Iaşi: Credinţa în Isus Cristos - A patra cateheză din Postul Mare a PS Iosif Păuleţ în Anul Sfintei Liturghii

Iaşi: "Credinţa în Isus Cristos" - A patra cateheză din Postul Mare a PS Iosif Păuleţ în Anul Sfintei Liturghii

"Credinţa în Isus Cristos" a fost a patra cateheză a PS Iosif Păuleţ prezentată joi, 19 martie 2020, ora 19.00, în catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iaşi.

Recunoaşterea prezenţei lui Mesia în persoana lui Isus din Nazaret este unul dintre mesajele centrale ale acestei cateheze. La această recunoaştere a ajuns orbul din naştere, personajul din centrul dialogurilor şi al interogărilor descrise în pericopa evanghelică (In 9,1-41).

"Prin rugăciune, meditaţie şi contemplaţie, printr-o conştientizare profundă a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru, putem ajunge la o adevărată cunoaştere a lui Mesia - a subliniat Preasfinţitul Iosif. Dar acest mod de cunoaştere nu este cunoscut de mulţi. Este ignorat. Este refuzat. Aduce riscuri. Provoacă tensiuni. Această cunoaştere este profundă, este susţinută de harul divin".

Mesajul din evanghelie pune în umbră logica acestei lumi. Iar acest fapt ne surprinde şi ne lasă cu întrebări. Cum e posibil ca tocmai cel abandonat şi lăsat la marginea societăţii să ajungă la recunoaşterea lui Mesia? De ce se pun etichete în dreptul celor sărmani? Cum e posibil să li se nege celor simpli dreptul la o viaţă liniştită şi normală în societate? De ce atâtea interogatorii în viaţa celui vindecat?

Rămâne bine fixată în memorie imaginea acelui orb din naştere. Nu cunoştea lumina... Nu putea să vadă chipurile persoanelor din jur... Nu văzuse niciodată chipurile celor dragi... Ce bucurie nespusă a adus Isus în viaţa lui! Odată cu lumina ochilor a intrat şi bucuria în viaţa lui. Se bucura nespus de tot ceea ce vedea, de tot ce exista în jurul lui. Descoperea acum totul. Îi privea pe toţi nu doar cu ochii, cât mai ales cu inima, cu multă credinţă şi iubire.

Tocmai cel care stătea la poarta de intrare în templu şi cerşea primise harul de a recunoaşte ziua lui Mesia - ziua ce aduce lumina şi pacea în viaţa celui care se apropie cu adevărat de Dumnezeu. Pur şi simplu acesta se bucura de vedere, vorbea despre noutatea din viaţa lui. Le spunea tuturor că Isus i-a schimbat viaţa. I-a dăruit lumina. Şi nu numai că vedea, dar putea şi să vadă lumina, să-l vadă în Isus pe Fiul Omului.

Cu o consecinţă directă în viaţa celui care crede, aceasta este invitaţia centrală din cateheză: să ascultăm în linişte dialogul dintre Isus şi cel vindecat. "Crezi tu în Fiul Omului?" - "Cine este, Doamne, ca să cred în el?" - "L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine". - "Cred, Doamne". Este un dialog unic! Isus îi oferea celui vindecat darul descoperirii Fiului Omului, iar cel vindecat se închina înaintea lui, recunoscând în el pe Cel trimis, pe Fiul Omului.

Este mare darul cunoaşterii, al apropierii de Isus Cristos, al recunoaşterii prezenţei lui Dumnezeu în tot ceea ce trăim, în tot ce se întâmplă în viaţa noastră. Să avem tăria de a spune şi noi aceleaşi cuvinte: "Cred, Doamne!" Avem nevoie de darul credinţei. În fiecare zi păşim pe calea vindecării, a familiei şi a credinţei. Când mergem pe aceste căi, îi întâlnim zilnic pe cei de lângă noi cu mâinile întinse. Şi atunci vedem că, de fapt, primii care întind mâinile suntem chiar noi. Mai ales în aceste zile. Avem nevoie de ajutorul semenilor şi de ajutorul lui Dumnezeu.

Avem nevoie de un dialog care să ne conducă la cunoaşterea adevărată. Aşa cum găsim în paginile acestei cateheze inspirate din pericopa vindecării orbului din naştere.

Cuvântul de învăţătură din cateheză poate să ne întărească în credinţă şi să ne apropie mai mult unii de alţii, poate să ne apropie mai mult şi de Dumnezeu. Poate să ne deschidă ochii şi să aducă multă lumină în viaţa noastră. Poate să ne aducă linişte şi să ne întărească în convingerea că vom trece cu bine peste momentele dificile.

