Dragi fraţi şi surori,
Dragi persoane consacrate,
Har vouă şi pace de a Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos (1Cor 1,3).
Vă rog să-mi daţi voie, în această atmosferă a Învierii Domnului, mister fundamental al credinţei noastre şi izvor a toată bucuria, să vă întâmpin cu acest salut al apostolului neamurilor şi cu această bucurie sufletească că sunteţi aici şi că sunt învrednicit şi eu, la invitaţia şi insistenţa pr. Alois Fechet, vicarul nostru episcopal, să mă aflu în mijlocul vostru. Sunt fericit să mă exprim nu numai în rugăciune, la jertfa Sfintei Liturghii, ci şi aici, în cadrul lucrărilor şi a acestei întâlniri diecezane.
"Îi mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos Isus, pentru că în el aţi fost îmbogăţiţi în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea. Astfel, mărturia lui Isus Cristos a fost întărită în voi, aşa încât să nu duceţi lipsă de nici un har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos, care vă va întări până la sfârşit ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos. Credincios este Dumnezeu de care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul său, Isus Cristos Domnul nostru" (1Cor 1,4-9).
Aceste cuvinte îi priveşte pe creştinii din Corint, apreciaţi pentru darul credinţei, apostolul dorind ca viaţa lor să fie în conformitate cu marele dar primit, prin care ei se aşează pe un loc cu totul privilegiat, ce trebuie să-l păstreze în ciuda tuturor greutăţilor vieţii, într-o lume plină de pericole.
Aşa cum a făcut dintotdeauna Biserica, cu privire la sectorul privilegiat al vieţii consacrate, aşa cum au ţinut să o facă, cu predilecţie, ultimii papi, mai ales marele îndrăgostit faţă de cei consacraţi, fericitul Ioan Paul al II-lea, acelaşi lucru ţinem să-l subliniem şi noi referitor la voi, persoanele consacrate, alese să-l însoţească pretutindeni pe el, mirele, bucurându-vă să fiţi drept model pentru toate sufletele ce trebuie să-şi găsească în Dumnezeu perfecta împlinire şi fericire, bine ştiind că viaţa omului este legată în totalitate de el şi de veşnicie.
O grijă cu totul specială
Atunci când doreşti să afli cum este tratată o problemă majoră în Biserică, trebuie să procedezi la o analiză a tot ceea ce s-a scris din partea magisteriului despre tema în analiză.
Între nenumăratele probleme pe care Biserica le-a analizat în ultimul timp, consider că viaţa consacrată a fost mai mult decât privilegiată.
Chiar dacă pe agenda suveranilor pontifi ori a organismelor pontificale centrale au fost mereu prezente probleme variate şi de mare importanţă, locul persoanelor, cu vocaţii speciale, a fost mereu la inima Bisericii, aşa încât numai o privire sumară asupra documentelor elaborate, cu o specială preocupare pentru viaţa consacrată, mi s-a părut ca un semn de mare preţuire pentru această dimensiune a vieţii creştine. La o privire generală asupra tuturor documentelor principale (peste 300), un număr deosebit de mare au avut drept subiect viaţa consacrată.
Nu este intenţia mea de a face o analiză istorică a realităţii vieţii consacrate. Vreau doar să arăt că nu a existat perioadă istorică care nu s-a preocupat de această componentă esenţială a vieţii de credinţă.
Biserica, fiind o mamă grijulie şi iubitoare, a avut mereu grijă de persoanele care, prin vocaţia lor, au menirea de a face vie viaţa Bisericii şi a de a fi, pentru poporul lui Dumnezeu, exemple vii de trăire creştină şi de implicare socio-caritativă.
De la diferite scrisori şi discursuri adresate din partea celui mai ataşat papă de persoanele consacrate, fericitul Ioan Paul al II-lea, s-a ajuns la documente de o mare importanţă, ca "Lineamenta" - linii directoare pentru marele eveniment al unui Sinod special - culminând, cum s-a verificat, cu un program intens în octombrie 1992, şi cu marea cartă a vieţii consacrate, exortaţia apostolică postsinodală a Sfântului Părinte Vita consecrata din anul 1994. La aceste documente s-au adăugat alte diferite instrucţiuni şi chemări din partea Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică.
Aşadar, un câmp larg, de profund interes şi preocupare şi o adevărată preţuire faţă de numărul impresionant de membri înscrişi în viaţa consacrată din zilele noastre.
