Iaşi: Sfinţiri de preoţi (I)
În solemnitatea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, duminică, 24 iunie 2007, în catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iaşi, prin impunerea mâinilor Preasfinţitului Petru Gherghel, au primit hirotonirea întru preoţie 30 de diaconi: 14 pentru Dieceza de Iaşi, 3 pentru Arhidieceza de Bucureşti, 10 pentru Ordinul Fraţilor Franciscani Conventuali, unul pentru Opera "Don Calabria", unul pentru Părinţii Augustinieni Asumpţionişti, unul pentru Ordinul Fraţilor Franciscani Capucini.
La Liturghia de hirotonire, prezidată de păstorul diecezei, au participat PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti, PS Anton Coşa, episcop de Chişinău, prelatul Albert Holenstein (Austria), Mons. Giuseppe Baldas, responsabil al Centrului Misionar din Gorizia (Italia), pr. Ioan Ciuraru, provincialul Franciscanilor Minori Conventuali din România, superiori ai asumpţioniştilor, ai fraţilor franciscani capucini, ai Operei "Don Calabria", profesori de la Institutul Teologic din Iaşi, preoţi din ţară şi străinătate, părinţi şi rude ale candidaţilor. Deja cu mai bine de o oră înainte de începerea Liturghiei catedrala devenise neîncăpătoare. Credincioşii veniţi din Pildeşti, Păcuri-Dofteana, Iazu Vechi-Săveni, Bacău, Gioseni, Horgeşti, Sagna, Moineşti, Tămăşeni, Săbăoani, Izvoarele, Tg. Ocna, Luizi-Călugăra, Hălăuceşti, Nicolae Bălcescu, Buruieneşti, Brusturoasa, Brăila, Huşi... au fost atât de mulţi încât au trebuit să stea şi afară.
La ora 11.00 procesiunea a pornit din catedrala veche: diaconii erau în faţă episcopilor... În noua catedrală, în faţa altarului unde tronează Sfânta Scriptură, era scris "Tu eşti preot în veci"; în laterale, în bănci, aproape 200 de preoţi. Corul Institutului Teologic din Iaşi a condus cântarea. Doi tineri din Bacău au cântat în diferite momente ale Liturghiei la orgă şi trompetă...
La începutul Liturghiei, episcopul de Iaşi i-a salutat pe candidaţii la Preoţie, pe oaspeţi şi pe toţi credincioşii prezenţi. "E o bucurie pentru noi, pentru că 30 de tineri sunt hotărâţi astăzi să-i slujească Domnului, asemenea lui Ioan Botezătorul", a spus episcopul.
La predică, PS Cornel Damian, în lumina lecturilor proclamate, a vorbit despre personalitatea lui Ioan Botezătorul, despre Preoţie şi despre Euharistie. Adresându-se candidaţilor la preoţie le-a zis: "Şi voi, de azi înainte în faţa poporului credincios veţi avea aceeaşi misiune de a pregăti calea Domnului, de a-i pregăti drumul în viaţa voastră şi a celor pe care îi veţi păstori. Şi voi aţi fost chemaţi pe nume, asemenea lui Ioan".
Momentul cel mai emoţionant din ritul sfinţirii preoţilor a fost când diaconii aspiranţi la preoţie au stat prosternaţi cu faţa la pământ şi s-a cântat Litania tuturor sfinţilor. De asemenea, a fost impresionat momentul impunerii mâinilor din partea episcopilor şi a preoţilor prezenţi în biserică. Atunci fiecare preot şi-a adus aminte de momentul hirotonirii lui.
La finalul Liturghiei, unul dintre preoţii nou-sfinţit în numele celorlalţi a mulţumit lui Dumnezeu pentru darul primit. A mulţumit, de asemenea, episcopilor prezenţi, profesorilor, părinţilor şi tuturor celor care i-au însoţit pe drumul formării.
Alături de episcopi, preoţii nou-sfinţiţi au împărţit binecuvântarea specială.