La sfârşitul catehezei, PS Iosif lansează o serie de întrebări în cascadă: "Nu trece o singură zi în care să nu întâlnim pe cineva cu mâinile întinse. Aţi remarcat acest lucru? Şi ce aţi făcut? Aţi adus o rază de lumină? Aţi alinat o durere sau aţi potolit o situaţie de suferinţă? Aţi văzut în persoana celui întâlnit chipul lui Isus Cristos?"

Textele catehezelor sunt disponibile pe site-urile: www.ercis.ro şi www.cateheze.ro.

Pr. Mihai Roca
responsabilul Oficiului pentru Cateheză

* * *

Înregistrarea video a celei de-a patra cateheze din Postul Mare a PS Iosif Păuleţ (19 martie 2020):

* * *

Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:

* * *

Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi

Credinţa în Isus Cristos

Cateheze pentru Postul Mare cu PS Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi

Cateheza a VIII-a (19 martie 2020)

Timpul Postului Mare (Anul A)

Duminica a IV-a din Postul Mare, Anul A

Textele liturgice: 1 Sam 16,1.4.6-7.10-13; Ps 22; Ef 5,8-14; In 9,1-41

De la începutul activităţii sale publice, aceasta este a doua prezenţă a lui Isus în cetatea Ierusalimului. Prima dată, Isus le ceruse tuturor să respecte sacralitatea locului în care Dumnezeu a ales să locuiască în mijlocul poporului. De data aceasta a afirmat că există o tainică legătură între el şi Dumnezeu. Doar orbul vindecat va recunoaşte prezenţa lui Mesia. Ceilalţi vor rămâne încă în aşteptare.

1. Ziua lui Mesia

Recunoaşterea prezenţei lui Mesia în persona lui Isus din Nazaret este unul dintre mesajele centrale ale acestei cateheze. Putem ajunge la o adevărată cunoaştere a lui Mesia prin rugăciune, meditaţie şi contemplaţie, printr-o conştientizare profundă a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar acest mod de cunoaştere nu este cunoscut de mulţi. Este ignorat de mulţi. Este refuzat. Aduce riscuri. Provoacă tensiuni. Această cunoaştere este profundă, este susţinută de harul divin. De aceea nu este uşor accesibilă pentru multe persoane. Aşa era acum două mii de ani, după cum observăm în evanghelie. Dar şi în zilele noastre percepem o mare dificultate atunci când ne apropiem de cunoaşterea adevărată. Să fie oare vorba despre o alegere existenţială ce are la bază libertatea şi credinţa?

A-l recunoaşte în Isus pe Mesia a fost o mare provocare acum două mii de ani. Isus se găsea la Ierusalim, la sărbătoarea Corturilor (cf. In 7,2.37). În cadrul sărbătorii, templul şi cetatea erau scăldate în lumină, iar ceremoniile comemorau drumul parcurs în pustiu sub călăuza Domnului, prezent în coloana de foc. În templu fiind, Isus îşi exprimase părerea despre credinţa lui Abraham şi credinţa în Dumnezeu. Afirmase despre el însuşi: "Eu sunt lumina lumii" (In 8,12). Aceste cuvinte au căzut ca un fulger asupra ascultătorilor şi au condus imediat la o aprigă dispută. Ce se întâmplase?

Isus le spuse iudeilor: "Rămâneţi în cuvântul meu. Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,31-32). Iar despre el afirmase: "Mai înainte de a fi fost Abraham, eu sunt". Afirmase: "Eu sunt", numele lui Dumnezeu. Se prezentase ca Mesia. Şi situaţia s-a încordat la maxim. Isus exprimase o apropiere între persoana sa şi Cel Preaînalt. Iar aceasta era de neacceptat. Acuzându-l de blasfemie, iudeii i-au spus: "Cine te crezi?" Şi căutau apoi pietre pentru ca să-l ucidă, dar el s-a ascuns imediat (In 8,53.59).

Când iudeii s-au potolit, Isus a ieşit din templu. La o poartă de intrare era un cerşetor, orb din naştere. L-au întrebat discipoli: "Cine a păcătuit că s-a născut orb?" Credeau că suferinţa acelui sărman e cauzată de păcate, dar nu era adevărat; era doar o prejudecată din mintea lor.

