Entuziasmul pentru sisteme capabile să înlocuiască orice judecată, relații, chiar și durere, pe care unele dezvoltări ale inteligenței artificiale par să-l promită, riscă să dezvăluie nu atât gradul de încredere deja atins în tehnologie – care este „parte a planului lui Dumnezeu pentru creație”, așa cum se reiterează în scrisoarea apostolică Trasând noi hărți ale speranței (27 octombrie 2025) – cât o neîncredere crescândă și suspicioasă față de ființele umane. Marea provocare, pentru Leon al XIV-lea, este modelul tehnocratic dacă acesta respinge condiția pământească, deoarece aceasta este o cerință a vieții însăși. Enciclica despre IA, Magnifica humanitas, răspunde la aceasta plasând în centrul său protejarea persoanei.
În tendința care s-a dezvoltat în ultimii trei ani, observăm forme culturale de abdicare în fața umanității noastre. Întrebarea pe care o ridic în această dezbatere este dacă, în formele cele mai acute ale acestei renunțări, nu s-ar putea ascunde, latentă, un fel de „pulsiune de moarte”. Aș spune asta, bazându-mă pe vocabularul folosit de o anumită psihologie socială pentru a descrie dorința de a pune capăt sau de a potoli durerea din viața noastră, cu orice preț; o pulsiune alimentată poate de supraexcitarea unui ideal exagerat de bunăstare. Paralela cu dorința de a dispărea, pe care o numesc „pulsiune de moarte”, nu este metaforică, ci epocală. Sfântul Părinte diagnostichează transumanismul ca o evadare deliberată și consensuală din carne, din limitări și din istorie. Aceasta este cea mai tulburătoare consecință: că o utilizare improprie a acestei tehnologii ne face să acceptăm – și chiar să apreciem – propria noastră substituire.
În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, Benedict al XVI-lea semnala apariția unor forme de „ură de sine” în Occident. Identifica o variantă a aceluiași pericol: că multiculturalismul extrem de lăudabil și deschiderea către „valorile exterioare” ar putea slăbi relația cu tradițiile noastre și ale altora. Atunci când „întâlnirea” cu alte culturi duce la idolatrie, întâlnirea în sine – susținea el – este anulată și de fapt regresează într-o „fugă de propriile lucruri”, ceea ce este o evadare în toate privințele. Inima noastră este frântă și fiecare da spus la ceea ce este diferit este neautentic, când „Occidentul [...] nu se mai iubește”, observa cardinalul Ratzinger de atunci (lectio magistralis, 2004).
În prezent, forme ale acestei tendințe par să se extindă și în domeniul uman. Pasiunea necritică pentru inteligența artificială, în acest sens, se leagă, în cazuri extreme, de înclinația pe care Benedict al XVI-lea a recunoscut-o în anumite relații cu alte culturi: dificultatea de a iubi, de a proteja și de a valoriza ceea ce suntem, însoțită de tentația de a ne pierde pe noi înșine și de a ne anihila, ieri în absolutizarea diferitelor forme de rațiune umană, astăzi în dependența de forme de inteligență non-umană. Dar leacul constă chiar în aceste forme de progres, nu în negarea lor: în a iubi, a proteja și a locui acea „umanitate magnifică” capabilă să atingă un astfel de grad de deschidere și perfecțiune, astfel încât fiecare persoană să poată prospera în cadrul ei.
Totuși, să nu ne fie teamă să recunoaștem, în conflictul intern nerezolvat al conjuncturii postmoderne în care trăim, riscul unui „război al omului împotriva lui însuși”: un război cu o descendență modernă. Pentru a-i înțelege pericolele, trebuie să urmărim vasta gamă de tehnologii experimentale până la ingineria politică din secolul al XVII-lea care a conceput statul ca un aparat de securitate. Cu Thomas Hobbes, studiile puterii suverane au oferit instrumente care sunt încă valoroase astăzi pentru interogarea scenariilor pe care progresul tehnologic le-ar putea deschide. Modelul său politic inuman – teriomorf – al Leviatanului pare capabil să fie reprodus într-un Leviatan de nouă generație: nu mai este guvernamental, ci cognitiv. În noul aparat, s-ar produce procese similare de cedare a suveranității: dacă în favoarea statului civil am renunța la drepturile noastre naturale, în viitor toate drepturile noastre la cunoaștere ar putea ajunge să fie transferate unui Leviatan al cunoașterii, IA. În ambele cazuri, oamenii acceptă o limitare a autonomiei lor în schimbul unui bine mai mare: protecția față de noi înșine. Astfel, din „războiul tuturor împotriva tuturor”, pe care Hobbes l-a interpretat ca pledând pentru nașterea suveranității moderne, reiese războiul omului împotriva lui însuși, purtat întotdeauna în favoarea unei puteri supreme. Sunt un interpret, nu un profet, al unei ipoteze înaintate pentru a evita, de acum înainte, orice posibilă trădare a vocației umane la progres.
