dar în acelaşi timp încercat de sărăcie şi exploatare extinse la diferite niveluri. Progresele tehnologice rapide pot deschide posibilităţi imense pentru a facilita viaţa, dar pot da loc şi la un consumism şi materialism crescând, în special în rândul tinerilor. Voi purtaţi pe umerii voştri preocupările oamenilor voştri, în faţa flagelului drogurilor şi a traficului de persoane, a necesităţii de a vă ocupa de un mare număr de migranţi şi refugiaţi, a condiţiilor rele de muncă, a exploatării muncii îndurate de mulţi, precum şi a inegalităţii economice şi sociale care există între bogaţi şi săraci.
În mijlocul acestor tensiuni se află păstorul, luptând şi mijlocind cu poporul său şi pentru poporul său. De aceea cred că amintirea primilor misionari care ne-au precedat cu curaj, cu bucurie şi cu o rezistenţă extraordinară, va permite să măsurăm şi să evaluăm prezentul nostru şi misiunea noastră dintr-o perspectivă mult mai amplă, mult mai inovatoare. Această amintire ne eliberează, în primul rând, de a crede că timpurile trecute erau mereu mai favorabile sau mai bune pentru vestire şi ne ajută să nu ne refugiem în gânduri şi discuţii sterile care ajung să ne centrăm şi să ne închidem în noi înşine, paralizând orice tip de acţiune. "Mai degrabă să învăţăm de la sfinţii care ne-au precedat şi au înfruntat dificultăţile proprii din epoca lor" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 263) şi să ne lăsăm despuiaţi de tot ceea ce s-a "lipit de noi" de-a lungul drumului şi care face mai greu mersul. Suntem conştienţi că există structuri şi mentalităţi ecleziale care pot ajunge să condiţioneze negativ un dinamism evanghelizator; la fel, structurile bune folosesc atunci când există o viaţă care le animă, le susţine şi le judecă. Pentru că în definitiv fără viaţă nouă şi spirit evanghelic autentic, fără fidelitatea Bisericii faţă de propria vocaţie, orice nouă structură se corupe în scurt timp (cf. ibid., 26) şi poate face dificil pentru inima noastră slujirea importantă a rugăciunii şi a mijlocirii. Asta ne poate ajuta, uneori, să ne reglementăm în faţa entuziasmelor imprudente de metode care au un succes aparent dar puţină viaţă.
Observând drumul misionar în aceste ţinuturi, una din primele învăţături primite se naşte din încrederea de a şti că tocmai Duhul Sfânt este primul care merge înainte şi care cheamă: Duhul Sfânt precedă Biserica invitând-o să ajungă în toate acele puncte nodale, unde se formează noile relatări şi paradigme, să ajungă cu Cuvântul lui Isus în nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşelor (cf. ibid., 74) şi culturilor noastre. Să nu uităm că Duhul Sfânt ajunge înaintea misionarului şi rămâne cu el. Impulsul Duhului Sfânt i-a susţinut şi i-a motivat pe apostoli şi pe atâţia misionari să nu rebuteze niciun ţinut, popor, cultură sau situaţie. N-au căutat un teren cu garanţii de succes; dimpotrivă, "garanţia" lor consta în certitudinea că nicio persoană şi cultură nu era a priori incapabilă să primească sămânţa vieţii, fericirii şi în special a prieteniei pe care Domnul doreşte să i-o dăruiască. N-au aşteptat ca o cultură să fie afină sau să se sintonizeze uşor cu Evanghelia; dimpotrivă, au plonjat în acele realităţi noi, convinşi de frumuseţea pe care o purtau. Fiecare viaţă valorează în ochii Învăţătorului. Erau îndrăzneţi, curajoşi, pentru că ştiau înainte de toate că Evanghelia este un dar de semănat în toţi şi pentru toţi, de aruncat în mijlocul tuturor: învăţători ai legii, păcătoşi, vameşi, prostituate, toţi păcătoşii de ieri ca şi de astăzi. Îmi place să evidenţiez că misiunea, înainte de activităţile de realizat sau proiectele de pus în desfăşurare, cere o privire şi un "fler" de educat; cere o preocupare paternă şi maternă, pentru că oaia se pierde atunci când păstorul o consideră pierdută, niciodată înainte. În urmă cu trei luni, am primit vizita unui misionar francez care lucrează de aproape 40 de ani în nordul Thailandei, printre triburi. A venit cu un grup de 20-25 de persoane, toţi taţi şi mame de familie, tineri, nu mai mult de 25 de ani; el însuşi îi botezase, prima generaţie, şi acum îi boteza pe copiii lor. Cineva s-ar putea gândi: ţi-ai pierdut viaţa pentru 50, 100 de persoane. Acesta a fost semănatul său, iar Dumnezeu îl mângâie făcându-l să boteze pe copiii celor pe care i-a botezat cei dintâi. Pur şi simplu, acei indigeni din nordul Thailandei el i-a trăit ca o bogăţie pentru evanghelizare. N-a considerat pierdută acea oaie, a luat-o asupra sa.
