Figurile din Postul Mare
Orbul din naştere şi întâlnirea decisivă cu Isus
Cu ochii credinţei
de Simone Caleffi
"Minunea nemaiauzită" a vederii date orbului din naştere este semn al unei opere şi mai minunate: "iluminarea splendidă" a neamului omenesc chinuit de "orbirea originii sale". Omul nu se naşte în lumina harului. Fiul lui Dumnezeu este cel care, în întruparea sa, se face "călăuză a omului pentru a-l conduce de la întuneric la marea lumină a credinţei", aşa cum relatează prefeţele din duminica a patra din Postul Mare din anul A din ritul roman şi din cel ambrozian. Credinţa ne-a fost dată în sacramentul Botezului, unde suntem renăscuţi pentru a merge "ca fii ai luminii" (Ef 5,8), în iubirea faţă de adevăr, în sinceritatea cuvintelor şi a vieţii, în căutarea a tot ceea ce este curat şi vrednic de iubire (cf. Fil 4,8), aşa cum se potriveşte celui care a primit o privire nouă, o viziune evanghelică a lucrurilor. Pentru că aceasta este credinţa. A o păstra limpede şi activă este foarte greu: este în desfăşurare mereu "acţiunea Ispititorului" - cum spune una dintre cele două rugăciuni propuse pentru începutul adunării liturgice în ritul ambrozian -, acelaşi care l-a înşelat pe om la origine cu lumina falsă a orgoliului. Oare principiile şi motivele gândurilor şi ale proiectelor noastre, ale alegerilor şi ale obişnuinţelor noastre sunt inspirate din cuvântul lui Dumnezeu şi revelează mentalitatea credinţei, sau nu sunt în schimb găsite în comoditatea şi instinctul uşor şi obişnuit al naturii, încă oprimate "de vechea sclavie a păcatului" (cum se exprimă mereu liturgia), încă nerăscumpărate?
Când conduita noastră este animată de spiritul de credinţă, primeşte actualitate gestul Mântuitorului care a deschis ochii orbului din naştere. Lumina şi întunericul sunt puse în confruntare în minunata pagină evanghelică şi invită să recunoaştem în Isus lumina "care luminează orice om" (In 1,9). Credinciosului i se cere să redescopere identitatea sa profundă, demnitatea sa şi vocaţia sa. Evanghelistul dedică numai două versete (In 9,6-7) relatării vindecării. Faptul îi foloseşte pentru a construi o pagină densă de teologie: Isus este prezent şi absent în acelaşi timp; de fapt, el, la un moment dat, dispare şi reapare în scenă când diferitele personaje au făcut deja opţiunea lor în privinţa lui. Rămân în prim-plan oamenii, alegerile lor. Privind la ei (oamenii, fariseii, părinţii), se observă ciocnirea între cei care au recunoscut în Isus pe Domnul şi cei care l-au refuzat; se simte distanţa între Duhul şi logica din această lume, între cuvântul lui Dumnezeu şi inima surdă a omului. Fariseii ajung să-l refuze pe Isus în numele teologiei lor; numai pentru a nu trebui să-şi "schimbe mentalitatea" sunt dispuşi să nege chiar şi realitatea: vor să-l convingă pe orbul vindecat că nu a fost orb! Chiar şi părinţii săi evită să se pronunţe în favoarea lui Isus. Aşadar, în lume el rămâne un semn de contradicţie, dezbină, este neînţeles. Cel care aduce mântuirea este îndepărtat. În faţa acestor personaje închise la mântuire, creştinul recunoaşte atâtea situaţii actuale în care îndură acelaşi refuz, trăieşte aceleaşi neînţelegeri. Mărturia creştină a laicilor în lumea este, astăzi, cu siguranţă, dificilă, dar mai urgentă şi necesară ca oricând pentru ca ea să regăsească lumină.
În lume, Isus este lumina: minunea care dăruieşte vederea orbului din naştere este semnul eficace al acestui lucru. De fapt, acea minune este bogată în valoare simbolică: nu trebuie înţeleasă ca simplu eveniment medicinal, ci ca revelare a lui Cristos. Orbul din naştere primeşte vederea, dar mai ales primeşte credinţa, care este o vedere nouă, capabilă să recunoască, să-l vadă pe Isus ca Mesia şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Rezultatul minunii sunt cuvintele: "Cred, Doamne!" (v. 38). Totuşi, poate să creadă acela care ştie să învingă propriile prejudecăţi şi nu se închide în el însuşi în mod orgolios. Nu vede acela care cu insolenţă se încăpăţânează să nu vadă. Fariseii îl judecă pe orbul din naştere un ignorant, un păcătos. În mod radical diferită este perspectiva lui Isus, care-i consideră orbi pe fariseii care se judecă şi se condamnă cu acţiunea lor (v. 40-41). Pentru Isus, orbul este un văzător, unde a vedea înseamnă, aici, a-l recunoaşte pe trimisul lui Dumnezeu, pe Cristos.
Sfântul Irineu afirma: "Vederea lui Dumnezeu este viaţa omului", ca şi cum ar spune că vocaţia omului, a fiecărui om, se realizează în dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu şi în angajarea de a menţine vie în noi asemănarea cu Tatăl, scânteie de lumină, oferită în dar în momentul creaţiei. A deveni văzători ai lucrurilor invizibile (aceasta este credinţa pentru Sfântul Paul) este posibil numai în însăşi lumina lui Dumnezeu; dacă omul poate să-l cunoască pe Dumnezeu este pentru că Dumnezeu s-a revelat în trupul Fiului său, Isus; dacă omul poate să-l iubească pe Dumnezeu este pentru că mai înainte a fost iubit de el.
Evanghelia după Sfântul Ioan este cea a "semnelor". Şi "semnul" (aşa este vindecarea orbului din naştere) este ambiguu, opac, solicită libertatea omului şi o pune la încercare. "Semnul" îl invită pe om să meargă dincolo de "semnul" însuşi pentru a adera la realitatea la care face trimitere: istoria lui Isus şi logica ce îl călăuzeşte. Nici în viaţa noastră zilnică nu lipsesc "semne" care fac trimitere la Isus, la logica sa de viaţă şi care, tocmai pentru aceasta, ne interpelează. Noi, în ce categorie de personaje ne situăm?
Liturgia situează amintirea minunii în Postul Mare pentru a aminti sensul său permanent celui care la Botez a primit ca dar - întocmai ca nişte ochi noi - credinţa în Isus Cristos şi se angajează s-o reînnoiască nu ca adeziune la adevăruri abstracte, ci ca un consens la Cristos. Relatarea despre orbul din naştere a fost interpretată mereu în cheie baptismală. Iată că, aşadar, piscina din Siloe, unde a avut loc vindecarea, face trimitere la Botezul nostru, trecerea de la întuneric la lumină este iluminarea care oferă credinciosului o cheie diferită de lectură atât a propriei vieţi, cât şi a istoriei în care este chemat să trăiască. Piscina din Siloe, ca şi sacramentul Reconcilierii, este mereu disponibilă în Biserică, trimisă să-i ridice pe credincioşi. Dar Botezul trebuie verificat şi trăit încontinuu, cu curaj şi în manifestarea de fapte creştine coerente.
(După L'Osservatore Romano, 15 martie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
