Timpul trece, iar noi nu trebuie să facem nimic altceva decât să ne trăim viaţa din plin. Parcă ieri eram copii şi alergam după câinele din curte; parcă ieri spărgeam paharele preferate ale bunicii şi tot ieri parcă "mâncam" cireşe din grădina vecinului. Toate aceste experienţe revin în mintea fiecăruia, dar mai ales în mintea celor bătrâni sau/şi a acelora care au probleme de sănătate.
După ce fiecare dintre noi am avut grijă ca din meniul nostru să nu lipsească tradiţionalele ouă roşii, pasca şi cozonacul, a treia zi de Paşti ne-am adunat pentru a merge să-i vizităm pe bolnavii din Horleşti, satul nostru. Eram 23 de tineri împreună cu pr. vicar Eduard Patraşcu. Ne-am gândit să mergem la aceşti bolnavi gândindu-ne că - întrucât ei nu au putut participa la solemnele Liturghii de Paşti - am putea noi, tinerii, să încercăm să le împărtăşim din bucuria noastră, aceea a învierii lui Isus. Nostalgia învăluia pe fiecare "gazdă" şi mulţi, cu lacrimi în ochi, ne spuneau, care direct, care indirect: "Am fost şi eu odată tânăr(ă)!".
Un lucru care m-a neliniştit: cea mai mare parte din bolnavi se gândesc numai la moarte, la clipa când, după cum spun ei, vor scăpa de chinurile prin care trec acum la bătrâneţe. Optimismul le lipseşte aproape în totalitate, iar zilele care le-au mai rămas par fără nici un sens. Prin aceasta se deosebesc de noi, tinerii: noi suntem plini de viaţă, încrezători în viitor, optimişti. Unii m-ar contrazice spunându-mi că aşa voi fi şi eu la bătrâneţe. Nu ştiu cu exactitate ce va fi, dar sper şi ştiu că voi încerca să gândesc pozitiv indiferent de circumstanţe, indiferent de greutăţile care se vor ivi în viaţa mea.
Prin vizita noastră, cred că am încercat să le transmitem ceva din pozitivismul nostru, din optimismul nostru. Şi chiar dacă nu am reuşit încă să le redăm în totalitate pofta de viaţă, am observat că s-au bucurat foarte mult că i-am vizitat. Închipuiţi-vă cum e ca într-o zi să-ţi intre deodată în casă peste 20 de tineri, ştiind că ai făcut sărbătorile singur(ă)! Pot să vă spun că mulţi dintre ei erau deosebit de emoţionaţi, chiar până la lacrimi şi spuneau părintelui: "Aţi adus tot tineretul, părinte! De unde i-aţi găsit?". Era o reacţie normală, pentru că nu au mai văzut atâţia tineri împreună; mai ales la noi unde satul este destul de bătrân, iar tinerii sunt în general plecaţi în oraşe sau în străinătate. Ba chiar şi lumea de pe stradă se uita după noi: nu mai văzuseră aşa de mulţi tineri împreună! Unii spuneau chiar: "Dar mergeţi la un botez? Sau unde?". Le-am spus pur şi simplu că mergem la bolnavi: atât. Seara, părintele ne-a spus că a primit multe mesaje de felicitare adresate tinerilor pentru respectiva iniţiativă.
Aş putea spune că vizita noastră se poate corela cu fraza: "Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!", cu sensul că, dacă ţie nu-ţi place singurătatea, nu-l lăsa nici pe celălalt - oricine ar fi el - să fie singur. Iar noi, tinerii din Horleşti, voim să fim, aici la noi şi oriunde, nişte adversari ai singurătăţii. Fie că e vorba de copii, tineri sau adulţi, fie că e vorba, mai ales, de persoane aflate în dificultate. E abia un început!
Mie mi-ar plăcea ca, atunci când mă voi ajuta de baston ca să merg, să vină să mă viziteze un grup de tineri care să stea de vorbă cu mine şi - de ce nu? - să spună bancuri sau peripeţii hazlii. Un astfel de zâmbet provocat de tineri poate să însorească un pic viaţa!
Sper că prin vizita noastră am reuşit să-i consolăm pe cei care-şi (de)plâng soarta, pe cei care par să nu mai spere la ziua de mâine, pe cei care-şi (de)plâng singurătatea. Se pare că ceva am mişcat în ei: chiar şi un mic zâmbet sau o lacrimă de bucurie sau nostalgie. Nu e puţin - se pare - pentru astfel de persoane.
Andreea Balaşca
* * *
"Adaug câteva lucruri, sper scurte. În primul rând sunt deosebit de impresionat de textul Andreei: precizez, l-a scris ea în întregime. Fusesem şi la Crăciun la bolnavi, însă fusesem în trei grupe. Acum însă am mers împreună. M-am bucurat mult - şi s-a bucurat şi părintele paroh - de faptul că au venit 23 de tineri (e semnificativ numărul acesta, ţinând cont că la sfinţirea caselor ne-am dat seama că toţi tinerii din Horleşti care sunt acasă în week-end - care mai regulat, care mai puţin, ajung pe undeva la 70 de persoane). Pe lângă aceasta, trebuie să specific că ceea ce au oferit bolnavilor - acel miel din aluat şi câteva dulciuri - au fost confecţionate de ei cu câteva zile înainte. Şi iar trebuie să spun că au fost toţi la pregătirea acelui pacheţel. Există entuziasm, există profunzime şi dorinţă de a face bine(le) în aceşti tineri, în toţi tinerii. Ar fi păcat ca acest entuziasm, acest curaj să se risipească altundeva. Să dea Domnul ca gestul lor să dea curaj - chiar dacă poate mic - celor pe care i-au vizitat. Pe de altă parte, ştiu că tinerii înşişi au fost impresionaţi de ceea ce au văzut cu ocazia acestei vizite. Reacţiile provocate în inimile lor nu le vedem, însă ştiu că există. Dovadă e mărturia Andreei. Şi e doar un exemplu".
Pr. Edi Patraşcu
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 14 aprilie: Horleşti: Tineri, adversari ai singurătăţii!