După Liturghie: felicitări, cântare de "Mulţi ani", lacrimi, flori, fotografii, bucurie... Preoţii nou-sfinţiţi au fost înconjuraţi de părinţii şi rudele lor.
Duminică, 1 iulie, preoţii nou-sfinţiţi vor celebra prima sfântă Liturghie în localităţile natale. Apoi vor aştepta numirea din partea superiorilor lor.
O bucurie şi o împlinire pentru ei, pentru părinţii şi rudele lor, pentru comunităţile din care provin.
Cei 30 de preoţi înseamnă şi o împlinire a rugăciunilor credincioşilor. Odinioară Isus a spus: "Rugaţi-l pe Domnul secerişului să trimită lucrători în câmpul său"...
Ei, sărbătoriţii de azi, sunt o binecuvântare pentru Biserica din Moldova, sunt semnul bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni....
Pr. Cornel Cadar
*
Ce înseamnă a fi apostoli azi? Care sunt gândurile care îi animă? Sunt întrebări la care câţiva dintre preoţii nou-sfinţiţi vor răspunde în momentele următoare.
"Ceea ce simt în aceste momente sunt sentimente de emoţie şi de bucurie: emoţie, pentru că Dumnezeu mă cheamă să-l slujesc în acest măreţ mister al cuvântului şi al Euharistiei; bucurie, pentru că Cristos mă cheamă în ogorul său pentru a-l ajuta la culesul recoltei. Desigur, sunt conştient de faptul că aceste clipe fericite nu pot dura la nesfârşit, că ele vor trece, că vor veni evenimente mai puţin plăcute, de încercare, de neîncredere, de teamă, de descurajare, însă cred cu tărie că voi putea trece peste acestea împreună cu Domnul şi cu Maica sa Preacurată". (Pr. Marius-Claudiu Dumea)
"Să exprim în cuvinte acest mister care învăluie astăzi această nouă misiune ca şi slujitor al altarului îmi este greu. Însă vă comunic această bucurie care însoţeşte acest nobil dar, aceea de a fi preot. O bucurie care mi-a inundat întreaga fiinţă şi de care aş vrea să contaminez şi pe cei din jurul meu, bucuria de a fi al Domnului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit de această misiune şi sper să îi fiu fidel şi să fac cunoscut mesajul său de credinţă, de iubire şi de speranţă tuturor oamenilor". (Pr. Marian Benchea)
* * *
"Patul meu aici este acum altarul"
Există un proverb la evrei care sună astfel: "Ultimul lucru pe care îl vede un peşte este apa". Dar nici pasărea nu vede aerul în care trăieşte. Să încerce însă cineva să i-l ia! Ei bine, sentimentul pe care îl simt acum este cel al persoanei care are certitudinea că se află pe drumul cel bun, pe drumul pe care Domnul l-a chemat şi pe care se va împlini şi îi va ajuta şi pe alţii să se mântuiască. E sentimentul că respiri exact aerul de care aveau nevoie plămânii tăi. Mă simt de parcă aş rămâne un nimeni, fără nimic dacă cineva mi-ar lua înapoi darul primit.
Şi, în faţa unui dar atât de mare şi, pe deasupra nemeritat, nu poţi decât să cazi în genunchi şi să promiţi că te vei strădui toată viaţa să te ridici la înălţimea sa. Simţi cum parcă Dumnezeu ţi-a pus mâna pe inimă şi te poartă pe braţe, totul însă în mod gratuit şi doar din iubire. Acum înţeleg bine cuvintele psalmistului: "Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului" (Ps 116). Aşadar nu spre noi, preoţii nou-sfinţiţi, ar trebui să îşi îndrepte acum toţi privirile, ci spre Dumnezeu. Noi am făcut doar un simplu act de credinţă spunând "Da" Celui care ne-a chemat, crezând în el şi în promisiunile sale şi încrezându-ne acum total lui, pornind pe acest drum, frumos dar şi greu.
