Editura "Sapientia": Trei noi cărţi, scrise de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi
Trei noi cărţi, scrise de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi, au apărut recent la Editura "Sapientia": A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos şi Carnea, traduse în limba română de pr. dr. Mihai Pătraşcu, şi E loc pentru toţi: legături fraterne, teamă, credinţă, tradusă de Andrei Adam-Motyka.
*
La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea: A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi şi tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătraşcu. Cartea apare în colecţia "Spiritualitate", în formatul 14×20 cm, are 154 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.
Părintele Giovanni Cesare Pagazzi, profesor la Institutul Pontifical "Ioan Paul al II-lea" pentru Ştiinţele Căsătoriei şi ale Familiei din Roma (Italia), ne oferă o carte curajoasă, incisivă şi necesară, care îndrăzneşte să aducă în dezbaterea teologică şi eclezială (dar şi în dezbaterea culturală şi chiar în dezbaterea politică) a prezentului nostru comun ceea ce a devenit vexata quaestio contemporană prin excelenţă: puterea. Noi aparţinem unei perioade istorice ambigue cu privire la această temă, care continuă să fie un simptom al luminilor şi umbrelor ce caracterizează timpul nostru, deoarece, aşa cum ne aminteşte frecvent papa Francisc, "nu trăim o epocă de schimbare, cât mai ales o schimbare de epocă". De exemplu, este neîndoielnic impulsul contemporan de a repeta până la saturaţie, şi în miile de modalităţi comunicative care sunt la dispoziţia noastră astăzi, că "puterea este goală". Această atitudine este, fără îndoială, şi rezultatul revizuirii critice salutare a propriei istorii pe care o face contemporaneitatea, în care puterea a devenit (şi devine!) prea des nu exprimare de slujire adusă umanităţii, ci exercitare prepotentă a unui autoritarism care tinde numai la propria propăşire şi la propriile interese. Atunci când puterea se constituie în cheie autoreferenţială, se distanţează în mod dramatic de acel orizont etic care este adevăratul criteriu al sensului său, al oportunităţii şi credibilităţii sale. Însă contemporaneitatea merge mai departe, aruncând un soi de suspiciune preventivă şi generalizată asupra protagoniştilor şi domeniilor, mecanismelor şi tehnicilor diferitelor puteri.
Pentru a spune totul, operaţiunea actuală de demontare nu ia în discuţie numai practicile puterii clar opresive şi ilegitime, ci ideea de putere în sine. Aşa cum a scris filosoful Michel Foucault, "puterea este astăzi ceea ce trebuie să fie explicat". Or, nu putem crede în mod naiv că acest conformism nu dă loc unei răsturnări complexe, care este necesar să fie înfruntată dacă vrem realmente să pornim de la patologiile momentului prezent, nu pentru a merge spre prăpastia nihilismului şi a fantomelor sale, ci în direcţia unei reconstruiri urgente şi întemeiate a speranţei. De la această diagnoză porneşte Pagazzi, explicând-o în următorii termeni:
"Coagularea puterii în mâinile câtorva creează adesea nedreptăţi efective şi dureroase, la care întreaga istorie este spectatoare. Totuşi, diagnoza, chiar şi corectă, înclină mulţi gânditori să considere puterea însăşi ca nedreaptă, ca urmare a faptului simplu de a fi «puternic». Din asta derivă o suspiciune prejudiciabilă, adesea simţită şi superficială, faţă de orice exprimare de putere".
