O zi a unui preot

V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni

II. Rugul aprins (continuare)

3. În faţa lui Dumnezeu: pentru o rugăciune vie (Lc 11,1-4)

Sunt cunoscute nenumăratele imagini culturale ale omului: homo sapiens, homo faber, homo technicus, homo technologicus, homo orans. Probabil că homo orans ocupă primul loc între poziţiile culturii imaginii sau a acţiunii.

Astăzi observăm două realităţi în modul de a gândi: una e cea a imaginii: ceea ce apare e totul, omul este dacă apare, dacă e prezent în media. Cealaltă este cea a acţiunii: persoana este ceea ce face şi e dominată de ideea fixă a succesului.

În acest tip de cultură rugăciunea riscă să fie un limbaj necunoscut, chiar dacă există un mare dor de lume interioară şi de spiritualitate.

3.1. Textul

1 Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui". 2 Atunci le-a zis: "Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. 3 Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele 4 şi iartă-ne păcatele noastre, pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită" (Lc 11,1-4).

3.2. Isus, cel care se roagă

Poate că în loc să reflectăm despre rugăciune, despre de ce şi cum să ne rugăm în viaţa de zi cu zi, ar fi mai bine să-l contemplăm pe cel care se roagă, aşa cum au făcut ucenicii la şcoala lui Isus.

Textul de mai sus ne prezintă prima încercare de "şcoală de rugăciune". Isus ne sugerează punctele fundamentale de metodă şi conţinuturile esenţiale ce trebuie însufleţite în întâlnirea cu Tatăl din ceruri. E ca şi cum ar dezvălui sensul atâtor tăceri care marchează viaţa lui Isus, când caută locuri singuratice, vârfurile munţilor sau întunericul nopţii.

Şi în Lc 11 apare misterul unei tăceri: "Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga" (v. 1), ceea ce trezeşte în ucenici un respect reverenţios în faţa unei acţiuni importante şi dorinţa de a învăţa ceea ce trăieşte Isus. Numai atunci când învăţătorul a terminat, unul dintre ucenici i-a spus: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (v. 1).

Iar Isus îi învaţă rugăciunea cea mai extraordinară pe care o cunoaşte persoana umană: cu o precisă ierarhie de valori - de la împărăţia lui Dumnezeu, la pâinea zilnică; de la căutarea voinţei lui Dumnezeu la eliberarea de rău. O împletire a dimensiunilor verticală şi orizontală, între dialogul filial cu Tatăl şi dialogul fratern cu creaturile pământului.

Nici o rugăciune nu foloseşte cuvintele vieţii cotidiene aşa cum le foloseşte Tatăl nostru. Sfântul Augustin îi scrie lui Proba că nu va găsi nici o invocaţie din Sfânta Scriptură care să nu fie cuprinsă în Tatăl nostru.

Şi rugăciunea Tatăl nostru, la fel ca Euharistia, în viaţa preotului, traversează toate etapele vieţii: copilărie, tinereţe, viaţă adultă, bătrâneţe.

Tatăl nostru a fost numită "evanghelia ateilor": atunci când cineva uită catehismul, învăţat pe de rost în copilărie, mai păstrează în adâncul memoriei această rugăciune, compendiul evangheliei, care prezintă chipul răbdător şi milostiv al unui Dumnezeu Tată.

Luca, teologul rugăciunii, vorbeşte despre rugăciune fără abstracţii, dar contemplând modelul: Isus în rugăciune. El este marele rugător. Misiunea lui în mijlocul oamenilor este întreţesută cu momente de rugăciune. În momentele decisive Isus se roagă. Rugăciunea nu este o paranteză care se deschide şi se închide, nu e la margine, ci la rădăcina oricărei alegeri; e un timp forte; nu o pauză în timpul acţiunii, ci rădăcina misiunii. De aceea Isus îi acordă un timp prelungit.