Statisticile ne vorbesc de numărul celor consacraţi şi putem să ne facem o idee despre importanţa acestui sector al vieţii religioase:
În lume, cei care aparţin vieţii consacrate sunt distribuiţi astfel: preoţi călugări, 136.000; călugări cu profesiune, care nu sunt consacraţi preoţi, 55.000; călugăriţe cu profesiune, 750.000 (cf. datelor de la Sfântul Scaun din 2006). La acest număr trebuie adăugat numărul celor consacraţi ce aparţin societăţilor de viaţă apostolică şi institutelor seculare (vezi Enzo Bianchi).
Ne impresionează plăcut adevărul pe care ni-l prezintă însăşi realitatea vieţii spirituale din partea multor fii şi fiice a Bisericii noastre, care au ştiut să preţuiască şi să aleagă acest mod fericit de slujire, atât în timpuri liniştite, cât şi în momentele dificile ale istoriei.
E o adevărată bucurie să ştim că pe calvarul Bisericii noastre n-au urcat numai episcopi, preoţi, ci şi un număr mare de călugări şi călugăriţe, care, după părerea noastră, au aruncat în grădina Bisericii noastre bogate seminţe de credinţă, care au dus încet, încet la primăvara vieţii consacrate, din mijlocul poporului nostru, la începutul anilor nouăzeci.
Ori de câte ori am fost întrebat: care este explicaţia numărului impresionant de vocaţii, fie pentru seminarii, fie pentru mănăstiri, totdeauna am ţinut să subliniez că acest lucru este un dar al lui Dumnezeu, un răspuns la sacrificiul episcopilor, preoţilor şi atâtor persoane pline de credinţă, care au udat cu lacrimile şi rugăciunile lor terenul fertil al diecezelor noastre, mai ales al familiilor.
Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul vieţii consacrate şi pentru această energie spirituală pe care Duhul Sfânt a revărsat-o şi o revarsă peste poporul nostru credincios.
O realitate nouă şi un câmp nou de activitate
Îi mulţumesc vicarului nostru episcopal, pr. Alois Fechet, responsabil cu coordonarea vieţii consacrate în dieceza noastră, pentru iniţiative luate pentru întâlnirile periodice ale celor consacraţi şi pentru insistenţa de a fi astăzi în mijlocul vostru, pentru a analiza o temă de mare actualitate, în contextul realităţilor de azi şi în perspectiva ultimului sinod al episcopilor din octombrie trecut, cu privire la rodnicia muncii noii evanghelizări.
Ce favorizează mai bine vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi ce rol are credinţa trăită la nivel personal, comunitar, diecezan şi, desigur, la nivel internaţional? Iată o provocare pe care o ridică această întâlnire şi ce trebuie să-i preocupe pe toţi cei consacraţi.
Reluând o preocupare a fericitul Ioan Paul al II-lea, pentru o nouă evanghelizare, Sfântul Părinte papa emerit Benedict al XVI-lea a ţinut să ofere lumii un timp special şi un program intens evanghelic, declarând, prin scrisoarea sa apostolică Porta fidei, din 11 octombrie 2011, Anul Credinţei (11 octombrie 2012 - 24 noiembrie 2013), un an de graţie, pentru întreaga Biserică, în care sunt invitaţi să se înscrie toţi fiii Bisericii, mai ales cei care se bucură de o vocaţie specială.
Împlinindu-se 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II şi 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice (11 octombrie 1992), Sfântul Părinte a considerat oportun ca întreaga Biserică să se îndrepte cu o grijă deosebită asupra valorilor credinţei, mai ales, asupra celor mai autentice fântâni de har şi de credinţă, documentele Conciliului Vatican II şi Catehismul Bisericii Catolice. Se impunea, încă de la începutul noului mileniu, o angajare nouă în proclamarea evangheliei şi în răspândirea credinţe, un nou zel şi mijloace noi într-o muncă care nu trebuie să înceteze niciodată.
Nucleul şi cheia noii evangelizări: misterul Lunii
Dragi fraţi şi surori,
Un nou secol, un nou mileniu se deschid în lumina lui Cristos. Totuşi, nu toţi văd această lumină. Noi avem misiunea minunată şi exigentă de a fi reflexul ei. Este misterium lunae atât de drag contemplării sfinţilor părinţi, care arată cu o astfel de imagine dependenţa Bisericii de Cristos, soarele din care ea îşi reflectă lumina (Sf. Augustin, Enarr. în Ps. 10,3; CCL 38,42). Era un mod de a exprima ceea ce însuşi Cristos zice, prezentându-se ca "lumina lumii" (In 8,12) şi cerând discipolilor săi să fie la rândul lor lumina lumii.
