Preasfinţite, dragi confraţi preoţi, iubiţi diaconi şi seminarişti,
Dragi persoane consacrate,
Iubiţi credincioşi,
Ca în fiecare Joia Sfântă trăim astăzi un moment deosebit de intensă comuniune preoţească. La Liturghia Crismei sunt chemaţi toţi preoţii diecezei pentru a concelebra în jurul episcopului şi pentru a exprima astfel, în mod sensibil, comuniunea profundă care ne leagă în virtutea apartenenţei comune la colegiul preoţesc al acestei Biserici locale, Dieceza de Iaşi.
Originea este alegerea pe care Isus a făcut-o cu persoana noastră săracă, pentru a o asocia la misiunea sa. El, Unsul lui Dumnezeu, a voit să ne ungă şi pe noi pentru ca să putem trăi întreaga noastră viaţă în slujirea poporului său, a trupului lui Cristos.
În episodul prezentat de evanghelie, Isus, deja în toiul misiunii sale publice, se întoarce la Nazaret, unde îşi petrecuse primii ani ai vieţii sale. Intră în sinagogă, fiind zi de sâmbătă, şi este invitat să citească. Este un moment solemn. Momentul dificil în care omul Isus din Nazaret se întoarce în ţinutul care l-a văzut copil şi care vrea să reveleze acum concetăţenilor săi care este adevărata sa identitate. Toţi cei prezenţi se gândeau că îl cunosc şi se gândeau de asemenea că au înţeles capitolul 61 din Isaia, pe care l-am ascultat la începutul celebrării noastre. Profetul vorbeşte despre Duhul Domnului care umple de prezenţa sa pe cel pe care îl trimite. "Aceste cuvinte - spune Isus - au fost spuse pentru mine, în vederea revelării mele".
Această ungere devine definitivă în Isus. În el apare cu adevărat faţa lui Dumnezeu. În el este adresat în mod definitiv săracilor vestea cea bună a mântuirii. În el se inaugurează anul de har care va ocupa toată istoria până la sfârşitul timpurilor.
Isus îşi atribuie sieşi această misiune: "Astăzi s-a împlinit această scriptură pe care aţi ascultat-o". Dar în acelaşi timp doreşte, în imensa sa pasiune pentru oameni, ca anunţul eliberării, ca harul eficace al Domnului, să invadeze timpul şi spaţiul, să ajungă până la marginile lumii, până la ultima zi a timpului. Iată de ce Domnul face părtaş de ungerea sa poporul său şi în el, cu o misiune specială, în asociază pe preoţi.
"Duhul Domnului este asupra noastră, de aceea ne-a consacrat cu ungere şi ne-a trimis să vestim săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18).
Sunt cuvinte pe care le putem repeta şi noi, dragi confraţi!
Să nu uităm niciodată că am primit acelaşi Duh al lui Isus, că s-a coborât asupra noastră şi ne-a consacrat cu ungere, în ziua în care am fost sfinţiţi preoţi. Duhul Domnului ne-a consacrat pentru a aparţine în totalitate lui Cristos, pentru a ne configura cu el, marele şi veşnicul Preot, pentru a fi trimişi, pentru a fi în misiune, adică pentru a duce săracilor vestea cea bună a mântuirii. Nu este o doctrină rece, nu este un codice etic, dar este evanghelia însăşi, este Cristos mort şi înviat pentru noi! Numai pe el trebuie să-l dăm oamenilor pe care îi întâlnim şi îi avem în grijă. Am fost consacraţi pentru a fi trimişi şi pentru a-l vesti pe Cristos oamenilor prin cuvânt şi exemplul nostru.
Viaţa preotului este în referinţa la poporul său. Preotul a fost "uns" în ziua hirotonirii, pentru a fi "pentru popor". Scrisoarea către evrei spune despre preot: "Ex hominibus assumptus, pro hominibus constituitur".
"Adsum", "iată-mă!", am spus în ziua hirotonirii noastre împreună cu profetul Isaia, când s-a auzit glasul Domnului care întreba: "Pe cine voi trimite şi cine va merge pentru mine?" A răspuns profetul Isaia: "Iată-mă, trimite-mă!" (Is 6,8).
Apoi Domnul însuşi, prin mâinile episcopului, ne-a impus mâinile şi noi ne-am dăruit misiunii sale.
De aceea cu emoţie trăim această zi şi ne întoarcem la izvoarele preoţiei noastre, cântând împreună cu Psalmul 88: "Îndurările Domnului în veci le voi cânta", exprimând sentimentele de bucurie şi de recunoştinţă pentru darul sfintei Preoţii.
