Misticul este...
Colocviu cu biblistul Bruno Moriconi despre provocările evanghelizării în era modernă
"Creştinul din viitor va fi un mistic sau nu va fi deloc". Porneşte de la această "intuiţie" a lui Karl Rahner a 54-a Săptămână de spiritualitate promovată de Facultatea Teologică Pontificală Teresianum, care s-a încheiat joi, 21 februarie 2013, la Roma, având tema "Ori mistici, ori nimic. A evangheliza la experienţa credinţei". Au luat parte teologi, lucrători pastorali, biblişti, dar şi parohi, părinţi şi jurnalişti. Maria Chiara Biagioni, pentru agenţia SIR, l-a intervievat pe părintele Bruno Moriconi, vicepreşedinte al Teresianum şi biblist.
Pentru ce alegerea acestei teme?
Facem asta pentru a răspunde la dubla grijă eclezială a Noii Evanghelizări şi a Anului Credinţei. Ceea ce este subliniat este experienţa. Credinţa se decide în raportul pe care-l instaurăm cu Domnul Isus. Deci nu e suficient pur şi simplu a crede în Dumnezeu. Ceea ce contează este a ne încredinţa celui care ne-a asigurat că va rămâne cu noi până la sfârşitul lumii. De aceea vestirea - aşa cum spune Papa Benedict al XVI-lea - trebuie să devină pragul de intrare în aşa fel încât inima să se lase plăsmuită de experienţa lui Dumnezeu.
Cine este misticul?
Cuvântul poate chiar să nu placă astăzi pentru că ar putea să răsune desuet şi învechit. Dar vrea să sublinieze experienţa: misticul este cel care are experienţa de Dumnezeu. O experienţă despre care va putea să vorbească numai lăsând spaţiu misterului. Este ca experienţa iubirii: ceea ce se simte, se poate vedea prin ochii şi prin fericire, dar cu greu se poate transmite prin cuvinte. Deci mistic este o persoană care experimentează forţa credinţei sale şi o traduce în viaţă.
Într-o lume ca a noastră, în care cu greu se crede chiar în ziua de mâine, există spaţiu pentru a fi chiar nişte mistici?
Da, putem fi mistici în sensul în care încercăm să spunem chiar cu aceste reflecţii. Adică nu în sensul misticului care se retrage într-o mănăstire, care se roagă de dimineaţă până seara şi care chiar are viziuni. Cel care crede în Cristos, mai ales astăzi într-o lume aşa de fragmentară şi dificilă, este cel care trăieşte în urmarea lui Cristos care a trăit fără nici un privilegiu, fără nici o minune. Explic: Isus a făcut atâtea minuni, nici una pentru sine, a preferat să trăiască în şubrezenia noastră. Mistic înseamnă a trăi credinţa în bucurie, în durere, în dificultăţile de toate zilele, oferind ca rugăciune ceea ce el este, ceea ce trăieşte, ceea ce simte, ceea ce suferă. Înseamnă că trăieşte credinţa sa nu pentru a rezolva problemele sale, ci pentru a le trăi susţinut de prezenţa Domnului său.
Pe de o parte există o dificultate de a trăi credinţa, însă pe de altă parte se înregistrează un succes pentru iniţiativele de spiritualitate cum ar fi pelerinajele şi turismul spiritual. Ce se ascunde în spatele acestui succes?
Este un semn pozitiv al nevoii pe care o are omul de a căuta un spaţiu care înainte era mai uşor de găsit în comunitatea civilă şi acum devine mai greu de găsit, viaţa devenind mai stresantă şi fragmentară. Şi atunci se merge în căutarea acestei experienţe spirituale în locurile de odihnă, în sensul profund al cuvântului. Sunt locuri şi timpuri în care ne întâlnim cu Dumnezeu şi cu noi înşine. Desigur, nu se epuizează în asta, însă este semn al unei nevoi.
Nevoie de ce anume?
Al nevoii de deschidere pe care noi o avem înăuntru spre ceva superior, foarte superior decât noi. De supranatural. Dacă ne ascultăm în adâncul nostru - şi adesea astăzi lipseşte şi timpul de a ne asculta înăuntru - am putea spune că aşa cum toţi suntem însetaţi de iubire, tot aşa toţi suntem însetaţi de Dumnezeu, care este Iubire.
Dacă nu suntem mistici în sensul mai laic al termenului şi nu ascultăm nevoile noastre cele mai profunde, ce anume devenim?
Se prospectează o viaţă aplatizată. Oricum rămâne faptul că astăzi nu mai suntem dispuşi să ascultăm autorităţi şi învăţători numai din punctul de vedere al conţinuturilor. Spunea Paul al VI-lea: oamenii nu mai sunt disponibili să asculte învăţătorii, dar îi va accepta în măsura în care aceşti învăţători sunt martori a ceea ce au experimentat în viaţa lor.
Însă adesea - aşa atestă statisticile - oamenii se adresează noilor mişcări penticostale şi sectelor. Ce se întâmplă?
Două sunt motivele fundamentale: înainte de toate propunerea creştină pare greu de suportat, în timp ce în aceste noi realităţi se găseşte imediat un răspuns, o întărire şi un sprijin fără o cerere etică profundă. Pe de altă parte pentru că efectiv şi noi predicatorii nu am ştiut să transmitem bucuria Evangheliei. Am căzut mai degrabă în etică, în regulile care sunt necesare dar trebuie să provină dintr-o convingere interioară şi nu viceversa.
Din acest punct de vedere, ce mărturie a dat Benedict al XVI-lea?
A dat o mărturie foarte mare: chiar dacă gestul ne descumpăneşte, Papa a arătat şi arată ceea ce a fost mereu şi anume - aşa cum a spus la începutul Pontificatului său: "Un simplu lucrător în via Domnului". N-a dat niciodată impresia că vrea să fie în centrul atenţiei. A trecut vestindu-l pe Isus. Aşa cum Ioan Paul al II-lea mai ales în ultimii ani ai vieţii sale a dat mărturie despre modul în care un creştin trăieşte în Pătimirea lui Cristos, tot aşa Benedict al XVI-lea - chiar în renunţarea sa - a dat exemplul lui Ioan Botezătorul, adică al celui care alege să se micşoreze pentru ca să se mărească lumina lui Cristos. Un mistic în sensul cel mai adevărat al termenului pentru că lasă să treacă prin intermediul său nu pe sine însuşi ci conţinutul credinţei sale care este Cristos.
(După agenţia SIR, joi, 21 februarie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