Orbul din naştere nu cunoştea lumina. Nu putea să citească din Scripturi, nici nu cunoştea chipurile celor din jurul său. Se afla într-o situaţie lipsită de orice siguranţă. Am putea crede că era trist şi total nenorocit. Dar nu era adevărat. Mai avea în suflet o licărire de lumină şi speranţă. Chiar în nenorocirea ce se abătuse peste el aveau să se arate lucrările lui Dumnezeu. Chiar el avea să recunoască ziua lui Mesia, ziua ce aduce lumina şi pacea în viaţa celui care se apropie cu adevărat de Dumnezeu.

2. Isus este Fiul Omului

Destăinuindu-le că atâta timp cât este în lume, este lumina lumii (In 9,5), Isus le-a spus în mod clar şi deschis discipolilor că ziua pe care o trăiesc este ziua lui Mesia. Ei erau cu adevărat cei fericiţi, deoarece cunoşteau ziua în care Cel trimis de Tatăl ceresc aducea lumina în viaţa fiecărui om.

În faţa celor prezenţi, Isus a scuipat pe pământ, a făcut tină şi a uns apoi ochii orbului, spunându-i să se ducă şi să se spele la piscina Siloe, care înseamnă "Trimisul". Scăldătoarea se găsea dincolo de ziduri, la bazele contrafortului de sud al colinei pe care se afla templul. Cel orb a mers şi s-a spălat. Şi chiar în acel moment s-a întâmplat minunea: a început să vadă.

Cuprins de o bucurie de nedescris, cel vindecat vedea pentru prima dată lumina şi chipurile persoanelor dragi. Mergea acum singur, se bucura de viaţă în casa părintească. Iar vecinii lui se mirau: "Nu este el cel care şedea şi cerşea?" Profund mulţumit, repeta: "Eu sunt! Mi-am căpătat vederea".

Abili cunoscători ai tradiţiilor, fariseii l-au întrebat şi ei pe cel vindecat cum a început să vadă. Bucuros să povestească pentru a treia oară ce i se întâmplase, el le spunea: "Omul care se numeşte Isus a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te la Siloe şi spală-te!» Este un profet!" (In 9,11-17).

Evanghelia notează faptul că fariseii i-au întrebat până şi pe părinţii omului vindecat ce părere aveau despre fiul lor. Aceştia au recunoscut că era într-adevăr fiul lor. Au confirmat că, mai înainte, era orb chiar de la naştere, apoi le-a declarat că nu era vina lor că şi-a căpătat vederea. De fapt, se temeau de iudei şi nu voiau să-i pronunţe numele lui Isus, de teamă să nu fie excluşi din sinagogă.

Fariseii nu voiau să accepte minunea - faptul că orbul din naştere îşi recăpătase vederea. De aceea l-au chemat şi l-au interogat, cerându-i să nu mai vorbească despre cele întâmplate. Dar cum să tacă? Îi era imposibil. Repeta mereu acelaşi lucru: "Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd".

Bucuria ce se revărsa în viaţa celui vindecat era de nestăvilit. Se bucura de lumină, contempla lucrarea lui Dumnezeu. Şi, mirat, de insistenţele fariseilor: "Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?", le-a spus fariseilor: "V-am spus deja şi nu m-aţi ascultat. "Voi nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii". "Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic" (In 9,18-34)

Omului vindecat nu-i păsa că iudei şi de faptul că l-au dat afară din comunitatea lor (In 9,34). Pur şi simplu se bucura de vedere, vorbea tuturor despre noutatea din viaţa lui. Isus i-a schimbat viaţa. I-a dăruit lumina. Acum, nu numai că "vedea" (din grecescul blépo, "a privi"), dar putea "să vadă" lumina (din grecescul anablépo, "a privi în sus"), să-l "vadă" în Isus pe Fiul Omului.

3. Cred, Doamne!

Să ascultăm în linişte dialogul dintre Isus şi cel vindecat. "Crezi tu în Fiul Omului?" "Cine este, Doamne, ca să cred în el?" "L-ai şi văzut, Este cel care vorbeşte cu tine". "Cred, Doamne".

Este un dialog unic. Isus îi oferea celui vindecat darul descoperirii Fiului Omului, iar cel vindecat se închina înaintea lui, recunoscând în el pe Cel trimis, pe Fiul Omului.

Cel pe care "iudeii" nu voiau să-l recunoască şi pe care voiau să-l ucidă cu pietre se descoperea în faţa lor ca lumina lumii. Gestul ungerii ochilor şi minunea vindecării erau o mărturie a misiunii sale: inaugurarea unui timp nou şi a unei noi comunităţi ce îşi va mărturisi credinţa cu tărie şi curaj.