Daţi-mi voie să văd în aceste rânduri cheia la problema pusă în discuţie la această întâlnire a persoanelor consacrate care se întreabă cum poate fi mai rodnică noua evanghelizare şi care sunt mijloacele, deja anunţate, toate într-o singură afirmaţie: intensificarea trăirii credinţei la nivel personal şi comunitar.
Cred că papa emerit Benedict, un expert al teologiei şi credinţei practice, nu s-a îndepărtat nicidecum de acest program simplu şi eficace, trăirea cu intensitate a luminii credinţei, care duce neîndoielnic la o trăire evanghelică nouă, adaptată zilelor noastre.
Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, care a introdus Biserica în noul mileniu, nu se ferea să spună un lucru pe care noi îl uităm sau pe care îl considerăm depăşit, când e vorba de ce trebuie să facem.
Nu o formulă magică ne va mântui, va rezolva toate problemele noii evanghelizări, nu; ci o persoană şi certitudinea (credinţa) că ea ne inspiră: Eu, eu sunt cu voi! Cristos! (cf. NMI 29).
Iată cheia de atunci, cheia de azi, cheia încredinţată nouă de papa emerit, şi, mai nou, de sinodul episcopilor, care a adunat la un loc atâţia păstori, specialişti, experţi, între care maeştri în viaţa spirituală, generali de ordine şi institute de viaţă consacrată.
Un nou program? O altă evanghelie?
"Nu este vorba, aşadar, spunea în 2001 fericitul Ioan Paul al II-lea, de a inventa un nou program. Programul este cel dintotdeauna, extras din evanghelie şi tradiţia vie. Este centrat, în ultima analiză, pe Cristos însuşi pe care trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l imităm, pentru a trăi prin el viaţa trinitară şi pentru a transforma cu el istoria până la împlinirea sa în Ierusalimul ceresc. Este un program care nu se schimbă odată cu varietatea timpurilor şi culturilor, chiar dacă ţine cont de timp şi de cultură, pentru un dialog adevărat şi o comunicare eficace". Acest program dintotdeauna este programul nostru pentru cel de-al treilea mileniu.
Este totuşi necesar ca el să se traducă prin orientări pastorale adaptate condiţiilor fiecărei comunităţi.
Este nevoie să nu uităm câteva priorităţi mereu valabile pentru o nouă evanghelizare şi pe care îmi permit să vi le sugerez, aşa cum le sintetizează exortaţia apostolică postsinodală a fericitului papă Ioan Paul al II-lea din 1994:
- sfinţenia vieţii, rugăciunea;
- Euharistia duminicală drept "culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi, în acelaşi timp, izvorul din care rezultă întreaga sa forţă";
- sacramentul reconcilierii, care presupune o adevărată convertire spre evanghelie, ascultarea şi vestirea cuvântului, care, de fapt, reprezintă scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către oameni.
De aici decurge, cu adevărat, iubirea pe care Dumnezeu o încredinţează omului şi care îi face pe oameni asemenea lui Cristos ce s-a dăruit fără rezerve şi care se prezintă tuturor modelul supremei iubiri.
De fapt, acest lucru îl vrea Isus: să-i facă pe toţi vestitorii iubirii şi evangheliei sale. Pe toţi, mai ales pe cei pe care i-a iubit şi-i iubeşte într-un chip deosebit.
Impresionant, papa Benedict al XVI-lea şi Sinodul episcopilor din octombrie 2012, care a voit să evidenţieze acelaşi program de evanghelizare cu zel nou şi cu mijloace noi şi să traseze un program viu pentru întreaga Biserică, nu lasă pe nimeni afară, nu exclude pe nimeni.
Dacă până mai ieri eram tentaţi să credem că responsabili de evanghelizare sunt doar apostolii, episcopii, preoţii şi persoanele consacrate şi, de foarte multe ori, acest lucru se putea observa din plin, acum Sinodul episcopilor, urmând liniile coordonatoare ale papei Benedict al XVI-lea, a ţinut să scoată în evidenţă marea descoperire a universalităţii chemării, nu numai la sfinţenie, după cum ne-a învăţat Conciliul Vatican II, ci şi chemarea fiecăruia la evanghelizare, scoţându-se în evidenţă o adevărată şi surprinzătoare vocaţie: "Viaţa ca vocaţie!". Fiecare om, fiecare făptură, fiecare credincios este responsabil pentru vestirea cuvântului lui Dumnezeu potrivit cu propria vocaţie şi chemat să contribuie la noua evanghelizare.
