Acum un an, în 2018, eram la Viena cu pr. Cornel, sărbătorind un Crăciun unic şi memorabil, pentru mine şi pentru el. Nu, nu eram în căutarea magiei Crăciunului vienez, nu ne interesau ornamentele sau clădirile superbe ale capitalei austriece. O stare tot mai greu suportabilă apăsa sufletele noastre, iar chipul pr. Cornel era înecat într-o frământare teribilă: Să fie adevărat că el are cancer? Nu era tulburare sau încruntare în ochii lui, ci o îngândurare copleşitoare, care nu-i dădea pacea. Cui i-ar fi dat? S-au făcut tot felul de analize, au avut loc întrevederi cu doctori renumiţi, care ne-au spus cum au putut mai elegant şi realist: cancer tiroidian în grad avansat, o tumoră agresivă care necesită intervenţie chirurgicală cât se poate de rapidă.
În ziua de 26 decembrie a fost internarea, ziua următoare operaţia. Am încercat toate formele de încurajare, de mângâiere. Ştiam că părintele Cornel e ultrarealist, analitic până în ultimele detalii, atent la tot ce-i spuneam sau traducem. Însă acum vedeam din partea lui o încredinţare tăcută şi totală în mâinile Domnului. A vrut să primească din nou sfântul Maslu (ungerea bolnavilor) şi aşa, pregătit spiritual, a intrat în sala de operaţie. M-a rugat să-l însoţesc până va fi preluat de asistenţi şi, în timp ce împingeam patul pe care stătea întins, s-a uitat la mine şi mi-a spus: "Dacă nu mă mai trezesc, tu ţine drumul drept mai departe!" M-a trecut un fior fulgurant pe care l-am reprimat, spunându-i grav, şi lui, dar şi mie, că se va trezi neapărat. Şi aşa a fost!
Explicaţiile doctorului chirurg imediat după operaţie au fost nu tocmai îmbucurătoare: înghiţitură lui, din cauza intervenţiei la gât (esofag, laringe) a fost afectată iremediabil. Şi acest lucru s-a adeverit până în ultima zi a vieţii lui. După trei ore eram in salon, era seară şi pr. Cornel deschidea ochii. Ceea ce mi-a şoptit au fost următoarele cuvinte: "Să facem vesperele!" (rugăciunea de seară din breviar). Această rugăminte a lui, vă mărturisesc, a fost de un impact emoţional foarte puternic pentru mine. Să mă fi întrebat cum a decurs operaţia, ce a spus doctorul, ce informaţii am primit, îmi părea cel mai firesc pe care vrea să-l audă de la mine. Neputând să vorbească decât foarte anevoie şi cu dureri, el mi-a cerut, ca lucrul cel mai important din lume pentru el în acel moment, rugăciunea. Am plecat de la el meditativ, scuturat în conştiinţa mea de o lecţie atât de scurtă şi atât de profundă. Nu reluarea legăturii cu lumea şi toate ale ei sunt de primă importanţă, nici măcar grija pentru propria sănătate, ci imediata conectare la Dumnezeu şi simţirea lui.
Au urmat numai luni grele: aflarea la numai trei săptămâni de la operaţie că tumora este acolo, că extirparea ei nu a reuşit complet, că e nevoie de o a doua operaţie pentru asta, că, alternativ, e musai să fie făcută terapie conjugată: chimioterapie, radioterapie. Pr. Cornel, după consultări, a optat pentru ultimele. Calvarul era deschis şi parcurgerea lui tot mai dureroasă. Urâtă este radioterapia (nu din auzite, ci din văzute, vă spun!), teribilă şi bulversantă la nivel organic e chimioterapia. Părintele Cornel şi le-a asumat în tăcere, cu încredinţarea că e de datoria lui şi în cel mai creştin spirit să facă tot ce-i stă în putinţă pentru sănătatea lui. Nicio terapie nu l-a mai vindecat.
Cu siguranţă şi-a spus de zeci de ori că orizontul vieţii lui pământeşti se umple tot mai mult de apus, că veşnicia îl va lua curând în primire. Uneori cu detaşare, alteori cu un imens regret că socotelile vieţii de aici trebuie încheiate cu maximă nevoinţă. Cine e neîntrerupt senin în faţa morţii iminente? Unei morţi proprii, personale? Cine nu ar simţi în insomniile nopţii fiorii morţii? Eu cred totuşi că nota dominantă a stării sufleteşti a pr. Cornel pe durata Calvarului său a fost cea dictată de credinţa într-un Dumnezeu răstignit, suferind, care agonizează în Fiul său cu toţi cei încorsetaţi în mrejele propriilor suferinţe.
De ce cred eu aşa? Pr. Cornel s-a ţinut de sfânta Liturghie, a celebrat-o până nu a mai putut urca scările la sacristie, nici măcar ajutat de balustradă. A stat la altar gârbovit, sfâşiat, nu pentru a-şi exhiba suferinţa, ci pentru a primi putere de la Domnul.
Suferinţa l-a consumat încet şi fără cruţare, aşa încât, cred, numai în puterea credinţei, că l-a pregătit pentru veşnicie. A vorbit la predici, emisiuni, conferinţe. A vorbit şi a scris mult. Suficient încât ultimul an din viaţa lui să fie numai tăcere.
La deciziile mari, de la Viena sau de acasă, obişnuia să îmi pună întrebarea: "Tu ce ai face în locul meu?" Doamne, în locul lui? Grea e întrebarea... răscolitoare. I-am dat răspunsuri situaţionale, însă un răspuns bine cernut şi chibzuit până în măduva oaselor încă n-am îndrăznit să formulez.
Părinte Cornel, s-a terminat! Aş spune mai curând: S-a împlinit! Ai luptat lupta cea bună! Te-ai născut pentru cer în ziua Naşterii Domnului pentru pământul nostru! Sărbătoare nesfârşit fericită acolo unde nu mai este pic de durere! Dacă e adevărat că nu putem determina clipa morţii, înseamnă că e tot atât de adevărat că Domnul te-a chemat la el de Crăciun pentru că aşa i-a plăcut! Fii fericit! Ultima carte pe care ai citit-o se numeşte "Călători spre veşnicie". Ne rămâne s-o citim şi noi şi să ne simţim mereu, indiferent de sănătatea sau suferinţele pe care le purtăm în noi, călători spre veşnicie. Spre veşnicia fericită!
Domnul să răsplătească toată ofranda de slujire şi de suferinţă a vieţii tale! Cu toată speranţa, recunoscător pentru tot ce am învăţat, închei simplu: La revedere, când o vrea Domnul! Anul trecut nu-mi venea să-ţi urez Crăciun fericit. Anul acesta, cu toată puterea îţi spun Crăciun fericit!
Pr. Cristian Diac
* * *
A trecut la Domnul pr. Cornel Cadar
