Era ziua de 22 iunie 1997. După şapte ani de pregătire intensă, iată că a sosit şi ziua hirotonirii întru Sfânta Preoţie. Îmi aduc şi acum aminte cu mare emoţie acea zi însorită de vară. Mă uitam cu privirea în urmă, în sufletul meu, şi nu vedeam decât un mare cer senin al recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de Cristos, care m-a chemat împreună cu alţi colegi de-ai mei să spunem DA-ul nostru slujirii preoţeşti în Biserica una, catolică şi sfântă a lui Cristos, Marele Preot. Nu ştiam şi nici nu-mi imaginam ce va fi înaintea mea, a noastră. Este uşor, greu, a fi hirotonit şi a rămâne preot? De atunci au trecut 25 de ani. Eram 25 de diaconi generoşi: Acatrinei Anton, Acatrinei Ştefan, Anton Damian, Bălteanu Francisc, Bisoc Iosif, Brudaru Liviu, Bulai Pavel, Cervencu Petre, Ion Ciuraru, Demşa Petruţ, Farcaş Virgil, Ficău Andrei, Gabor Pavel, Gal Mihai, Ghercă Ioan, Herciu Adrian, Horvat Ioan, Iancu Petru, Iştoc Petru, Misariu Iulian, Pişta Damian, Pişta Eusebiu, Pişta Gheorghe, Solomon Ioan şi Victor-Emilian Dumitrescu.

În curtea Institutului Teologic Franciscan din Roman era mare forfotă. Fiecare dintre candidaţi îşi aştepta părinţii, rudele, cunoscuţii şi prietenii, din ţară şi din străinătate. Încet, încet, curtea Institutului s-a umplut de maşini din care coborau cei dragi, care au dorit să fie alături de noi în această minunată zi a hirotonirii noastre preoţeşti. Totul era aproape pregătit. Corul studenţilor care urmau să cânte la sfânta Liturghie se auzea în surdină. Cântecele religioase care erau cântate au umplut timpul rămas până la sosirea episcopului de Iaşi, PS Petru Gherghel, care prin rugăciunea şi impunerea mâinilor Excelenţei Sale urma să ne introducă în treapta a doua a sfintei preoţii ministeriale. Câte emoţii şi câte gânduri treceau prin inimile noastre în acea zi de vară!

Părintele provincial de la acea vreme, pr. Iosif Pal, ne adunase din toate părţile prin care am fost trimişi, pentru a urma studiile de filozofie şi teologie, Roma, Padova. Împreună cu fraţii care au studiat în ţară, avându-l ca rector pe pr. Giovanni Petrone, iată că acum eram pregătiţi să primim sacramentul Sfintei Preoţii. Fiecare dintre noi cu gândurile şi emoţiile sale, aşteptam celebrarea Sfintei Liturghii solemne în cadrul căreia urma să fim hirotoniţi preoţi. Eu, personal, îmi aduc aminte că în noaptea precedentă nu închisesem un ochi din cauza emoţiilor şi al temerii, recunosc, faţă de ceea ce urma să se întâmple în viaţa mea şi faţă de viitorul care mă aştepta. Dar aşa cum scria şi Sfântul Apostol Paul, pot spune cu toată convingerea şi recunoştinţa: "Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic" (1Cor 15,10). Noi, fraţii, ne mai văzusem în timpul vacanţelor, dar acum era ziua cea mai importantă pentru noi, deoarece urma o altă etapă din viaţa noastră şi poate cea mai importantă. De aceea, conversam între noi, împărtăşindu-ne experienţele şi trăirile avute în ultimii ani de când am intrat în seminar. Unii mai bucuroşi, alţii mai gânditori, alţii mai introvertiţi, dar toţi cuprinşi de aceleaşi emoţii şi simţiri. Care dintre noi se gândea atunci că, după 25 de ani de la acea zi minunată şi binecuvântată, ne vom regăsi tot în acelaşi loc, cu aceleaşi emoţii şi gânduri, dar din păcate mai puţini.