IA „trebuie dezarmată”, a declarat pontiful, alegând cuvinte în mod deliberat puternice pentru a trezi conștiințele. Referindu-mă la acest îndemn – exprimat în enciclică la nr. 110 – aș îndrăzni să spun că trebuie să dezarmăm războiul pe care mă tem că omenirea l-ar putea duce împotriva ei însăși. Trebuie să eliberăm IA de tentația de a-l dezvolta pentru a ne face să ne simțim în siguranță, protejați, adăpostiți de ignoranță, liberi de propriile noastre insuficiențe. Avem nevoie urgentă să ne schimbăm percepția și cultura securității, pentru a preveni escaladarea, care ar ajunge la niveluri ireversibile, între puterea tehnologică și drepturile omului. Dacă este întoarsă spre interior, spre umanitate, IA va deveni o armă îndreptată împotriva noastră. Aici se joacă jocul: nu împotriva tehnologiei, ci pentru umanitate.
Aceste considerații reflectă dezbaterea contemporană privind dezarmarea, logica MAD (Mutual Assured Destruction [Distrugerea Reciprocă Asigurată]). Și aici trebuie să ne întrebăm cu privire la necunoscute și riscuri. IA nu anunță cu siguranță sfârșitul fizic al lumii, dar ne poate expune unei catastrofe intangibile și, prin urmare, mai insidioase: sfârșitul etic al omenirii. Acesta va sosi – dacă se va întâmpla vreodată – fără detonări, ba chiar soporifer, în timp ce aceia care îl îndură vor continua să perceapă, până la sfârșit, o îmbunătățire a calității vieții în fiecare delegație. Acest rezultat este acum în mâinile noastre. Îmbunătățirea artificială trebuie și poate păstra omul ca atare.
Ne confruntăm cu sarcina dezarmării morale, cu sarcina de a ne educa în ideea că vulnerabilitatea și insecuritatea nu sunt doar limite de depășit, ci condiții pe care trebuie să le recunoaștem pentru a trăi în pace cu noi înșine. Să binecuvântăm tehnologia, da, atunci când oferă acces la cunoaștere, când susține cercetarea științifică și, mai ales, medicală, deschizând frontiere care anterior erau de neconceput. Totuși, trebuie să ne menținem atenția – aș spune, făcând ecou unor rânduri pe care Pius al XII-lea le-a dedicat în 1954 „progresului rapid” realizat în imaginea artificială a televiziunii – asupra acestui „mijloc minunat” oferit de știință omenirii. Nu este suficient să prevenim abuzurile: trebuie să afirmăm binele pe care aceste cuceriri îl pot face posibil, astfel încât civilizația să nu accelereze pur și simplu pentru că și-a pierdut simțul viitorului. Fie ca ea să știe să aleagă scopurile spre care să-și îndrepte puterea tehnică.
În cadrul teoriilor evoluționiste – fără a ne pierde în teoriile darwiniste despre selecția celor mai adaptați – poate fi surprinzător, așa cum a observat Steve Jobs, că specia noastră, printre cele mai puțin capabile fizic, în special în locomoție, a reușit să se impună. Pentru a face față provocărilor lumii, am dezvoltat instrumente tehnice, proteze capabile să compenseze limitele noastre, într-o luptă pentru viață care a sfârșit prin a ne schimba (interviu din 1990 pentru documentarul The machine that changed the world [Mașina care a schimbat lumea]). Descriind paradoxul evolutiv al unei rase umane biologic fragile, dar tehnologic extraordinare, lui Jobs îi plăcea să definească computerul ca o „bicicletă pentru minte”: o metaforă genială care vizualizează imediat conceptul și, atunci când este întoarsă cu susul în jos, dezvăluie imaginea batjocoritoare a unei biciclete care ne pedalează mintea. Aici intrăm în fanteziile lumii întoarse cu susul în jos, toposul folcloric al mundus inversus, un carnaval al tehnologiei care subminează ordinea creației. Este o lume în care limitările înnăscute se transformă în judecăți antropologice, iar însuși modul nostru de a merge, și chiar de a gândi, este distorsionat în imagini improbabile, spectrale, alimentate de temerile noastre față de inteligența artificială. „Somnul rațiunii naște monștri”, a avertizat Francisco Goya. Nu un motiv somnoros, așadar, ci un motiv visător: acela al unei omeniri capabile să dezarmeze IA, astfel încât creațiile noastre să fie la înălțimea magnificei omeniri din care provin.
Pino Esposito
(După L’Osservatore Romano, 23 octombrie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