Lecturile de astăzi şi psalmul responsorial ne vorbesc despre "unşi". Slujitorul lui Jahve din Isaia, regele David şi Isus Domnul nostru. Cei trei au în comun ungerea pe care o primesc şi, la rândul lor, este destinată să ungă poporul fidel al lui Dumnezeu, ai cărui servitori sunt; ungerea lor este pentru cei săraci, pentru cei închişi, pentru cei asupriţi. Ungerea cu untdelemn ca o consacrare care, prin puterea Duhului Sfânt, transformă şi abilitează persoana pentru misiune, o misiune de mântuire şi de milostivire.
Lectura a doua din Cartea Apocalipsului vorbeşte despre Isus Cristos, Mesia, unsul Domnului, "alfa şi omega istoriei": cel care este, care era şi care vine şi care ne-a consacrat la rândul nostru ca popor preoţesc spre slava Tatălui şi mântuirea lumii.
Liturghia Crismei îşi ia numele de la binecuvântarea uleiurilor. În acest rit se manifestă fie originea vocaţiei noastre, cât şi finalitatea sa. De multe ori am întâlnit preoţi care abia doreau să retrăiască Liturghia Crismei, pentru a reîmprospăta ungerea pe care au primit-o în ziua sfinţirii între preot.
Uleiul este aşadar protagonistul acestei celebrări, totuşi nu în înţeles alimentar, dar în sensul de ungere care fortifică, care dă frumuseţe, care face ca trupul să strălucească şi în acelaşi timp este balsam, medicament pentru răni. Uleiurile sfinte sunt într-adevăr destinate ungerii capului şi a frunţii, a pieptului şi a mâinilor. Uleiul devine semn fundamental a două lucruri: consacrare şi misiune.
1. Consacrare mai întâi: este un semn al absorbirii depline a persoanei în iubirea Domnului în vederea slujirii Împărăţiei. Uleiul impregnează, pătează într-un mod special, pentru că prin structura sa reuşeşte să pătrundă în porii pielii, în porii lucrurilor. Nu numai acoperă, dar pătrunde, impregnează şi putem spune că transformă obiectul, amestecându-se cu acesta. Aceasta înseamnă consacrarea persoanei, predarea totală a persoanei în mâinile lui Dumnezeu în vederea îndeplinirii unei misiuni.
Uleiul, în această primă semnificaţie, ne aminteşte că viaţa noastră de preot aparţine lui Dumnezeu, care cu iubirea sa milostivă ne-a venit în întâmpinare, ne-a iertat şi continuă să ne ierte, făcându-ne să intrăm în condiţia fiilor săi preaiubiţi. Acest lucru este adevărat pentru orice creştin în virtutea Botezului şi a sfintei Confirmaţiuni. Pentru noi, preoţii şi episcopii, într-un mod special prin sacramentul Preoţiei pe care l-am primit.
A ne aminti de această ungere sfântă a noastră, înseamnă a ne aminti de iubirea fără limite a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi şi în acelaşi timp, că suntem îmbrăţişaţi de iubirea sa milostivă. Recunoscători Domnului pentru aceasta, vrem să ne rugăm totuşi pentru ca în fiecare zi să coboare în noi "uleiul milostivirii" lui Dumnezeu, pentru a fi complet cuceriţi, pentru că nu ne mai putem lipsi de el, de când a intrat "în pielea noastră" sau "sub pielea noastră" prin ungerea preoţească.
2. Uleiul - semn de consacrare, dar şi semn al misiunii. Acesta este uleiul. Ne face să ne gândim la ceea ce Domnul ne-a încredinţat: o misiune de gingăşie şi de milostivire. "Domnul m-a uns şi m-a trimis să le duc săracilor vestea cea bună".
Uleiul are proprietatea de a înlătura asperităţile lucrurilor, de a face mai mobilă articulaţia mecanismelor, permiţând depăşirea frecării. Putem spune că noi, preoţii, am fost trimişi să "ungem" cu untdelemnul bucuriei care este Cristos Domnul, pentru ca orice om să cunoască iubirea adevărată şi să fie în măsură la rândul său să iubească. Ungerea pe care suntem chemaţi să o facem reprezintă misiunea Bisericii şi a creştinului în lume.