Unul din punctele cele mai frumoase ale evanghelizării este să ne dăm seama că misiunea încredinţată Bisericii nu constă numai în proclamarea Evangheliei, ci şi în a învăţa să credem în Evanghelie. Câţi proclamă, proclamăm, uneori, în momente de ispită, Evanghelia şi nu credem în Evanghelie! A învăţa să credem în Evanghelie, să ne lăsăm transformaţi de ea. Constă în a trăi şi a merge în lumina Cuvântului pe care trebuie să-l proclamăm. Ne va face bine să-l amintim pe marele Paul al VI-lea: "Evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe ea însăşi. Comunitate de credincioşi, comunitate de speranţă trăită şi participată, comunitate de iubire fraternă, ea are nevoie să asculte încontinuu ceea ce trebuie să creadă, motivele speranţei sale, porunca nouă a iubirii" (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 15). Astfel Biserica intră în dinamica uceniciei de convertire-vestire; purificată de Domnul său, se transformă în martoră prin vocaţie. O Biserică în mişcare, fără frica de a coborî pe stradă şi a se confrunta cu viaţa persoanelor care i-au fost încredinţate, este capabilă să se deschidă cu umilinţă Domnului şi cu Domnul să trăiască uimirea, minunăţia aventurii misionare, fără necesitatea conştientă sau inconştientă de a voi să apară înainte de toate ea însăşi, ocupând sau pretinzând cine ştie ce loc de proeminenţă. Cât de mult trebuie să învăţăm de la voi, care în atâtea din ţările sau regiunile voastre sunteţi minorităţi, şi uneori minorităţi ignorate, împiedicate sau persecutate, şi totuşi nu vă lăsaţi traşi sau contaminaţi de complexul de inferioritate sau de plânsul că nu sunteţi recunoscuţi! Mergeţi înainte: vestiţi, semănaţi, rugaţi-vă şi aşteptaţi. Şi nu pierdeţi bucuria!
Fraţilor, "uniţi cu Isus, să căutăm ceea ce caută El, să iubim ceea ce iubeşte El" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 267), şi să nu ne temem să facem din priorităţile sale priorităţile noastre. Voi ştiţi foarte bine ce este o Biserică mică în persoane şi mijloace, dar arzătoare şi cu voinţa de a fi instrument viu al promisiunii Domnului faţă de toate persoanele din satele voastre şi din oraşele voastre (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 1). Angajarea voastră de a duce înainte rodnicia evanghelică, vestind kerygma cu faptele şi cuvintele în diferite locuri unde se află creştinii, este o mărturie care lasă semnul.
O Biserică misionară ştie că cel mai bun cuvânt al său este să se lase transformată de Cuvântul Vieţii, făcând din slujire caracteristica sa distinctivă. Nu noi dispunem de misiune, şi cu atât mai puţin strategiile noastre. Duhul este adevăratul protagonist, care încontinuu ne stimulează şi ne trimite pe noi, păcătoşi iertaţi, să împărtăşim această comoară în vase de lut (cf. 2Cor 4,7); transformaţi de Duhul pentru a transforma fiecare colţ unde ajungem să fim. Martiriul dăruirii zilnice şi de atâtea ori tăcute va da roadele de care au nevoie popoarele voastre.
Această realitate ne încurajează să dezvoltăm o spiritualitate foarte deosebită. Păstorul este o persoană care, înainte de toate, iubeşte visceral poporul său, cunoaşte intoleranţele sale, fragilităţile sale şi punctele sale de forţă. Misiunea este desigur iubire faţă de Cristos, dar în acelaşi timp este o pasiune pentru poporul său. Când ne oprim în faţa lui Isus răstignit, recunoaştem toată iubirea care ne restituie demnitatea şi ne susţine, şi chiar acolo, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgeşte şi se îndreaptă plină de afect şi de ardoare spre tot poporul său (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 268).
