"Iar tu copile, vei fi numit profet al Celui Preaînalt; vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile sale. Să dai poporului ştiinţa mântuirii, spre iertarea păcatelor!" (Lc 1,76-77)
Dragi aspiranţi la taina sfintei Preoţii,
În atmosfera celebrării de astăzi, când facem sărbătoare, cu gândul la Ioan Botezătorul, trăim cu toţii un moment special: ziua alegerii şi consacrării voastre ca preoţi ai Celui Preaînalt şi profeţi ai timpurilor noastre.
Vă întâmpinăm cu bucurie împreună cu episcopul oaspete, Salvador Giménez Valls din Lleida, cu Preasfinţitul Aurel, cu părintele rector, cu profesorii şi maeştrii voştri, şi, desigur, cu părinţii voştri şi cu cei dragi, şi vă îndemnăm să vă fixaţi, cu mare încredere, privirea spre Isus, cel care v-a chemat să-i fiţi ucenici, apostoli şi martori, asemenea înaintemergătorului său, Ioan Botezătorul.
Ascultând lecturile care sunt proclamate în această zi întâlnim întrebarea îndreptată spre Ioan: Cine eşti tu? (cf. In 1,22) Iar el a răspuns: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptaţi calea Domnului!" (In 1,23). Sfântul Augustin interpretează acest răspuns legat de cel al Cuvântului întrupat: glasul este Ioan, iar despre Domnul ne spune: "La început era Cuvântul!" (In 1,1).
Ioan este glas pentru un timp scurt, însă Cristos este Cuvântul veşnic încă de la început.
El a înţeles că acesta este destinul şi chemarea sa şi nu a căutat altceva decât să-l facă cunoscut pe cel aşteptat, iar pentru aceasta nu a încetat să vestească adevărul, să-l apere cu propria sa viaţă.
Faptele Apostolilor notează că Dumnezeu a ridicat pentru Israel, după promisiunea sa, din descendenţa lui David, un Mântuitor: pe Isus. Înainte de venirea lui, Ioan a predicat un botez al pocăinţei întregului popor al lui Israel ca să-l întâmpine cum se cuvine pe cel promis.
Ştim din mărturia autorului Faptele Apostolilor că atunci când Ioan era spre sfârşitul călătoriei sale spunea: "Eu nu sunt ceea ce credeţi voi că sunt. Dar iată vine după mine unul căruia nu sunt vrednic să-i dezleg încălţămintea picioarelor" (Fap 13,23-25). Aceasta a fost convingerea lui şi acest lucru a voit să-l împlinească prin tot ce avea să facă, şi anume, să pregătească drumul celui ce trebuia să vină, să-l arate lumii pe Mesia şi să-i cheme pe oameni spre el.
Textul primei lecturi proclamate în cadrul acestei Liturghii vrea să ne prezinte, în modul cel mai clar, planul lui Dumnezeu cu profeţii săi, cu profetul său Isaia, dar şi cu Ioan, spre care şi-a îndreptat privirea şi care a fost ales să devină Vestitorul celui care trebuia să vină şi să fie Mântuitorul şi lumina tuturor popoarelor. Ioan a fost ales din sânul mamei sale, ca să fi o sabie tăioasă, a devenit o săgeată ascuţită în tolba sa, a fost ales să fie slujitorul său, să fie lumină pentru popoare "ca mântuirea Domnului să ajungă până la marginile pământului".
Evanghelia de astăzi, ne relatează naşterea lui Ioan din Elisabeta şi amănuntele legate de alegerea numelui şi de declaraţia lui Zaharia, care, recăpătându-şi glasul, a declarat că Ioan este numele lui. În acest context întâlnim reacţia poporului în faţa acestor fapte, care se întreba: Ce va fi oare acest copil? Pentru că mâna Domnului era cu el, iar el creştea şi se întărea în Duh, până în ziua arătată lui înaintea lui Israel.
Ce va fi oare acest copil? O întrebare care s-a auzit la naşterea lui Ioan. E o întrebare unică. Ea ne oferă o cheie de răspuns la atâtea alte naşteri, chiar şi la naşterea fiecăruia dintre noi.
Şi noi am primit un nume, şi noi am fost aleşi de Dumnezeu într-un plan cunoscut numai de el, şi noi avem un loc în inima lui Dumnezeu, chiar din momentul când am intrat în Biserică devenind fiii săi.
Astăzi, aici, dragi părinţi diaconi, trăiţi un moment în care trebuie să recunoaşteţi că şi cu voi s-a împlinit şi se împlineşte un plan al lui Dumnezeu.
A fi ales să fii slujitorul său, să fii glasul celui ce strigă că el este în lume, că el este mântuirea lumii, nu este un lucru mic; e o alegere sfântă, o misiune specială, e împlinirea unui proiect voit de Dumnezeu.
În Evanghelia după sfântul Luca cap. 10 avem o declaraţie cu o notă specială ce ne priveşte pe toţi, vă priveşte pe voi, dragi diaconi, dornici să intraţi în rândul slujitorilor şi aleşilor săi.
E vorba de misiunea celor 72 de ucenici pe care Isus i-a trimis doi câte doi în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă. Cunoaştem precizarea lui Isus: "Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Întorcându-se cei şaptezeci şi doi, i-au spus cu bucurie: "Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău". Ascultându-i Isus le spune: "Nu vă bucuraţi pentru aceasta - că vi se supun duhurile -ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri" (cf. Lc 10, 2a, 3.17-20).
Preasfinţite, Sfinţiile Voastre, dragi diaconi,
Aceasta este misiunea unui ales, a unui trimis, a unui profet al Domnului: să vestească, să împlinească un mandat, iar pentru cei care au făcut-o pentru ca Domnul să fie cunoscut este un mare dar, o mare bucurie întrucât numele lor sunt scrise în ceruri. Să nu uitaţi
aceste cuvinte trebuie să răsune odată şi pentru voi, dragi aspiranţi la marea demnitate de aleşi şi de trimişi să pregătiţi calea Mântuitorului.
Cu câteva zile în urmă papa Francisc, continuând să trăiască împreună cu întreaga Biserică Anul Jubiliar al Milostivirii a dorit să-i întâlnească, în pelerinajul lor la Roma, pe nenumăraţi preoţi din întreaga lume, dar şi pe seminarişti. Le-a încredinţat trei cateheze despre slujirea preoţească în mijlocul poporului lui Dumnezeu, cerându-le lor şi, prin ei, tuturor preoţilor să nu uite că privirea lor trebuie să se îndrepte spre două inimi: inima bunului păstor şi inima preotului păstor.
Chiar în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, 3 iunie 2016, prima zi a Jubileului Preoţilor a aprofundat un mare adevăr şi o mare obligaţie de a privi "spre inimă, adică spre interioritate, spre rădăcinile cele mai robuste ale vieţii, spre nucleul sentimentelor, într-un cuvânt spre centrul persoanei.
În inima bunul păstor găsim milostivirea însăşi; acolo străluceşte iubirea Tatălui; acolo mă simt sigur că sunt primit şi înţeles aşa cum sunt, cu toate limitele şi păcatele mele; acolo gust certitudinea că sunt ales şi iubit. Inima bunului păstor ne spune că iubirea nu are margini, nu încetează şi nu se opreşte niciodată; acolo descoperim de fiecare dată că Isus ne iubeşte până la sfârşit (In 13,1).
Aici, în faţa inimii lui Isus se naşte întrebarea fundamentală a vieţii noastre sacerdotale: Unde este orientată inima mea?
Aici trebuie să privim şi să descoperim inima păstorului Cristos care priveşte a în două direcţii: către Domnul şi către oamenii.
Inima preotului trebuie să fie o inimă străpunsă de iubirea Domnului; pentru aceasta el nu mai trebuie să privească la sine însuşi, ci să fie îndreptată spre Domnul şi spre fraţi. Nu mai trebuie să fie o inimă balerină, care merge spre toate satisfacţiile, ci trebuie să fie o inimă trainică în Domnul, plină de focul Duhului Sfânt şi disponibilă faţă de fraţi".
Sfântul Părinte ne propune şi nouă astăzi, fiind încă în luna inimii lui Isus, luna iunie, o adevărată sursă de fericire, bogăţia inimii şi iubirii sale.
Acest lucru ni-l dorim şi noi astăzi şi vă dorim şi vouă, dragi candidaţi la Sfânta Preoţie prin cuvintele marelui apostol Paul: "De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui ca să vă dea puterea, după bogăţia gloriei sale ca, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea fără de margini a lui Cristos ca să fiţi plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu" (cf. Ef 3,14-19).
Iubirea, curajul şi mărturia servitorului lui Dumnezeu, marele profet Ioan Botezătorul, să fie pentru voi, dragi tineri candidaţi la sfânta Preoţie, o imagine vie a curajului şi a dăruirii voastre pentru ca el, Cristos, să crească şi să stăpânească toate inimile. Aşa să fie! Amin
Iaşi, 24 iunie 2016
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
* * *
Iaşi: Au fost sfinţiţi 24 de preoţi