Paroxismul acestei "suspiciuni prejudiciabile" este nu numai viziunea reductivă a ceea ce poate să fie relaţia oamenilor în societate, ci şi viziunea jenantă despre persoana umană care rezultă, şi despre Dumnezeu însuşi. Desigur, declinările contemporane ale divinului pornind de la "neputinţă" (să ne gândim la Dietrich Bonhoeffer sau la Johannes Baptist Metz) desfăşoară un rol crucial: să arunce o lumină asupra legăturii solidare care uneşte destinul Răstignitului cu acela al victimelor din orice timp. Însă este inadmisibil să se dea statutului de marginală temei "puterii lui Dumnezeu", care, în schimb, aşa cum demonstrează Giovanni Cesare Pagazzi în termeni exegetici şi teologici într-adevăr convingători, trebuie considerat un topos central. "Puterea" este până acolo o prerogativă a Dumnezeului biblic care va deveni sinonim al numelui divin. Isus se va referi la Dumnezeu vorbind astfel, ca şi cum această înzestrare originară a lui Dumnezeu ar putea folosi ca sinteză pentru misterul său. Spune Isus, în Mt 26,64: "De acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului". Aşadar, nu are sens a contrapune atotputernicia lui Dumnezeu milostivirii, bunătăţii şi iubirii sale. Şi să nu ne înşelăm: a nega atotputernicia lui Dumnezeu ("atotputernicie afectuoasă", conform expresiei frumoase a lui Pagazzi) ar echivala cu a nega exact credibilitatea milostivirii sale şi a iubirii sale. Aşa cum ne aminteşte Domnul în cartea profetului Ieremia (Ier 31,3): "Te-am iubit cu o iubire veşnică; de aceea te-am atras cu bunătate". Probabil că teologia contemporană ar trebui să citească din nou Spinoza, care, în Etica, spune asta cu claritate: "A fi înseamnă a putea fi. Dumnezeu este «suprema fiinţă», «fiinţă foarte perfectă», pentru că este Puterea, nu contrariul".
Ce anume vrea să indice Pagazzi cu această lucrare foarte frumoasă? Că Dumnezeu, care este supremă şi afectuoasă "Putere", cheamă la fiinţă toate creaturile, şi cu mai mare motiv pe om, chip şi asemănare a sa, în măsura în care el le conferă putere. A fi înseamnă a putea fi. Noi dorim, sau manifestăm o voinţă, numai pentru că putem să dorim şi să descoperim în noi forţa care face posibilă exercitarea voinţei. Întrebarea instigatoare a lui Spinoza, "Ce anume poate un corp?", are în fond, ca răspuns, o altă întrebare: "Cum poate un corp să fie la înălţimea propriei puteri?" Care este ca şi cum am spune: cum putem corespunde pozitiv la plinătatea vocaţiei noastre divine şi umane?
Giovanni Cesare Pagazzi alege dintre interlocutorii săi unul din numele centrale ale teologiei din secolul XX, Paul Tillich, recuperând textul celor două conferinţe prezentate de teolog şi filosof la Hochschule für Politik din Berlin în 1956. În ele, ocolind impasul generat de dezbaterea despre modul de a vorbi despre Dumnezeu atotputernic după Auschwitz, Tillich realizează o dislocare teoretică a problemei. Dacă în acei ani cuvântul "putere" devenise sinonim al cuvântului "rău", ca şi cum i-ar fi asociat ceva ireparabil şi demoniac, gânditorul german naturalizat american pariază pe recuperarea categoriei de putere drept componentă a structurii ontologice a fiinţei. Puterea constă la origine în "forţa de a spune «Amin!» vieţii". Prepotenţa blochează drumul spre viaţă, ameninţând: "Tu nu trebuie să poţi!", în timp ce, în schimb, glasul generativ, care dă dreptate promisiunii făcute fiecăruia la actul naşterii sale, este acela care repetă: "Volo ut sis" ("Eu doresc ca tu să fii!"). Ce anume înseamnă a fi "Fiu", dacă nu "a fi pus în condiţie de a putea"? Acest lucru îl contemplăm în Cristos, şi această putere Cristos ne face s-o descoperim: "Celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1,12). Fiecărei fiinţe umane îi este revelată şi dată această putere.
Cardinal José Tolentino de Mendonça
*
La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea: Carnea, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi şi tradusă în limba română de pr. dr. Mihai Pătraşcu. Cartea apare în colecţia "Spiritualitate", în formatul 14×20 cm, are 58 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 10 lei.
Magisteriul Papei Francisc este deosebit de sensibil la acuzele vechi şi noi, vizibile şi ascunse aduse cărnii lui Cristos şi a fraţilor săi. Cu siguranţă, sunt multe locurile biblice, tradiţionale şi teologice vizitate şi retuşate de el cu originalitate, însă dacă se vrea să se găsească "fundamentul" teologiei sale, aceasta este, fără îndoială, carnea, pe care el o vede drept inima a toate. Nu întâmplător, vorbind despre ea, foloseşte cu uşurinţă tonuri grave şi puternice; argumentând chiar cu avânt, asemenea aceluia al primilor scriitori creştini. De altfel, dacă este carnea inima a toate, a avea grijă de ea este problemă de viaţă şi de moarte... de toate.
Schiţând un soi de teologie a cărnii în perspectiva Papei Francisc, impresionează cum tema este prezentă constant în magisteriul său. "Carnea" este basul continuu al omiliilor sale de arhiepiscop de Buenos Aires. Desigur, sunt acordurile în partitura predicării sale în Argentina, însă - dacă se ascultă bine - ceea ce ţine împreună discursul muzical este tocmai carnea lui Cristos şi a fraţilor săi. Tema este prea simţită pentru a nu face parte din interiorul spiritualităţii sale, însă în omiliile de la Buenos Aires se percepe, aproape în mod direct, tentativa sa de a o face să răsune (de altfel, "cateheză" înseamnă "prin intermediul ecoului") din glasul poporului încredinţat lui. Atenţia constantă şi afecţionată faţă de carnea lui Cristos şi a fraţilor săi continuă şi cu lărgirea orizontului: acum nu numai Buenos Aires, ci slujirea petrină adusă tuturor Bisericilor. Se percepe, desigur, în omiliile ţinute în timpul Liturghiei la "Sfânta Marta": uneori tema este protagonistă evidentă a unei predici, în alte ocazii este mai discretă, mereu este ca o atmosferă.
Nu numai prezenţa răspândită în predica sa face emblematică tema cărnii în teologia lui Francisc, ci şi modul organic de a o trata. Toate misterele din Crezul creştin şi ansamblul practicii evanghelice sunt interpretate (aşa cum ar trebui să fie normal) în lumina cărnii lui Cristos şi a fraţilor săi. Aşadar, "carnea" nu reprezintă, mai întâi pentru Bergoglio şi după aceea pentru Francisc, o temă între altele, ci vizuala din care să se perceapă totul evangheliei, tot depozitul credinţei. Mai mult decât în predică, acest lucru este evident în scrierile ample, articulate şi împletite, cum sunt exortaţia apostolică Evangelii gaudium, enciclica Laudato si' şi exortaţia apostolică Amoris laetitia. De aceea, dacă se vrea întâlnirea cu magisteriul Papei Francisc, este imposibil să se eludeze referinţa afectată şi argumentată la carne, apel adresat fiecărui om, fiecărui botezat, inclusiv păstorilor şi teologilor.
Cartea scurtă nu are nicio pretenţie de întregime; eventual ar vrea să ofere un soi de aperitive ale Crezului unui creştin devenit papă.
Pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi
*
La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea: E loc pentru toţi: legături fraterne, teamă, credinţă, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi şi tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecţia "Spiritualitate", în formatul 14×20 cm, are 130 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.
Un loc - ba chiar un parcurs - identitar nevralgic şi perfect transversal schiţează această ultimă, profundă şi strălucită lucrare a lui Giovanni Cesare Pagazzi, E loc pentru toţi. De fapt, sunt puţine lucruri de spus: odată cu legătura paritară a unei relaţii parentale aflate într-un declin înfricoşător în această parte nord-occidentală a globului nostru, afectată de o pandemie a narcisismului, este în joc antropologia la modul general sau chiar imaginea umanităţii în sine. Calitatea humana condicio, cu toată acea încâlceală împovărătoare a implicaţiilor sale sociopolitice, din oricare punct de vedere s-ar aborda - filosofic sau teologic -, nu va fi niciodată "netaxată" în ceea ce priveşte fraternitatea, dar dacă este ceva de apreciat direct proporţional cu recunoaşterea sinceră este că, într-adevăr, legăturile fraterne pot schiţa o lume în care "există loc pentru toţi". Vorbind apoi din punct de vedere teologic, fraternitatea invocă o referinţă directă la Isus din Nazaret, acel Fiu al lui Dumnezeu "Unul născut" (In 1,13-18) care "nu se ruşinează să-i numească fraţi" (Evr 2,11-13; cf. Mt 28,10; In 20,17), revendicându-se astfel ca un capitol perfect fondator în cadrul cristologiei. Ca să nu mai vorbim despre ecleziologie (schiţată aici în cheie ecumenică), de neconceput fără această dimensiune pacifică existentă deja în conştiinţa lui Israel. Să ne gândim la Deuteronom, codul umanitar excelent prin definiţie în tot Orientul Mijlociu Antic, tocmai în virtutea sensibilităţii sale fraterne. Şi chiar la acel Paul din Tars, "evreu dintre evrei" (Fil 3,5), ale cărui misiune apostolică şi producţie epistolară ar fi ca şi inexistente în afara acestei legături fraterne, din care respiră literalmente, după cum o demonstrează apelativul "fraţi", intens şi recurent în gura celui mai universal evanghelizator al celor două Testamente. Însuşi adevărul Sfintelor Scripturi, suprapunându-se cu acea "sfinţenie ospitalieră" (G. Theobald), nu este oare atribuibilă în totalitate Fiului Omului, "un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii", şi subliniată prompt de Biblia întreagă, a cărei mărturie, începând cu Geneza şi până la Apocalips, nu face altceva decât să invite fiecare cititor să se redescopere apropiat din punct de vedere universal şi fratern?