De fapt, e absolut logic. Aşa cum fiecare om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să facă cunoscut darul vieţii şi să reflecte lumina creaţiei, tot aşa fiecare făptură are o mare responsabilitate: să transmită lumina primită de la Dumnezeu, în special lumina credinţei şi strălucirea harului divin.
Parcurgând cu viu interes toate documentele care au dus la inaugurarea Anului Credinţei - Novo millennio ineunte, Porta fidei, Lineamenta pentru noul sinod şi celelalte emanate de părinţii conciliari cum ar fi Mesajul Sinodului către întreaga Biserică şi lume şi "propositiones" care au rezultat din lucrările sinodale, ca şi toate celelalte chemări şi mesaje elaborate şi publicate de către Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea -, descoperim o mare demnitate ce ne revine tuturor şi, de asemenea, o mare responsabilitate şi misiune ce ne priveşte pe toţi.
Cristos a venit pentru toţi. Cristos ne vorbeşte tuturor, Cristos ne împărtăşeşte ca şi femeii samaritence apa vie, apa vieţii veşnice. Cristos le-a împărtăşit ucenicilor şi apostolilor cuvântul său mântuitor spunând: "Mergeţi şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15). "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,18-20). E drept, apostolilor ca apostoli, iar celorlalţi ca ucenici şi colaboratori şi prietenii ai săi. Nimeni nu este exclus.
Locul persoanelor consacrate în opera de evanghelizare
Atât documentele premergătoare sinodului special pentru noua evanghelizare, cât şi intervenţiile părinţilor sinodali - peste 260 din întreaga lume, la care s-a adăugat un număr important de invitaţi şi experţi - au scos în evidenţă şi au subliniat importanţa angajării tuturor la noua evanghelizare, revenind fiecăruia, în baza propriei vocaţii, o responsabilitate particulară, până la ultimul membru al Bisericii.
Când s-au elaborat concluziile tuturor intervenţiilor şi s-au stabilit propositiones sau propunerile ce trebuiau înaintate Sfântului Părinte pentru exortaţia postsinodală (care trebuie redactată în mai puţin de doi ani), s-a ajuns la numărul de 58. Între toate sectoarele menţionate două au fost cele legate de viaţa consacrată şi de rolul persoanelor consacrate, la noua evanghelizare pentru răspândirea credinţei, având un caracter particular legat de viaţa contemplativă, carismatică şi de viaţa consacrată prin profesiunea voturilor.
În propoziţia 43 se vorbeşte despre darurile ierarhice şi carismatice oferite poporului lui Dumnezeu (LG 4) din partea Duhului Sfânt şi ambele au un rol esenţial pentru viaţa Bisericii şi eficacitatea activităţii misionare (IP II, 27, 1998). Subiectul a fost îndelung discutat şi de împlinirea celor două componente este legată adevărata evanghelizare şi trăirea vie a credinţei. Mai explicită şi mai clară este propoziţia 50, care doreşte să concentreze întreaga doctrină a Bisericii şi a Sinodului despre rolul vieţii consacrate şi despre angajarea tuturor consacraţilor în misiunea noii evanghelizări spre mărirea credinţei:
Propoziţia 50: Viaţa consacrată
"Viaţa consacrată, atât cea a bărbaţilor, cât şi cea a femeilor, a adus o contribuţie importantă la lucrarea de evangheliare a Bisericii în decursul istoriei.
În acest moment de nouă evanghelizare, Sinodul cere tuturor bărbaţilor şi femeilor călugări şi membri ai institutelor seculare să-şi trăiască în mod radical şi cu bucurie identitatea ca persoane consacrate.
Martori ai unei vieţi care manifestă primatul lui Dumnezeu şi care, prin mijloacele vieţii comune, ei exprimă acea forţă umanizatoare a evangheliei şi devin o proclamare puternică a împărăţiei lui Dumnezeu.
Viaţa consacrată, pe deplin evanghelică şi evanghelizatoare, în profundă comuniune cu păstorii Bisericii şi în co-responsabilitate cu laicii, fidelă respectivelor carisme, va oferi o contribuţie semnificativă la noua evanghelizare.
