Ne este cunoscut episodul din viaţa lui Ştefan cel Mare, când învins într-o bătălie se întoarce de pe câmpul de luptă, frânt de oboseală pentru a găsi adăpost şi odihnă în castelul mamei. Spre surprinderea lui, mama nu vrea să-l primească şi nici nu vrea să-l recunoască de fiu. Nu acceptă un fiu învins: "De eşti tu acela, nu sunt mumă eu" ...Decât un fiu învins mai degrabă unul sacrificat: "Du-te la oştire, pentru ţară mori şi-ţi va fi mormântu-ncoronat cu flori".
A devenit un lucru obişnuit ca fiii să se întoarcă acasă după miezul nopţii, spre dimineaţă, mai ales la final de săptămână. Se întorc învinşi sau se întorc victorioşi? Sunt înfrângeri şi înfrângeri, victorii şi victorii. Unele se văd altele nu.
Tinerii au locurile lor, de unde se întorc istoviţi, frânţi de oboseală, locuri care au o oarecare asemănare cu câmpurile de luptă ale lui Ştefan. E multă mişcare în acele locuri şi sunt multe strigăte. Drept săbii sunt razele de lumini care taie văzduhul. Lumini albe şi roşii, de care încerci să-ţi fereşti ochii, ca oştenii de săbii. Sunete cu mulţi decibeli care se aud până departe. Multă transpiraţie. Or fi şi căderi? Înfrângeri? Victorii? Sau e o distracţie nevinovată? Bine ar fi să putem vorbi doar de distracţii nevinovate. Cine cunoaşte un pic viaţa sufletească a oamenilor poate uşor să identifice căderile, înfrângerile în câmpul moral. Întunericul e folosit drept văl pentru ca să nu se vadă căderile. Se verifică din nou cuvintele Scripturii: "Au iubit mai mult întunericul şi nu au venit la lumină pentru ca să nu se vadă că faptele lor sunt rele".
Întorcându-se acasă, tinerii nu cerşesc intrarea în casă cum a făcut Ştefan cel Mare pentru că au cheia lor şi pot intra oricând, la orice oră. Nu mai are loc un dialog între ei şi mame pentru că mamele nu mai sunt interesate dacă fiii lor se întorc victorioşi sau înfrânţi. Fiii nu pretind decât un singur lucru: dreptul la libertate. Dreptul de a dormi ziua şi de a fi treaz noaptea. E dreptul de a trăi viaţa în România după ora Americii. Când acolo e noapte la noi e ziuă. E dreptul tinerilor câştigat cândva după mari conflicte cu părinţii. De atunci s-a creat un fel de zid între ei şi părinţi şi fiecare îşi vede de viaţa lui. Fiii îşi ascund înfrângerile de pe câmpurile lor de luptă şi nu povestesc părinţilor aşa ceva. Ei nu se bat cu turcii ca Ştefan, au alte bătălii pe câmpul moralităţii, unde nu se poate spune că obţin mari victorii, ci mari înfrângeri. Ei nu construiesc biserici cum făcea Ştefan cel Mare după orice victorie. Victoriile le cam lipsesc. Nici măcar nu merg la biserică, pentru că sunt prea obosiţi. Se irită foarte mult dacă părinţii le sugerează că ar trebui să mai frecventeze şi lăcaşul sfânt, să-şi mărturisească din când în când păcatele.
Profesorii în şcoli se plâng de elevii lor că nu-i mai pot stăpâni, că au depăşit orice măsură. Nota scăzută la purtare nu schimbă mare lucru. Dacă mai există câte unul care nu se înregimentează în grupul degradant e privit ca o excepţie şi are de suportat avalanşe de apostrofări din partea colegilor. Am întâlnit persoane care nu au mai suportat mediul infect dintr-un liceu, căutând un loc în altă parte pentru a se transfera. Sunt necesari gardieni, jandarmi prin curţile şcolilor pentru ca să mai fie stopat răul. Unde dispare teama de Dumnezeu avem nevoie din ce în ce mai mulţi jandarmi, ca viaţa să fie cât de cât acceptabilă. Dar ce ne facem când şi jandarmii se coalizează cu răul?
Răul trebuie stopat în faşă. Ne trebuie mame care să ştiu să intervină din timp pentru a imprima copiilor o educaţie nobilă care să reziste peste ani. Ne trebuie mame care să deschidă porţile divinului pentru copiii lor, căci altfel fiecare va fi cu cheia lui şi va deschide porţi pe care va năvăli avalanşa răului.
Pr. Eugen Budău
