|
| "Visul lui Iosif" (1645 sau 1646) Rembrandt foto: Wikimedia |
Plâns-au norii-ngenuncheaţi
La patul visului hoinar,
Din depărtări adus-au fraţi
Ce s-au pornit să plângă iar.
Visu-i bolnav de multă vreme
De dorul urcat pe-o cărare,
Somnul nu-i mai prinde gene,
Privirea-i zăvorâtă-n zare.
Plânge cărarea despletită,
Crescut-au ierburi ne-ntrebate,
Oftează coasa ruginită
La braţele-n pământ lăsate.
Şi frunzele îngălbenite
Din ramuri toate se desprind
Îmbrăţişând îndrăgostite
Pământul rece şi flămând.
Lumina-i palidă şi tace
Priveşte toate, se-nfioară,
Şi timpul, care-acuma zace,
Prin poarta vieţii se strecoară.
Înlăcrimat este tot dealul
Căci pasul e de mult plecat,
Nestăvilit rămâne valul
De amintiri înmiresmat.
Şi visul hoinar mă-ntreabă:
- Pe unde eşti, cum o mai duci?
Iar doru-mi răspunde degrabă:
- E-aici cu tine, la răscruci...
Privesc atent, nu văd nimic,
Norii continuă să plângă,
Din amintire-un ochi ridic,
Iar lacrima n-o simt nătângă.
Aici tot satul se-odihneşte,
E pusă-n dormitor alarma,
Până când Cel ce ne iubeşte
Suna-va însufleţindu-şi goarna.
Atunci porni-vom împreună
Cu vise, doruri împlinite,
Spre Cel ce, iată, ne adună
Pe plaiuri veşnic înverzite...
Emil Bejan