Ea constă în "a unge" cu Cristos toată lumea, în "a unge" cu sfânta ungere pe toţi fraţii noştri, făcând să coboare din belşug uleiul milostivirii şi al mângâierii în lumea noastră de astăzi, în acest context social al nostru, pentru ca să se reînnoiască şi să devină spaţiu de fraternitate, de bunătate, de dreptate, de iubire. Aceasta trebuie să fie misiunea noastră, angajarea noastră, preocuparea noastră.
În mijlocul unei lumi răvăşite, neliniştite, care pare să piardă tot mai mult sensul valorilor creştine, în mijlocul unei lumi marcată de atâta neînţelegere, de nedreptăţi, de rivalităţi, de violenţă, suntem chemaţi să vărsăm uleiul compătimirii şi al bunătăţii, uleiul gingăşiei şi al răbdării.
Este misiunea noastră, dragi confraţi: în acest moment, în acest timpuri, suntem chemaţi să vărsăm din preoţia noastră uleiul împăcării, a dreptăţii, a bunătăţii, a gingăşiei, a milostivirii. De multe ori suntem chemaţi să vărsăm:
- Uleiul acţiunii pastorale desfăşurată în tăcere...
- Uleiul înţelegerii plină de simpatie faţă de alţii
- Uleiul umilinţei şi al blândeţii
- Uleiul iertării
- Uleiul rugăciunii pentru alţii
- Uleiul zâmbetului, al dialogului şi al disponibilităţii simple şi zilnice
- Uleiul simţului de responsabilitate pentru orice cuvânt care este spus şi pentru orice gest care este făcut
- În sfârşit, uleiul chiar şi al unui simţ sănătos al umorului.
Papa Francisc, la prima celebrarea a Liturghiei Crismei, în anul 2013, după ce a fost ales papă, pentru a arăta eficacitatea Sfintei Crisme, el s-a folosit de cuvintele Psalmului 133 şi a făcut următorul comentariu:
"Este ca untdelemnul de preţ, care turnat pe capul lui, se coboară pe barbă, pe barba lui Aron, care se prelinge pe marginea veşmintelor sale" (v. 2).
Imaginea uleiului care se prelinge, care coboară de pe barba lui Aron până la poala veşmintelor sale sacre, este imaginea ungerii sacerdotale care prin intermediul Celui Uns ajunge până la marginile universului reprezentat în veşmintele preoţeşti.
Veşmintele sacre ale marelui preot în Vechiul Testament sunt bogate în simboluri; unul dintre ele este acela al numelor fiilor lui Israel imprimate pe pietrele scumpe care împodobeau veşmântul, de la care provine casula noastră actuală; marele preot purta şi un pieptar pe care erau imprimate numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Aceasta înseamnă că preotul celebrează luând pe umerii săi poporul încredinţat lui şi purtând numele lor imprimate în inimă. Când ne îmbrăcăm cu umila noastră casulă, poate să ne facă bine să simţim pe umeri şi în inimă greutatea şi chipul poporului nostru credincios, al sfinţilor noştri şi al martirilor noştri, care în acest timp sunt aşa de mulţi!"
Iar "uleiul preţios" care unge capul lui Aron nu se limitează să parfumeze persoana sa, ci se prelinge şi ajunge la "periferii", un cuvânt des repetat de papa Francisc. Domnul va spune clar aceasta: ungerea sa este pentru cei săraci, pentru cei închişi, pentru cei bolnavi şi pentru cei care sunt trişti şi singuri.
Ungerea, iubiţi fraţi, nu este pentru a ne parfuma pe noi înşine şi cu atât mai puţin ca să o păstrăm într-o sticluţă, pentru că uleiul ar deveni rânced... şi inima amară. Gândiţi-vă la un preot cu o inimă de râncedă... amară... acră... tristă... Ce s-a ales din "uleiul bucuriei" vărsat în inima lui în ziua hirotonirii?
Preotul bun se recunoaşte din modul cum este uns poporul său; aceasta este o dovadă clară. Atunci când oamenii noştri sunt unşi cu ulei de bucurie se observă asta: de exemplu, când se iese de la Liturghie cu chipul celui care a primit o veste bună. Oamenilor noştri le este pe plac evanghelia predicată "cu ungere", le este pe plac atunci când evanghelia pe care o predicăm ajunge la viaţa lor zilnică, atunci când coboară ca uleiul lui Aron până la marginile realităţii, atunci când luminează situaţiile limită, "periferiile" unde poporul fidel este mai expus invaziei celor care vor să ruineze credinţa sa.