Amintim că şi noi suntem parte din acest popor; nu suntem stăpânii, suntem parte a poporului; am fost aleşi ca slujitori, nu ca patroni sau stăpâni. Asta înseamnă că trebuie fim alături de cei pe care-i slujim cu răbdare şi amabilitate, ascultându-i, respectând demnitatea lor, încurajând şi valorizând mereu iniţiativele lor apostolice. Să nu pierdem din vedere faptul că multe din ţinuturile voastre au fost evanghelizate de laici. Să nu clericalizăm misiunea, vă rog; şi atât mai puţin să nu-i clericalizăm pe laici. Aceşti laici au avut posibilitatea de a vorbi dialectul oamenilor, exerciţiu simplu şi direct de înculturare nu teoretică şi nici ideologică, ci rod al pasiunii de a-l împărtăşi pe Cristos. Sfântul popor credincios al lui Dumnezeu are ungerea Celui Sfânt pe care suntem chemaţi s-o recunoaştem, s-o apreciem şi s-o răspândim. Să nu pierdem acest har de a-l vedea pe Dumnezeu care acţionează în mijlocul poporului său: aşa cum a făcut înainte, o face încă şi va continua s-o facă. Îmi vine în minte o imagine care nu era în program, dar...: micul Samuel care se trezea noaptea. Dumnezeu l-a respectat pe bătrânul preot, slab de caracter, îl lăsa să facă, însă nu-i vorbea. A vorbit unui tânăr, unuia din popor.
În mod deosebit vă invit să ţineţi mereu uşa deschisă pentru preoţii voştri. Uşa şi inima. Să nu uităm că aproapele cel mai aproape al episcopului este preotul. Fiţi aproape de ei, ascultaţi-i, încercaţi să-i susţineţi în toate situaţiile pe care le înfruntă, în special când îi vedeţi descurajaţi sau apatici, care este cea mai rea dintre ispitele diavolului. Apatia, descurajarea. Şi asta faceţi-o nu ca judecători, ci ca părinţi, nu ca gestionari care se folosesc de ei, ci ca autentici fraţi mai mari. Creaţi un climat de încredere care să favorizeze un dialog sincer, un dialog deschis, căutând şi cerând harul de a avea aceeaşi răbdare pe care Domnul o are cu fiecare dintre noi şi care este într-adevăr mare, este mare!
Iubiţi fraţi, ştiu că sunt multiple întrebările pe care trebuie să le înfruntaţi în sânul comunităţilor voastre, fie în cotidian fie gândind la viitor. Să nu pierdem niciodată din vedere că în acel viitor, de atâtea ori nesigur pe cât şi problematic, tocmai Domnul însuşi este cel care vine cu forţa Învierii transformând fiecare plagă, fiecare rană în izvor de viaţă. Să privim la ziua de mâine cu certitudinea că nu suntem singuri, că nu umblăm singuri, nu mergem singuri, El ne aşteaptă invitându-ne să-l recunoaştem mai ales la frângerea pâinii.
Să implorăm mijlocirea fericitului Nicolás şi a atâtor sfinţi misionari, pentru ca popoarele noastre să fie reînnoite cu aceeaşi ungere.
Dat fiind că astăzi sunteţi aici numeroşi episcopi din Asia, profit de oportunitate pentru a extinde binecuvântarea şi afectul meu la toate comunităţile voastre, în mod deosebit la bolnavi şi la toţi cei care trăiesc momente de dificultate. Domnul să vă binecuvânteze, să vă ocrotească şi să vă însoţească mereu. Şi la voi, ca să vă ia de mână; şi ca voi să vă lăsaţi conduşi de mâna Domnului şi să nu căutaţi alte mâini.
Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine şi să îndemnaţi la rugăciune pentru mine, pentru că tot ceea ce v-am spus vouă trebuie s-o spun şi mie însumi. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
* * *
www.popevisitthailand.com - site dedicat vizitei papei Francisc în Thailanda
www.facebook.com/popevisitthailand - pagina de Facebook dedicată vizitei papei Francisc în Thailanda