Acest moment nu este unul final, aşa cum uneori am avut impresia. Încheie ce-i drept o etapă, dar deschide una şi mai mare. Se spune că papa Ioan al XXIII-lea, aflându-se pe patul de moarte, simţindu-şi sfârşitul aproape şi auzind cum mulţime de oameni se ruga pentru el în bazilica "Sf. Petru", a spus: "Patul meu aici este acum altarul. Să urcăm treptele, pentru a celebra Liturghia şi a împlini jertfa!" Lucrurile valoroase cu adevărat se obţin cu jertfe. Nu mă voi hazarda să spun că drumul până aici a fost uşor. Din contra. A fost greu şi a presupus multe sacrificii, nu suficiente însă ca să îndrăznesc că aş fi câştigat vreun merit, prin care aş fi putut primi un asemenea dar. Sunt perfect conştient şi este cea mai mare certitudine pentru mine că, dacă bunul Dumnezeu nu m-ar fi dorit aici, acum şi în această stare, nu aş fi reuşit, oricât mi-aş fi dorit-o.
Cât priveşte drumul ce mi se deschide acum în faţă, i-l încredinţez în totalitate lui Dumnezeu. Ştiu doar că drumul pe care păşesc acum timid trebuie să fie drumul lui Isus, cu care voi încerca o viaţă întreagă să mă identific. Iar drumul lui Isus cade aproape perpendicular: e exact opusul drumurilor pe care le preţuiesc majoritatea oamenilor.
Când Isus îl caută pe om, coboară la el. El coboară în Întrupare şi devine slujitor. El coboară la Cina cea de taină şi devine pâine. El coboară în întâmpinarea omului, şi pentru aceasta devine ultimul. Locul său este mereu cel din urmă. El a dorit pentru sine aşa de mult acest loc ultim, încât nimeni nu l-ar putea scăpa de el. Se poate cel mult ca cineva să se aşeze lângă el, pe aceeaşi treaptă. Doar când am ajuns pe acest ultim loc putem începe să credem că suntem de partea cea bună, că am luptat lupta cea bună.
Există momente în care Dumnezeu ne aduce la limita neputinţei noastre şi de abia atunci înţelegem în profunzime "nimicul" nostru. Am încercat tot timpul să lupt împotriva neputinţei, incapacităţii şi slăbiciunii mele. Adesea am preferat să le ascund sub masca frumoasă şi cuceritoare a siguranţei. Arogant este însă cel care nu îşi acceptă neputinţa, mândru e cel care nu îşi acceptă micimea. Mi-au trebuit 11 ani de seminar să înţeleg aceasta şi voi mai avea nevoie de mulţi ani să o pun în practică şi să îi conving şi pe alţii. Cine luptă cu Domnul, o face în zadar. Iar primul pas în prietenia cu el este tocmai acceptarea limitei noastre, a neputinţei şi slăbiciunii noastre, pentru a-l lăsa pe el să facă din noi instrumentele de care are nevoie.
Aşez acum toată neputinţa şi nevrednicia mea în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu; aşez muntele păcatelor şi greşelilor mele sub soarele îndurării sale; aşez prăpastia micimii mele în abisul măreţiei sale. Pot întrezări deja momentul întâlnirii cu el, cum nu mi l-am închipuit niciodată până acum, o însoţire greu de imaginat. Mizeria mea este chiar cea pe care puterea sa o învăluie, rănile mele sunt cele care îl imploră, chiar "nimicul" din mine face să se răsfrângă asupra mea "totul" său.
Fie ca această întâlnire Dumnezeu-creatură şi bucuria pe care o simt acum să nu îşi piardă niciodată intensitatea iar Domnul să îmi dăruiască statornicie şi consecvenţă în intenţiile bune pe care le nutresc acum, pentru mântuirea sufletului meu şi a celor care îmi vor fi încredinţaţi spre păstorire.
Claudiu Budău
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 24 iunie: Iaşi: Sfinţiri de preoţi (FOCUS)