Primii creştini vedeau mărturisirea credinţei în Cristos ca o trecere de la întuneric la lumină: o schimbare a vieţii înţeleasă ca trecere de la sclavia păcatului la practicarea bunătăţii, dreptăţii şi adevărului. "Umblaţi ca nişte fii ai luminii", îndemna Paul (Ef 5,8). Apostolul neamurilor era convins că "rodul luminii" ne permite să descoperim voinţa lui Dumnezeu în faptele de zi cu zi. Lumina primită de la Cristos ne arată calea pe care să mergem, desigur, niciodată singuri, ci împreună cu ceilalţi fraţi, împărtăşind cu ei şi procesul convertirii, şi bucuriile vieţi.

* * *

Memorialul misterului pascal, oferirea şi doxologia finală sunt temele centrale din cateheza liturgică. Se referă nu doar la comemorarea unui fapt istoric din viaţa lui Isus, la mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru jertfa lui Cristos de mântuire a lumii sau la invocarea Duhului Sfânt asupra celor prezenţi. Sunt momente sacre în care celebrăm un eveniment din trecut ce are o semnificaţie profundă în prezent. Adunarea liturgică este pe deplin sfinţită în virtutea comuniunii cu trupul şi sângele lui Cristos; devine un singur trup; este în comuniune cu întreaga biserică din cer şi de pe pământ.

Darul credinţei

Prin credinţă suntem în comuniune cu Dumnezeu. Asemenea orbului din naştere, să cerem harul de a vedea şi de a-l recunoaşte în persoana lui Isus pe Cel trimis de Tatăl ceresc. Să cerem în timpul Postului Mare harul de a ne apropia tot mai mult de Isus Cristos, lumina lumii şi Fiul Omului.

Vă propun să reflectăm în aceste zile asupra următoarelor trei căi:

- Calea vindecării. Orice vindecare e un dar de la Dumnezeu. Şi convertirea din Postul Mare este o vindecare, o trecere de la o situaţie de păcat la o viaţă trăită în har. Această vindecare are loc atunci când ne apropiem de Isus Cristos, Cel trimis, îi ascultăm cuvântul şi ne mărturisim credinţa. Prin Isus Cristos, harul divin aduce lumina şi pacea în viaţa noastră. Acesta este rodul convertirii, al vindecării: comuniunea cu Dumnezeu. În această comuniune nu există umbră de păcat. Când parcurgem calea convertirii, suntem în pace cu noi şi cu cei din jur. Acesta este un mare dar!

- Calea familiei. Este calea parcursă alături cu cei dragi, locul în care ne simţim bine şi în siguranţă. Putem spune că este şi calea mai amplă de care ne bucurăm împreună cu rudele şi prietenii, pe care o străbatem în compania colegilor de la serviciu. Să parcurgem această cale exprimându-ne propriile convingeri cu libertate! Să ne arătăm respectul faţă de orice om! În fiecare om descoperim chipul tainic al lui Cristos. Când avem în noi lumina lui Cristos, recunoaştem că suntem copii ai lui Dumnezeu. Să fim recunoscători pentru orice formă de viaţă pe care o vedem şi o admirăm.

- Calea credinţei. Primim darul credinţei numai de la Dumnezeu. Virtute teologală, credinţa este un dar unic ce ne face să fim foarte curajoşi, determinaţi şi liberi în orice situaţie, chiar şi în faţa durerii şi a suferinţei. Să avem o credinţă puternică! O credinţă vie îndepărtează teama şi frica, aduce liniştea şi pacea. Când avem o credinţă vie, apropiem cu sinceritate de cei din jurul nostru.

Nu trece o singură zi în care să nu întâlnim pe cineva cu mâinile întinse. Aţi remarcat acest lucru? Şi ce aţi făcut? Aţi adus o rază de lumină? Aţi alinat o durere sau aţi potolit o situaţie de suferinţă? Aţi văzut în persoana celui întâlnit chipul lui Isus Cristos?

Fiecare răspuns dat la aceste întrebări tăinuieşte o unică şi admirabilă mărturisire de credinţă. Să folosim din plin timpul de har pe care-l avem de la Dumnezeu şi să ne mărturisim credinţa în Isus, lumina lumii. Să înaintăm pe calea convertirii împreună cu cei dragi. Să păşim cu multă încredere pe calea credinţei.

* * *

Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro