În ziua de 29 iunie 2006, păşeam spre altarul catedralei din Iaşi 20 de diaconi colegi, purtând pe braţe ornatele roşii, veşmintele preoţeşti, pe care urma să le îmbrăcăm pentru prima oară în viaţa noastră. Hirotonirea era evenimentul la care visasem de nenumărate ori în anii de seminar şi înaintea lor, în copilărie, de cele mai multe ori cu ochii deschişi. Era ceasul pe care îl aşteptam după fiecare an de studiu terminat, numărând descrescător timpul rămas. Totul se simţea ca o împlinire la care toţi aspirasem, hrănindu-ne cu harul aşteptării, al perseverenţei, al nerenunţării, al înaintării cu mâinile pe plug, fără să mai privim înapoi.
Catedrala era arhiplină. Atâtea priviri erau asupra noastră. Noi însă, înaintea altarului, stăteam în faţa lui Isus, inegalabilul Învăţător şi Domn, seducătorul nostru divin care, pe căi misterioase şi greu explicabile, ne convinsese pe fiecare în parte că Preoţia va fi cea mai bună versiune a vieţii noastre, că ea e mai mult decât orice altă profesie de pe acest pământ. Riturile hirotonirii sunt copleşitoare pentru cel ce devine preot. Sentimentul cel mai pătrunzător e acela că tu nu meriţi Preoţia, că nu poţi să o pretinzi ca pe un drept al tău după atâţia ani de formare, că nu poţi să revendici ceva aşa de măreţ. Că n-ai făcut nimic care să justifice primirea a ceva atât de măreţ! Cu toate că ai stat în seminar 10 sau 11 ani şi ai sacrificat libertăţi, ţi-ai asumat diverse înstrăinări de familie şi rude, ai parcurs zeci de cursuri, ai arătat obedienţă şi conformare la un program rigid (atunci mai mult decât acum!), simţi în toată fiinţa ta că Preoţia e mult mai mult decât tot ce ai făcut sau ai prestat tu până în acel moment. Ea îţi este oferită, vine în tine, în fiinţa ta, îţi cuprinde tot sufletul şi gândirea nu altfel decât ca dar. Dumnezeu este marele tău Dăruitor, iar tu devii în ziua hirotonirii marele dăruit, aşa cum n-ai mai fost niciodată până atunci!
Memoria unui preot nu ar putea să uite ziua hirotonirii. Aceasta nu are voie să devină niciodată o zi oarecare, o simplă referinţă biografică între altele. Trăirile spirituale rezervate acelei zile au fost prea unice ca să fie comparabile cu alte zile, anterioare sau ulterioare, din calendarul vieţii noastre.
20 de ani au trecut de la acea zi sfântă din viaţa noastră. Ce înseamnă acest interval de timp? Fără a vrea să contabilizez acţiuni pastorale sau servicii liturgice, mă gândesc că am celebrat cu toţii mii de sfinte Liturghii până în clipa prezentă; am ascultat în scaunul de spovadă mii şi mii de penitenţi, ridicând mâna dreaptă pentru dezlegare; am botezat zeci şi zeci de oameni la-nceputul vieţii lor; am privit chipurile suferinde ale atâtor bolnavi şi am oferit cuvântul nostru încurajator, mângâietor sau edificator, la amvon sau în discuţiile personale, atâtor oameni care ne-au căutat. Dincolo de orice autoevaluare, am vrea să credem că Isus este mulţumit de noi, de slujirea noastră, chiar dacă ea nu a avut mereu calitatea dorită.