Tot la Luca, observăm compoziţia locului: pustiul, un loc izolat, muntele, noaptea, Ghetsemani, Calvarul - locurile singuratice cele mai profunde şi mai dramatice, solitudini oferite de natură (unde nu poate pătrunde distragerea cuvintelor) sau provocate de viaţă (create de frică sau de indiferenţa oamenilor, durere, moarte). În singurătate Isus trăieşte maximul comuniunii: cu Tatăl şi cu Duhul sfânt, cu toate fiinţele care umplu spaţiul său de viaţă.

În rugăciune el îşi manifestă identitatea sa. Luca arată că în cele două teofanii importante Isus era în rugăciune (la botez: Lc 3,21; la schimbarea la faţă: 9,29).

3.3. De la rugăciune la viaţă

Tot în rugăciune se decide identitatea ucenicilor: a celor doisprezece şi a lui Petru (Lc 6,12-13; 9,18). Isus, la fel ca Moise, urcă pe munte să se roage, apoi se întoarce în mijlocul mulţimii şi între ucenici, pentru a-i chema unul câte unul pe nume şi a-i trimite. Alegerea celor doisprezece este mediată de Fiul, dar e voită de Tatăl. De aceea rugăciunea este contextul vital în care se iau deciziile hotărâtoare care marchează istoria ucenicilor. Din rugăciunea lui Isus izvorăşte chemarea celor doisprezece.

Rugăciunea scandează timpurile forte ale vieţii (Lc 5; 10).

În sfârşit, rugăciunea devine încredinţarea vieţii voinţei Tatălui. Chiar şi în acele momente de solitudine supremă (Ghetsemani - Lc 22,39-46 şi pe cruce Lc 23,34-46), îi rămâne forţa interioară de a se ruga. Omenitatea sa atinge abisul slăbiciunii. Singura întâlnire care-l poate mângâia atunci când e lăsat singur să se consume pentru mântuirea omenirii este cu Tatăl.

"Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul" (23,46) e strigătul cel mai mare al iubirii şi al rugăciunii; el rezumă întreaga viaţă pământească a lui Isus.

3. 4. "Nu am timp să mă rog"

Fără îndoială că păcatele de omisiune faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele sunt cauzate de un fel de erezie foarte răspândită, fiica activismului: a nu avea timp. Intră lucruri, datorii, întâlniri pe care piaţa lumii le consideră mai importante.

Cel care pierde este mereu Dumnezeu, considerat o persoană poate mai tolerantă, cea mai răbdătoare, cea mai puţin exigentă. Timpul trage după sine viaţa. E o înstrăinare care ne face să dedicăm viaţa lucrurilor. Ne pierdem libertatea pentru că lucrurile dictează sensul şi ritmul vieţii de fiecare zi.

Aici stă marea dilemă: între timpul lucrurilor şi timpul duhului. Timpul este o dimensiune a fiinţelor create, un dar al lui Dumnezeu. Nu poate exista timp fără creatură. Asta înseamnă să nu pierdem timpul cu banalităţi, în lene, în vorbării şi împrăştiere.

Atunci când spunem: "Nu am timp să mă rog", e ca şi cum am spune: "Tu, Doamne, ai trecut pe planul doi, după lucrurile considerate mai importante". E ca şi cum un tată de familie nu ar avea timp pentru copii, deci copiii sunt mai puţin importanţi decât afacerile sau persoanele.

Şi timpul trebuie să aibă un sens, care este sensul demnităţii a ceea ce facem.

De aceea ziua preotului nu este lăsată la cheremul momentului, ci trebuie programată cu o anumită ordine, după o "regulă de viaţă", trebuie polarizată în jurul întâlnirii cu Dumnezeu care nu se sfârşeşte în Liturghie.

Arta de a sta în faţa lui Dumnezeu este arta de a trăi intens şi nu cazual sau banal. Numai aşa rugăciunea devine respiraţia zilei de care nu ne putem lipsi.

3.5. Rugăciune pentru a discerne

Rugăciunea este sânul unui adevărat discernământ evanghelic, pus sub privirile lui Dumnezeu.