Sinodul cere ordinelor călugăreşti şi congregaţiilor să fie pe deplin disponibile de a merge la frontierele geografice, sociale şi culturale ale evanghelizării. Sinodul invită călugării să se mute către noi areopaguri de misiune.
Deoarece noua evanghelizare este în mod esenţial o problemă spirituală, Sinodul subliniază, de asemenea, marea importanţă a vieţii contemplative în transmiterea credinţei.
Tradiţia de mulţi ani a vieţii consacrate contemplative, în formele ei anterioare de comunităţi stabile de viaţă de rugăciune şi activitate, continuă să fie o sursă puternică de har în viaţa şi misiunea Bisericii. Sinodul speră că noua evanghelizare va determina mult mai mulţi credincioşi să îmbrăţişeze această formă de viaţă".
Vă pot spune că intervenţiile reprezentanţilor vieţii consacrate (10+4), fie în plen fie în cercurile minore (în cercul italian unde am participat), au fost apreciate şi consemnate ca o contribuţie importantă la exprimarea menirii persoanelor consacrate la opera de evanghelizare în istorie şi în zilele noastre. Am întâlnit şi am ascultat cu viu interes tot cei ei au adus în faţa Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, acum emerit, întrucât s-a văzut o echipă de oameni bine pregătiţi şi cu o lungă experienţă în domeniul evanghelizării, un grup numeros de persoane consacrate reflectând astfel toată gama persoanelor consacrate. Între ei doresc să-i amintesc pe câţiva care vă sunt cunoscuţi: superiorul general al OFMConv, Marco Tasca, Rev. P. Mauro Johri, superiorul general al Ordinului Fraţilor Min. Capucini, Rev. P. Rodriguez Carballo O.F.Minori, la care trebuie amintiţi ceilalţi 7 superiori generali, aleşi de către Uniunea Superiorilor Generali. Lor li s-a adăugat un număr mare de persoane consacrate ca auditores şi auditrices, cum ar fi sora Enrica Rosana FMA (subsecretară a CIVCSVA din Italia), Maria Voce, preşedinta Focolarinilor, dr. Marko Impagliazo (Italia), preşedintele Comunităţii "Sant Egidio", dr. Salvatore Martinez, preşedintele pentru Italia a Mişcării Rinnovamento dello Spirito, care, alături de ceilalţi 30 de membri (patres sinodales), au adus în grupul minor italian unde am participat o contribuţie deosebită la elaborarea propunerilor pentru Sfântul Părinte.
Prestaţia lor, alături de cea a părinţilor sinodali, a fost de un real folos în propunerea de sugestii care să ilustreze angajarea reînnoită a persoanelor consacrate la mărirea credinţei şi noua evanghelizare.
Cred că exortaţia apostolică pe care o va prezenta papa emerit Benedict al XVI-lea şi pe care o va promulga actualul papă Francisc, va scoate în evidenţă şi mai pregnant responsabilitatea tuturor membrilor Bisericii şi, desigur, datoria persoanelor consacrate.
În lumina tuturor documentelor Bisericii a Sinodului episcopilor din 1992 ca şi a celor auzite la ultimul Sinod din octombrie 2013 şi văzându-vă plini de zel şi însufleţiţi de mare credinţă, orice episcop, deci şi episcopul de Iaşi cu auxiliarul Aurel, aşteaptă de la dvs., persoanele consacrate de aici şi din întreaga dieceză, să fiţi cu adevărat martore ale iubirii şi pagini vii ale evangheliei, asemenea întemeietorilor, iar lumea, unde ajungeţi, să vadă în fiecare dintre voi pe Cel ce a venit să aducă vestea cea bună, pe Cel care este singura bucurie a omului. Ce e de făcut şi ce aşteaptă episcopul de Iaşi de la persoanele consacrate urmează să ascultăm de la vicarul nostru episcopal, pr. Alois Fechet, şi noi să vedem de la dvs. iubirea şi evanghelia.
Aşa cum Isus are mare încredere în voi şi vă iubeşte, aşa şi episcopul vă preţuieşte şi vă vrea mereu alături de Isus de oamenii timpului nostru. Cu îmbrăţişarea noastră şi cu îndemnul evanghelic,
Înaintaţi în larg! Vă mulţumesc.
Iaşi, 14 aprilie 2013
Petru Gherghel,
episcop de Iaşi
