Blândul zefir de primăvară
Şi-ntinsul cel nou mugurit,
Îmi poartă gând odinioară
Când pe Cristos l-am răstignit.
Ah, o Isuse, chinuri grele
Către Calvar Te însoţeau,
Oh! şi fără milă gloatele
Când Te scuipau, când Te loveau!
Mă văd şi eu atunci cu dânşii
Când Crucea grea Te-ngenunchea,
Cum mă lăsam prin toţi ruşinii
Când chipul nu-Ţi recunoştea.
Purtai pe umeri mântuirea
Şi n-am sărit să Te ajut,
Singur săltai cu drag zidirea
Pentru poporul decăzut.
Priveai mulţimea cu iubire
Prin ochii blânzi şi răbdători,
Ce ignorau a Ta jertfire
Şi sângele din reci sudori.
În jale mare sfâşiată
Doar Maica Ta ce te iubea,
Doar ea aleasă nepătată
Ce se-ntâmpla înţelegea.
Nici moartea nu răbda Golgota
Când Te găsi între tâlhari,
Străpuns de cuie şi cununa
Ce-Ţi sângera pe mădulari.
La sorţi şi hainele jucate
Şi vorbele ce Te-au hulit,
Erau ca omul de păcate
Pe veci să fie mântuit.
De n-ar fi fost destul atâtea...
Şi-n coastă suliţă Ţi-au pus,
Oţet Ţi-au dat să-Ţi stingă setea
Şi numele pe cruce sus.
În agonia ce se-ntinse
Doar trupul Ţi-atârna în jos,
Pe când spre Cer Duhul urcase...
La Tatăl Tău, dragă Cristos!
De câte ori în primăvară
Din flori se-'ntind miresmele...
Mă poartă gând odinioară
Cum Tu ai dat renaştere!
Precum Treimea-Sfântă-ntruna
E doar un singur Dumnezeu,
Tot astfel moartea morţi-i una
Cu edenul din darul Tău!
Şi-ai înviat cu mântuirea
A treia zi până în zori,
Şi străluceşti cu dăruirea
Presus corolelor din flori.
Şi astfel se sfârşi şi moartea
Şi ori ce pată de păcat,
A se renaşte libertatea
Prin cel ce ne-a răscumpărat!
Cornel Constantin Isăilă