Sunt trei direcţii ale discernământului:

- spiritual - îndreptat spre a înţelege voinţa lui Dumnezeu în viaţă. Aici este secretul sfinţeniei şi al eficacităţii ministerului;

- pastoral - care este o datorie şi o provocare; este arta, ba chiar datoria permanentă de a scruta semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina evangheliei;

- vocaţional - care ştie să vadă "semnele obiective" prin care Dumnezeu vorbeşte în viaţa persoanelor: le interpelează, le încurajează şi le educă.

Rugăciunea devine o atitudine de a observa: pe sine, pe ceilalţi, comunitatea din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Vocaţia fundamentală a rugăciunii, la şcoala lui Isus, este orizontul cel mai important, contextul spiritual cel mai autentic pentru a intui şi a maturiza alegerile conform voinţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi.

Un mijloc preţios pentru a intra în perspectiva lui Dumnezeu este lectio divina, în care rugăciunea izvorăşte din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Aici stă dinamismul rodnic al creşterii spirituale: devenim maturi în credinţă, urcăm spre culmile sfinţeniei, acceptând logica exodului: ieşind continuu din sine însuşi, din riscul cotidian al subiectivismului care interpretează şi sugerează alegerile după măsura cea mai comodă pentru eu, pentru a adera la voinţa exigentă, dar rodnică, a lui Dumnezeu.

De obicei tendinţa involutivă în viaţa spirituală constă în a interpreta cuvântul lui Dumnezeu, voinţa sa, după măsura noastră mică şi a-l filtra după parametri subiectivi. Lectio divina este respectarea unui cuvânt obiectiv, iar rugăciunea este un dialog pe aceeaşi lungime de undă a cuvântului care cere vieţii să se schimbe urgent, după "măsura înaltă" a lui Dumnezeu.

3.6. Preotul: omul evocării

Preotul este deci omul evocării permanente: pus între Dumnezeu şi omenire, în mijlocul lumii trebuie să ştie să-l indice pe Dumnezeu, fără a face prea multă umbră. Preotul "ne ajută să privim la Dumnezeu" (PdV 47). Azi sunt multe idolatrii: a avea, plăcerea, puterea...

În lumea contemporană discernământul evanghelic ne face să recunoaştem şi să denunţăm nişte patologii precise: omologarea, mediocritatea, boala comunităţii din Laodiceea: a nu fi nici reci, nici calzi (Fap 3); dictatura relativismului şi a permisivităţii. De la o cultură care exclude misterul omului, "imaginea lui Dumnezeu", se trece la maimuţărirea misterului şi la construirea fiinţei umane după chipul unei lumi conform idolatriilor care proliferează în orizontul său.

Preotul, omul evocării, este chemat să fie un provocator, un eliberator de o astfel de perspectivă contradictorie şi sinucigaşă, deoarece îi promite omului o plinătate în ceea ce priveşte realizarea şi în realitate îl dezumanizează.

A spune "evocare" înseamnă în chip deosebit "a arăta" (NMI 16) ceea ce este "dincolo".

Dar limbajul precis al evocării este "sfinţenia", mărturia care exprimă cel mai bine misterul, adevărata provocare pentru comunitate şi pentru preot. "Zgomotoasele dispute ideologice nu trebuie să ne împiedice de a înţelege acest suflu silenţios al sfinţeniei" (H. de Lubac).

Sfinţenia preotului se întâlneşte în viaţă, în întâlniri, prietenii şi constă în ascetica împărtăşirii, nu în luarea distanţei; conduce la trăirea unei experienţe profund umane, alături de omul de azi. Între sfinţenie şi omenie raportul este vital. Adesea întâlnind preoţi se simte în ei suflul lui Dumnezeu: în modul lor de a iubi, în cuvinte, în gesturi, în zâmbet, în răbdare, în capacitatea de a comunica pace, speranţă, mângâiere.

3.7. Preotul: omul mijlocirii

Mijlocirea îl cheamă mereu pe preot în centrul comunităţii şi al lumii. Rugăciunea de mijlocire este o datorie explicită pe care episcopul i-o încredinţează preotului în liturgia de hirotonire; ea devine promisiune ce trebuie menţinută zilnic, atât în momentele comunitare, cum este Liturghia, cât şi în cele personale, învăluite în discreţie şi tăcere.