Oamenii ne mulţumesc de multe ori pentru că simt că ne-am rugat cu realităţile vieţii lor de fiecare zi, cu suferinţele lor şi bucuriile lor, cu neliniştile lor şi speranţele lor. Şi atunci când simt că parfumul Celui Uns, al lui Cristos, ajunge prin intermediul nostru, sunt încurajaţi să ne încredinţeze tot ceea ce doresc să ajungă la Domnul: "Rugaţi-vă pentru mine, părinte, pentru că am această problemă", "binecuvântaţi-mă, părinte", "rugaţi-vă pentru mine", sunt semnul că ungerea a ajuns la poala mantiei, pentru că este transformată în implorare, implorare a poporului lui Dumnezeu.
Când suntem în această relaţie cu Dumnezeu şi cu poporul său şi harul trece prin intermediul nostru, atunci suntem preoţi, mediatori, mijlocitori, între Dumnezeu şi oameni, atunci ne trăim cu adevărat Preoţia. Ceea ce intenţionez să subliniez este că trebuie să reînsufleţim mereu harul şi să intuim în orice cerere, uneori inoportună, uneori pur materială sau chiar banală - dar este aşa numai aparent, dorinţa oamenilor noştri de a fi unşi cu uleiul parfumat, pentru că ei ştiu că noi îl avem. De pe veşmintele noastre sacre ar trebui să coboare totdeauna din belşug uleiul care să ajungă la "periferii", aşa cum îi place papei Francisc să spună despre misiunea preotului, în "periferii" unde este suferinţă, unde este sânge vărsat, unde este orbire care doreşte să vadă, unde sunt prizonieri ai atâtor stăpâni răi. Să nu minimalizăm puterea harului, care se activează şi creşte în măsura în care, cu credinţă, ieşim să ne dăm pe noi înşine şi să dăm evanghelia altora, dăm puţina ungere pe care o avem celor care nu au absolut nimic. Aşa trebuie să ieşim din noi înşine ca să experimentăm ungerea noastră, puterea sa şi eficacitatea sa răscumpărătoare. Ca preoţi folosim deseori uleiurile care sunt binecuvântate în Joia Sfântă.
Cu uleiul bolnavilor suntem chemaţi să ducem mângâiere celor care sunt bolnavi în trup, în suflet şi în spirit, pentru ca să fie eliberaţi de orice boală, nelinişte şi durere.
Cu uleiul catecumenilor trebuie să fim aproape de orice om care caută adevărul, pentru ca să înţeleagă mai profund evanghelia lui Cristos; să cunoască frumuseţea vieţii creştine şi bucuria renaşterii şi trăirii în Biserică.
Cu uleiul Crismei suntem chemaţi să facem astfel încât orice discipol al lui Cristos, să răspândească parfumul unei vieţi sfinte şi să împlinească în el planul Tatălui şi viaţa sa integră şi curată să fie în totalitate în conformitate cu marea demnitate pe care o are ca rege, preot şi profet.
Preotul care nu iese câtuşi de puţin din el însuşi, care unge puţin - nu spun "deloc" pentru că, slavă lui Dumnezeu, oamenii ne fură ungerea - pierde ceea ce este mai bun din poporul nostru, ceea ce este capabil să activeze partea cea mai profundă a inimii sale de preot. Cel care nu iese din el însuşi, în loc să fie mediator, mijlocitor, devine încet-încet un intermediar, un gestionar, un funcţionar. Cu toţii cunoaştem diferenţa: intermediarul şi gestionarul "au deja plata lor" şi de vreme ce nu-şi pun în joc propria piele şi propria inimă, nu primesc o mulţumire afectuoasă, nu se simt realizaţi. Exact de aici derivă insatisfacţia unora care ajung să fie trişti, nemulţumiţi de preoţia lor, simţind preoţia ca o povoară apăsătoare...
Dragi confraţi întru preoţie,
Mă folosesc de cuvintele papei Francisc pentru a termina această reflecţia de ziua preoţiei noastre: "Dumnezeu Tatăl să reînnoiască în noi Duhul sfinţeniei cu care am fost unşi, să-l reînnoiască în inima noastră în aşa fel încât ungerea să ajungă la toţi, chiar şi la «periferii», acolo unde poporul nostru credincios îl aşteaptă şi-l apreciază mai mult. Lumea noastră să ne simtă discipoli ai Domnului, să simtă că suntem îmbrăcaţi cu numele lor, că nu căutăm altă identitate; şi să poată primi prin cuvintele şi faptele noastre acest untdelemn al bucuriei pe care ni l-a adus Isus, Cel Uns. Amin".
PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi
* * *
