Papa Francisc: A 60-a aniversare a inaugurării Facultăţii de Medicină şi Chirurgie din Universitatea Catolică Sacro Cuore (Policlinica "Agostino Gemelli", 5 noiembrie 2021)
În timp ce comemorăm cu recunoştinţă darul acestui sediu al Universităţii Catolice, aş vrea să împărtăşesc câteva gânduri cu privire la numele său. Ea poartă titlul Preasfintei Inimi a lui Isus, căreia îi este dedicată această zi, vinerea întâi din lună. Contemplând Inima lui Cristos, putem să ne lăsăm călăuziţi de trei cuvinte: amintire, pasiune şi mângâiere.
Amintire. Amintire (it. ri-cordare) înseamnă "întoarcere la inimă, întoarcere cu inima". Amintire. La ce ne face să ne întoarcem Inima lui Isus? La ceea ce a făcut pentru noi: Inima lui Cristos ni-l arată pe Isus care se oferă: este compendiul milostivirii sale. Privindu-l - aşa cum face Ioan în Evanghelie (19,31-37) -, este natural să comemorăm bunătatea sa, care este gratuită, nu se cumpără nici nu se vinde, şi necondiţionată, nu depinde de faptele noastre, este suverană. Şi înduioşează. În graba de astăzi, printre miile de alergări şi preocupări continue, pierdem capacitatea de a ne înduioşa şi de a simţi compasiune, pentru că pierdem această întoarcere la inimă, adică amintirea, memoria, întoarcerea la inimă. Fără amintire se pierd rădăcinile şi fără rădăcini nu creştem. Ne face bine să alimentăm amintirea celui care ne-a iubit, ne-a îngrijit, ne-a ridicat. Eu aş vrea să reînnoiesc astăzi "mulţumesc"-ul meu pentru îngrijirile şi afectul pe care le-am primit aici. Cred că în acest timp de pandemie ne face bine să comemorăm şi perioadele mai suferinde: nu pentru a ne întrista, ci pentru a nu uita, şi pentru a ne orienta în alegeri în lumina unui trecut foarte recent.
Eu mă întreb: cum funcţionează amintirea noastră? Simplificând, am putea spune că noi ne amintim de cineva sau de ceva atunci când ne atinge inima, atunci când ne leagă cu un afect deosebit sau cu o lipsă de afect. Ei bine, Inima lui Isus vindecă amintirea noastră pentru că o duce la afectul fundamental. O înrădăcinează pe baza mai solidă. Ne aminteşte că, orice lucru ni se întâmplă în viaţă, suntem iubiţi. Da, suntem fiinţe iubite, fii pe care Tatăl îi iubeşte mereu şi oricum, fraţi pentru care Inima lui Cristos palpită. De fiecare dată când scrutăm acea Inimă ne descoperim "înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire", aşa cum a spus apostolul Paul în prima lectură de astăzi (Ef 3,17).
Să cultivăm această amintire, care se întăreşte atunci când stăm faţă în faţă cu Domnul, mai ales atunci când ne lăsăm priviţi şi iubiţi de el în adoraţie. Dar putem să cultivăm şi între noi arta amintirii, preţuind feţele pe care le întâlnim. Mă gândesc la zilele obositoare în spital, în universitate, la locul de muncă. Riscăm ca totul să treacă fără a lăsa urmă sau ca să rămână în spate numai multă trudă şi oboseală. Ne face bine, seara, să trecem în revistă feţele pe care le-am întâlnit, zâmbetele primite, cuvintele bune. Sunt amintiri de iubire şi ajută amintirea noastră să se regăsească pe sine: ca amintirea noastră se regăsească pe sine însăşi. Cât de importante sunt aceste amintiri în spitale! Pot da sens zilei unui bolnav. Un cuvânt fratern, un zâmbet, o mângâiere pe faţă: sunt amintiri care vindecă înăuntru, fac bine inimii. Să nu uităm terapia amintirii: face mult bine!