Preot al Bisericii din Lodi, lector la "Studii Teologice Reunite" ale Bisericilor din Crema, Cremona şi Vigevano, precum şi la nou-înfiinţata Facultate Teologică din Bologna, acest încă tânăr, dar deja prolific teolog nu pare preocupat să se fixeze în sectoare circumscrise cu râvnă de tratatele teologice. Încă de la prima producţie îşi continuă cercetarea cu aceeaşi atitudine a unui foarte bun cunoscător al muntelui, care nu se limitează să escaladeze piscurile, ci preferă mai degrabă să meargă de-a lungul acelor creste care, în timp ce despart, se alătură la rândul lor. De fapt, el tinde să înfrunte diferitele discipline explorându-le limitele, nu atât prin incursiuni invazive şi dezordonate, după modelul "atacă şi fugi", ci asumându-şi din când în când cele mai favorabile poziţii de perspectivă şi care garantează revenirea la o finalitate senzorială a întregului teologic. Nu întâmplător, teza sa de doctorat trăda încă din titlu (La singolarit? di Ges? come criterio di unit? e differenza nella Chiesa, Milano, 1997) tendinţa de a conecta din interior cristologia şi ecleziologia (nu fără o consistentă infrastructură filosofică). Şi ceea ce este şi mai semnificativ, atenţia acordată legăturii ca distincţie cristologică şi antropologică competentă ajunge să capete prioritate în cea mai recentă producţie eseistică (cf. In principio era il Legame. Sensi e bisogni per dire Ges? [2004], precum şi Il polso della Verit?. Memoria e dimenticanza per dire Ges? [2006]).
Alăturând estetica şi etica, drept urmare a sensibilităţii dobândite din fenomenologia recentă de dincolo de Alpi - o orientare care în Italia îşi găseşte o acreditare originală şi viguroasă, şi mă gândesc în special la Pier Angelo Sequeri şi Elmar Salmann -, autorul nostru se dovedeşte un mare fan al oricărei legături originale, în reală concordanţă cu interesul actualei colecţii "Sestante", inaugurată cu contribuţia importantă şi fericită a lui Giuseppe Angelini, Il figlio. Ca "alteritate congenitală" (cum îi place să o definească), de jure şi cu drepturi depline, fraternitatea îi aparţine şi merită să fie salvgardată - ca să nu spun protejată - de riscul unei (niciodată ca aici) diabolice "orori neglijente în faţa evidenţei" (C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr). Inspirat de acest strălucit tratat de diversitate a spiritelor aplicat cu susul în jos de cunoscutul autor de peste Canal, această consideraţie introductivă pertinentă deschide o cale de redescoperire autentică.