Mijlocirea îl pune pe preot între misterul lui Dumnezeu şi drama infinită a lumii, la fel ca Abraham, ca Moise, ca profeţii.

Rugăciunea în ziua unui preot este slujirea unei mărturii concrete, este dovada vizibilă şi credibilă că Dumnezeu ocupă primul loc în viaţă şi nu al doilea. Ce sens ar mai avea o alegere totală pentru Dumnezeu dacă Dumnezeu ar fi marginalizat în concretul unei zile? Adevărul unei vocaţii consacrate lui Dumnezeu este rugăciunea. Ea nu este periferică sau alternativă ministerului activ, ci prima slujire adusă Bisericii şi lumii, primul minister, mai ales rugăciunea liturgică a breviarului.

De aceea în rugăciunea preotului există o dimensiune de diaconie şi o dimensiune pedagogică.

Prima este aspectul cel mai radical al ministerului, aparent inutil. Preotul este primul păzitor al fântânii satului: este glasul în faţa lui Dumnezeu al oamenilor săi şi pentru oamenii săi.

Preotul, ca şi Isus, este mijlocitor între Dumnezeu şi comunitate, iar rugăciunea este unicul moment ministerial în care îi întâlneşte pe toţi oamenii săi. Atunci când preotul se roagă el întâlneşte persoanele pe care deja le-a întâlnit în multele curse ale zilei; întâlneşte persoanele pe care ar fi dorit să le întâlnească, dar nu le-a întâlnit; şi întâlneşte persoanele pe care nu le vede niciodată.

3.8. Preotul: educator în arta rugăciunii

Mai există şi dimensiunea pedagogică a rugăciunii. Preotul este martor (şi) învăţător al rugăciunii: într-adevăr, "un aspect desigur nu secundar în misiunea preotului este acela de a fi educator în rugăciune" (PdV 47).

Dacă un călugăr, la sfârşitul lungii sale vieţi, mărturiseşte că în ceea ce priveşte rugăciunea a ajuns abia să gângurească, ce poate spune un muncitor, un ţăran, un profesionist, un tânăr sau un preot?

Cu siguranţă că rugăciunea este o artă dificilă: întâlneşte toate dificultăţile credinţei, îi împărtăşeşte crizele, involuţiile, dubiile, bucuriile şi oboselile. Cu toate acestea, rugăciunea este şi o artă simplă; nu are nevoie de tehnici rafinate, nu este o experienţă rezervată unor elite. Nu se identifică cu vocaţia monastică, ci cu vocaţia creştină. Este posibilă celor mici ai evangheliei. Ea cere numai docilitate faţă de Duhul Sfânt.

Rugăciunea, însă, este o vocaţie care are nevoie de martori şi de învăţători, de fapt de martori-învăţători, căci învăţătorii sunt martori.

Preotul poate fi maestru al rugăciunii dacă alimentează trei convingeri precise:

- să accepte că este omul invocării permanente; trebuie să-l arate pe Dumnezeu, fără a face umbră; trebuie să-i ajute pe oameni să privească la Dumnezeu pentru a-l asculta, a se încrede în el, a dialoga cu el, a-i mulţumi şi a-i cere.

- la rădăcina oricărei acţiuni pastorale stă rugăciunea. Altfel, fără această rugăciune, pastoraţia riscă pragmatismul dezamăgitor, care renunţă la strategia împărăţiei lui Dumnezeu pentru a se adecva logicii iluzorii a lumii.

- orice acţiune pastorală este din naştere finalizată pentru a face ca persoanele să-l întâlnească pe Dumnezeu. Orice preot, la fel ca orice educator, îşi are modelul în Ioan Botezătorul. El nu adună în jurul său, ci face să-l întâlnim pe Isus. El este cel care cheamă, mântuieşte şi dă sens vieţii; iar rugăciunea este experienţa cea mai înaltă, cea mai exigentă şi cea mai frumoasă de întâlnire cu Domnul.

Traducere de pr. Cristinel Fodor