Pasiune este al doilea cuvânt. Pasiune. Primul este amintirea, a aminti; al doilea este pasiunea. Inima lui Cristos nu este o devoţiune pioasă pentru a simţi un pic de căldură înăuntru, nu este o iconiţă duioasă care provoacă afect, nu, nu este asta. Este o inimă pasionată - e suficient să citim Evanghelia -, o inimă rănită de iubire, străpunsă pentru noi pe cruce. Am auzit cum vorbeşte Evanghelia: "I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă" (In 19,34). Străpuns, dăruieşte; mort, ne dă viaţă. Preasfânta Inimă este icoana pasiunii: ne arată duioşia viscerală a lui Dumnezeu, pasiunea sa iubitoare faţă de noi, şi în acelaşi timp, surmontată de cruce şi înconjurată de spini, arată cât suferinţă a costat mântuirea noastră. În duioşie şi în durere, acea Inimă dezvăluie aşadar care este pasiunea lui Dumnezeu. Care este? Omul, noi. Şi care este stilul lui Dumnezeu? Apropiere, compasiune şi duioşie. Acesta este stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioşie.
Ce anume sugerează asta? Că, dacă vrem să-l iubim pe Dumnezeu cu adevărat, trebuie să fim pasionaţi de om, de fiecare om, mai ales de cel care trăieşte condiţia în care Inima lui Isus s-a manifestat, adică durerea, abandonarea, rebutarea; mai ales în această cultură a rebutării în care trăim astăzi. Când îl slujim pe cel care suferă noi mângâiem şi îmbucurăm Inima lui Cristos. Un pasaj din Evanghelie impresionează. Evanghelistul Ioan, chiar în momentul în care relatează despre coasta străpunsă, din care ies sânge şi apă, dă mărturie pentru ca noi să credem (cf. v. 35). Adică sfântul Ioan scrie că în acel moment are loc mărturia. Pentru că Inima străpunsă a lui Dumnezeu este elocventă. Vorbeşte fără cuvinte, pentru că este milostivire în stare pură, iubire care este rănită şi dăruieşte viaţa. Este Dumnezeu, cu apropierea, compasiunea şi duioşia. Câte cuvinte spunem despre Dumnezeu fără a face să transpară iubire! Dar iubirea vorbeşte de la sine, nu vorbeşte despre sine. Să cerem harul de a ne pasiona de omul care suferă, de a ne pasiona de slujire, pentru ca Biserica, înainte de a avea cuvinte de spus, să păstreze o inimă care pulsează de iubire. Înainte de a vorbi, să înveţe să păstreze inima în iubire.
Al treilea cuvânt este mângâiere. Primul era amintire, al doilea pasiune, al treilea este mângâiere. El indică o forţă care nu vine de la noi, ci de la cel care este cu noi: de acolo vine forţa. Isus, Dumnezeu-cu-noi, ne dă această forţă, Inima sa dă curaj în adversităţi. Multe incertitudini ne înspăimântă: în acest timp de pandemie ne-am descoperit mai mici, mai fragili. În pofida atâtor progrese minunate, se vede şi în domeniul medical: câte boli rare şi necunoscute! Când găsesc, la audienţe, persoane - mai ales băieţi, fete - şi întreb: "Este bolnav?" - [răspund] "O boală rară". Câte există astăzi! Câtă trudă de a sta în spatele patologiilor, al structurilor de îngrijire, al unei sănătăţi care să fie cu adevărat aşa cum trebuie să fie, pentru toţi! Am putea să ne descurajăm. Pentru aceasta avem nevoie de mângâiere - al treilea cuvânt -. Inima lui Isus bate pentru noi ritmând mereu acele cuvinte: "Curaj, curaj, nu-ţi fie frică, eu sunt aici!". Curaj soră, curaj frate, nu capitula, Domnul Dumnezeul tău este mai mare decât relele tale, te ia de mână şi te mângâie, este aproape de tine, este compătimitor, este duios. El este mângâierea ta.
Dacă privim realitatea pornind de la măreţia Inimii sale, perspectiva se schimbă, se schimbă cunoaşterea vieţii pentru că, aşa cum ne-a amintit Sfântul Paul, cunoaştem "iubirea infinită a lui Cristos" (Ef 3,19). Să ne încurajăm cu această certitudine, cu mângâierea lui Dumnezeu. Şi să cerem Preasfintei Inimi harul de a fi capabili la rândul nostru să mângâiem. Este un har care trebuie cerut, în timp ce ne angajăm cu curaj să ne deschidem, să ne ajutăm, să purtăm poverile unii altor. Este valabil şi pentru viitorul sănătăţii, îndeosebi al sănătăţii "catolice": a împărtăşi, a ne susţine, a merge înainte împreună.
Isus să deschidă inimile celor care se îngrijeşte de cei bolnavi la colaborare şi la coeziune. Inimii tale, Doamne, încredinţă vocaţia la îngrijire: fă-ne să simţim îndrăgită fiecare persoană care se apropie de noi în nevoie. Amin.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