Scriitorul nu deţine titluri pentru a o afirma în mod peremptoriu, ci doar argumente plauzibile şi clare pentru a spera la asta. Aceasta este printre cărţile - nu prea multe - activităţii editoriale efervescente destinate "să facă bine" atât teologiei în particular, cât şi vieţii Bisericii în general, capabilă să ofere o susţinere fecundă şi transparentă cauzei amândurora. Teologiei aflate întotdeauna în cumpănă între cei doi poli opuşi ai unei reflecţii suspectate de interese care ar merita o analiză mai obiectivă (sau mai pasională) şi o speculaţie atât de difuză încât pierde sensul contextului propriu şi al referirii experienţiale a celuilalt. Dar şi Bisericii noastre aflate în mijlocul unui vad şerpuitor, ademenită spre un corporatism al sacrului, pentru a nu se dizolva în religie civilă, în ciuda unor semne oricum evidente, totuşi prea puţin atentă la principiul că, mai mult decât orice altceva, se bazează pe relaţii şi oameni ("fratele pentru care a murit Cristos": 1Cor 8,11). Reluând titlul, sunt tentat să cred că dacă e loc pentru toţi, atunci se va găsi unul şi pentru cele două, Teologie şi Biserică, pe cât posibil mai contiguu şi reciproc mai frecventat decât este astăzi. Şi cine ştie: tind şi mai mult să cred că atâtea situaţii ecleziale exasperant de critice, în loc să degenereze în conflicte, crize şi chiar în abandonări răsunătoare, ar putea găsi rezolvări şi un rezultat mai bun, ba chiar o terapie preventivă valabilă, dacă principiul fraternităţii ar fi mai bine respectat, atât jos, la bază, cât şi sus, la vârf, în comunităţi şi în familie, între înalţi funcţionari şi preoţi. Ca să nu mai vorbim de tensiunile micro- şi macro sociale care aşteaptă o undă sănătoasă de empatie, un alt nume posibil al fraternităţii, pentru a se întrevedea o soluţie.
Iată, aşadar, un eseu valoros despre ceea ce aş numi o teologie solidă tranzitivă, inspirată de o exegeză biblică actualizată în mod adecvat în limpezirea implicaţiei sale antropologice şi bine echipată în ceea ce priveşte instrumentele sale; pe bună dreptate angajantă, dar care nu dispreţuieşte o formă lizibilă. Altfel spus, o gândire în credinţă şi în jurul credinţei, capabilă să-şi facă pe deplin simţit impactul pastoral intraeclezial, în timp ce face să se remarce instanţa teologală originală şi vena teologică tainică (dar nu prea mult) a experienţei ecleziale. Teza deloc mascată a acestor pagini este convingerea că viaţa creştină obişnuită, înţeleasă istoric şi nu în mod abstract, este cea care dă de gândit credinţei, provocând o nouă luare-aminte şi un efort de gândire care poate şi chiar (trebuie) să se ridice la rigoarea unor niveluri teoretice cât mai difuze, niciodată însă detaşate de scopul lor de a se revărsa asupra vieţii, reformând-o mai mult sau mai puţin direct. Prin urmare, nu o teologie diluată de utilitarisme pripite şi oportuniste, ci una de care omul să se poată bucura, în timp ce luminează pliurile cele mai tainice ale legăturilor originare trăite dintotdeauna, dar niciodată suficient de cunoscute şi apreciate.
Roberto Vignolo
* * *
A ta este puterea: încrederea în forţa lui Cristos
Giovanni Cesare Pagazzi, Ed. "Sapientia", 2021, ISBN 978-606-578-464-2, 14×20 cm, 154 p., 15 lei
Carnea
Giovanni Cesare Pagazzi, Ed. "Sapientia", 2021, ISBN 978-606-578-466-6, 14×20 cm, 58 p., 10 lei
E loc pentru toţi: legături fraterne, teamă, credinţă
Giovanni Cesare Pagazzi, Ed. "Sapientia", 2021, ISBN 978-606-578-465-9, 14×20 cm, 130 p., 15 lei
* * *
Aceste cărţi, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor aferente expedierii):
Din Librăria "Presa Bună":
- prin poştă: Librăria "Presa Bună", Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26; 700064-Iaşi
- prin telefon şi WhatsApp: 0770.477.565: de luni până vineri, între orele 9.00 şi 19.00; duminica, între orele 10.00 şi 18.00
- prin e-mail: [email protected]
- prin Internet: www.ercis.ro/libraria
*
De la Librăria "Sapientia":
- prin poştă: Librăria "Sapientia", Str. Th. Văscăuţeanu, nr. 6; 700462-Iaşi
- prin e-mail: [email protected]
- prin telefon: 0754.826.814
- prin website (online): www.editurasapientia.ro sau www.librariasapientia.ro
- direct din Librăria "Sapientia" din Iaşi (incinta Institutului Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi)
- sau la librăriile catolice partenere
* * *
Vă invităm să accesaţi pagina "Noutăţi editoriale" pe www.ercis.ro