Cine este acest Isus care a vrut să investească atât de mult în noi? Este acel confident intim, acel prieten tainic, misterios, dumnezeiesc, acel Domn inegalabil care ne-a valorificat cum nu ar fi făcut-o nimeni pe lumea aceasta. El este cel care a văzut toate ezitările, căderile, îndoielile, frământările, păcatele, carenţele noastre şi nu s-a dezis de noi până acum. El este cel în faţa căruia mergi după ce ai greşit într-un fel sau altul, cu ruşinea că nu e prima oară, iar chipul lui, şi mai ales ochii săi milostivi şi îngăduitori, încărcaţi cu nemăsurată duioşie, îţi spun simplu: Eu voi continua să contez pe tine, îţi voi rămâne fidel. Eu voi vrea să vorbeşti mai departe în numele meu, pentru mine, pentru evanghelia mea. Nu te gândi decât să rămâi al meu, în slujirea care a început atunci, pe 29 iunie 2006.
În acest interval de 20 de ani s-au succedat pentru noi numiri în diferite locuri ale diecezei sau în afara ei. Am cunoscut oameni în diferite comunităţi, din ţară şi din străinătate, am adunat experienţe pastorale, am depăşit diverse provocări. Unii dintre noi au construit case parohiale, au ridicat capele sau au renovat biserici. Altora le-au fost date realizări în plan didactic sau pedagogic. Preoţia este aceeaşi în toţi, însă fiecare a trăit-o după reţeta concepută de Dumnezeu fiecăruia în parte.
Această aniversare, de 20 de ani, am vrut să o marcăm în centrul creştinătăţii catolice, la Roma, printr-o întâlnire cu Papa Leon, ceea ce s-a şi realizat la 17 iunie 2026. Din diferite motive, şase dintre noi nu au putut fi la această întâlnire. Cu papa fiind, am conştientizat că nu suntem preoţi pentru noi, ci pentru o Biserică atât de mare, de diversă, de universală. Am vrut să fim uniţi între noi şi cu cel care are drept moto pontifical "In illo uno unum" (În cel unul suntem una). Zilele petrecute la Roma (15-19 iunie 2026) ne-au adunat în jurul aceluiaşi altar de mai multe ori. Am stat împreună, am celebrat, ne-am povestit şi ne-am rugat. Fiecare însă a putut să-i spună lui Isus, în bazilicile şi bisericile vizitate, ce i-a stat mai mult pe suflet.
Răsfoind paginile preoţiei noastre în aceste două decenii, nu uităm să privim şi spre viitor. Ne-am dori ca acestor 20 de ani să li se adauge încă mulţi. Vom fi la Liturghia crismei şi anul viitor în catedrală şi vom spune din nou "Vreau", pentru a da continuitate drumului nostru sacerdotal. Vom lua potirul mântuirii şi vom invoca mai departe numele Domnului (cf. Ps 116,13), în fiecare zi la Sfânta Liturghie, apropiindu-ne buzele de masa altarului şi oferind sărutul nostru, la-nceputul şi la finalul celebrării. Va fi sărutul fidelităţii noastre, oricât de multă rutină s-ar depune peste cotidianul vieţii noastre, oricât de sterile sau neroditoare ne vor părea unele acţiuni pastorale sau predici, oricât de mult ar încerca spiritul acestei lumi să ne facă conformi lui. Ne vom pune mai departe toată încrederea în Isus, căutând să fim înaintea celor care ne întâlnesc pe cale oglindiri ale simplităţii, blândeţii şi bunătăţii sale.
Astăzi însă, la exact 20 de ani de la hirotonire, ne adâncim în amintirea acelei zile fără de asemănare, dorindu-ni-l pe Isus cât mai lângă noi, formând cu toţii un cerc, pentru a-i spune, pe tonul cel mai confident şi mai familiar marele nostru "Mulţumesc!" pentru faptul de a fi trecut prin vieţile noastre şi de a ne fi învrednicit de slujirea preoţească, pentru tot ceea ce noi am făcut pentru el şi cu el până în momentul prezent.
Pr. Cristian Diac
* * *
Din arhiva ercis.ro:
Iaşi: Sfinţiri de preoţi (II) (29 iunie 2006)
Iaşi: Sfinţiri de preoţi (I) (29 iunie 2006)