După ce ne-am întâmpinat părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii, care veniseră la sărbătoarea noastră, ne pregăteam să-l primim pe episcopul de Iaşi care urma să ne sfinţească preoţi. După momentul de primire bucuroasă, a PS Petru Gherghel, ne-am îndreptat cu toţii către amfiteatru, de unde avea să urmeze procesiunea şi celebrarea solemnă a Sfintei Liturghii de hirotonire, în cadrul căreia noi, candidaţii, întinşi pe jos pe covorul din faţa Institutului, urma să îmbrăţişăm pentru totdeauna slujirea preoţească în Biserică, asemenea lui Cristos, Marele Preot şi modelul oricărui preot, care: "Nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). La predică Preasfinţitul ne-a vorbit despre Sfânta Preoţie şi ne-a îndemnat să fim curajoşi şi inimoşi, asemenea lui Cristos care ne-a chemat să-l urmăm mai îndeaproape pe drumul Sfintei Preoţii. După predică, noi, diaconii, am declarat înaintea poporului că vrem să ne asumăm misiunea Preoţiei şi am promis ascultare şi respect episcopilor şi superiorilor noştri. Numai Domnul ştie ce gânduri şi ce sentimente treceau prin inimile noastre în timpul Sfintei Liturghii. Poate că pe obrazul vreunuia dintre noi a curs şi câte o lacrimă sau mai multe, ascunse însă de prosternarea noastră cu faţa în jos, sprijinită pe braţe, în timp ce corul intona Litania tuturor sfinţilor. Au urmat impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare. Cei hirotoniţi ne-am îmbrăcat cu hainele preoţeşti, iar mâinile ne-au fost unse cu sfânta crismă. Apoi am urcat în altar şi alături de episcop şi de ceilalţi preoţi, am celebrat prima noastră Liturghie. Îmi amintesc cu atâta emoţie şi poate şi colegii mei, cântecul "Preot în veac eşti tu", încât mă întrebam în sinea mea: oare voi reuşi? Şi vă împărtăşesc cu sinceritate că şi acum, după 25 de ani, am aceleaşi emoţii ca şi atunci şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu că "am reuşit".

După Sfânta Liturghie ne-am adunat pe scările din faţa Institutului pentru fotografia de grup împreună cu episcopul şi ceilalţi preoţi. A urmat apoi o agapă frăţească împreună cu episcopul, părintele provincial şi ceilalţi preoţi şi oaspeţi care au dorit să fie alături de noi în acea zi de neuitat. Astăzi, când aştern înscris aceste câteva rânduri, nu simt altceva decât recunoştinţă şi mulţumire, faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi cei care m-au ajutat să ajung la acest moment celebrativ. Nu a fost întotdeauna uşor. Au fost ani plini de entuziasm, dar şi de oboseală şi de încercare şi asemenea sfântului Paul pot spune din toată inima: "Ştiu şi să duc lipsă, şi să am din prisos. În toate şi în orice împrejurare m-am deprins şi să fiu sătul, şi să-mi fie foame, şi să am din prisos, şi să duc lipsă. Toate le pot în cel care mă întăreşte" (Fil 4,12-13). Privesc înaintea mea şi mă întreb: oare voi reuşi?

După masa solemnă de prânz împreună cu Preasfinţitul Petru Gherghel şi ceilalţi confraţi ne-am continuat sărbătoarea alături de părinţi, rude, prieteni şi cunoscuţi. Câţiva dintre cei hirotoniţi în acea zi nu mai sunt acum printre noi. A fost o zi specială pentru fiecare nou ministru al altarului, o zi de neuitat, o zi în care am fost unşi şi trimişi în diferitele colţuri ale lumii, pentru a proclama şi a predica, cu viaţa şi cuvântul, Evanghelia lui Cristos, Marele Preot. Ne-am petrecut acea zi într-o atmosferă de sărbătoare şi de voie bună. Au urmat apoi celebrarea primelor sfinte liturghii, fiecare în localitatea sau oraşul natal, ca o prelungire a acelei zile minunate a hirotonirii noastre. După câteva zile de sărbătoare şi bucurie, părintele provincial Iosif Pal ne-a adunat din nou pe toţi cei proaspăt hirotoniţi, pentru a ne înmâna noile obedienţe. Unii dintre noi au rămas în ţară, alţii şi-au continuat studiile în străinătate, iar alţii au intrat imediat "în pâine" în diferitele parohii păstorite de fraţii noştri în Dieceza de Iaşi şi în ritul oriental la Oradea.

În timp ce aştern înscris aceste câteva gânduri, mă uit cu privirea sufletului înapoi, la cei 25 de ani de preoţie care au trecut şi nu pot decât să spun un mare: Mulţumesc, Doamne! Un mulţumesc bunului Dumnezeu, Tatălui şi Fiului său Cristos şi Duhului Sfânt, care mi-au dat harul, mie şi celorlalţi confraţi de-ai mei, de a ne bucura de jubileul de argint al hirotonirii noastre. Şi mulţumesc în numele colegilor, tuturor celor care ne-au fost alături în aceşti 25 de ani. Şi aş vrea să închei această scurtă expunere cu binecuvântarea pe care am dat-o la prima noastră sfântă Liturghie: "Prin impunerea mâinilor mele de preot nou-sfinţit, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria şi a tuturor sfinţilor, să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin!"

Pr. dr. Mihai Gal, OFMConv.

* * *

Roman: Invitaţie la jubileul de 25 de ani de preoţie (22 iunie)