"À Dieu, mon ami!" In honorem pr. Cornel Cadar
Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu nu-mi pot imagina viaţa postdecembristă a Diecezei de Iaşi fără prezenţa, activitatea şi implicarea părintelui Cornel Cadar:
- nu a fost un geniu, dar a avut vocaţie de lider;
- nu a fost vicar general, dar a fost unul dintre marii sfetnici ai Preasfinţitului Petru Gherghel în momente şi situaţii dificile;
- nu era un cântăreţ, dar încânta pe toţi cu vorbele sfătoase spuse cu pasiune şi căldură;
- nu a fost rector de seminar, dar a marcat viaţa multor seminarişti cu care s-a intersectat în viaţă:
- a trăit simplu, dar poate fi considerat o personalitate a istoriei noastre contemporane.... şi aş putea continua!
Şi a fost, poate, unul dintre marii vorbitori ai Iaşului din ultimii 30 de ani.
E greu de făcut o ierarhizare a preocupărilor preotului Cornel pe parcursul celor 30 de ani trăiţi în preoţie: vicar, responsabil cu tinerii, întemeietor al Acţiunii Catolice în Moldova, jurnalist, istoric (poate nu prin formaţie, ci prin pasiune), predicator, scriitor, director spiritual, spirit împăciuitor.....
Cine nu-şi mai aminteşte de primele întâlniri diecezane ale tineretului, al căror regizor şi artizan era Cornel: Faraoani, Butea, Nicolae Bălcescu, adevărate repere în istoria Diecezei de Iaşi. Dar chiar şi la cele naţionale, totdeauna i se cerea o consiliere, mai ales în momente de impas. La Blaj, în anul 1994, îmi amintesc că i s-a cerut expres ajutorul în organizare şi a rămas celebru cu expresia spusă în faţa întregii mulţimi: "Având linia imaginară, de aici la copacul din deal, ne împărţim în două grupuri..."
Din grupul de tineri, de atunci, până şi azi, i-au rămas prieteni excepţionali, apropiaţi. Cred că pot da mărturie fam. Dragoş şi Alina Florean, Mihaela Ciobanu, fam. Mihaela şi Maximilian Diac, Cornel Bărbuţ, Genoveva Robu şi mulţi alţii.
Îmi amintesc cu drag de întâlnirile naţionale ale reprezentaţilor mass-media în diferite dieceze şi eparhii: fără Cornel era totul cam anost, dar cu Cornel totul era excepţional: era, de la mare distanţă, "lider maximus", factor de optimism şi coeziune în grup. Nu-i aşa, Cristina Grigore? Nu-i aşa, Radu Capan? Nu-i aşa, Sipos Enikő? Nu-i aşa, Csúcs Mária? Nu-i aşa, Daniel Avram? Nu-i aşa, Bodó Márta? Nu-i aşa, Raimondo-Mario Rupp?
Deja în anul 1994 era cunoscut în grupurile mass-media europene. În luna septembrie a anului 1994, era organizat la Praga un congres despre cinema şi filmele religioase, la care Cornel era invitat. Fiind prins în altă parte, m-a rugat să merg în locul lui. Când am ajuns, directorul organizator al acelui grup mi-a pus prima întrebare: "Dar Cornel Cadar nu vine?"
Oare am putea vorbi de revista "Lumina creştinului" fără Cornel? Eu zic: sigur nu. Ştiaţi că, prin anul 2005 era reviste religioasă din România cu cel mai mare tiraj, cu mii de abonamente în afara Moldovei? Chiar dacă părea la prima vedere a fi o publicaţie cu un mesaj simplu, eu cred că redactorul, de care se face vorbire acum, Cornel, avea mare grijă de destinatar. Cornel repeta insistent, chiar şi pentru predicile la Radio Iaşi, sau pentru articolele revistei: "Să înţeleagă uşor cititorul sau ascultătorul". Repet: cred că era o grijă pentru destinatar. Şi o altă grijă: corectitudinea gramaticală. Apropo, vă amintiţi să fi întâlnit în revistă sau în alte publicaţii de la "Presa Bună" greşeli ortografice? Cred că nu. Era ultimul corector la tot ce se publica.
Cornel cred că a avut cel mai autentic şi benefic dialog cu diferiţi responsabili creştini necatolici. Să amintim doar de excepţionalele relaţii cu preotul ortodox Viorel Dumitriu şi de emisiunile pe care le aveau împreună la radio în jurul anului 2000, sau de amiciţia cu părintele protopop Constantin Andrei de la biserica Bărboi, sau de buna colaborare cu părintele Mircea Stoleru din Galata, sau de dialogurile cu marele (dar şi el plecat prea devreme din această lume) Cristi Ţepeş de la Biserica Baptistă. Era să uit de îndelunga colaborare cu Radio Trinitas! Când redactorul Nicolae Dima era într-un mic impas, imediat telefona la părintele Cornel Şi lista e lungă.
Şi când veneau unii, în numele jurnalismului postdecembrist, doar pentru a căuta subiecte picante sau jenante în cadrul Episcopiei, doar spiritul său pacific şi primirea prietenească îi domolea şi chiar şi-i câştiga de partea sa. Cu un zâmbet larg şi cu o vorbă de duh şi-i făcea prieteni. Nu exagerez dacă spun că a fost ca un zid de apărare pentru Episcopie, când erau mari pericole din această direcţie. Şi mai cred că doar Preasfinţitul Petru Gherghel poate da mărturie despre harul, talentul, discursul şi abilitatea cu care Cornel a apărat demnitatea Bisericii noastre şi a prezentat-o admirabil prin toate mijloacele mass-media.
Şi puţini cunosc caritatea neafişată a lui Cornel. Într-un comentariu pe internet, domnul Eduard Lisacoschi face următoarea afirmaţie care vorbeşte de la sine: "Iubite părinte Cornel, dacă blândul Mântuitor ar ţine seama chiar şi numai de bunătatea Sfinţiei Voastre faţă de mine, aţi fi deja în împărăţia sa fericită..."
A fost un om de excepţie, dar a trăit modest. Nu ştiu dacă i-a fotografiat cineva vreodată pantofii, dar de cele mai multe ori erau cam scofâlciţi... iar Matiz-ului, cam încercat de ploi, vânturi şi vreme mult prea îndelungată, i-a rămas fidel până în ultimele zile.
Una dintre pildele sale preferate sună cam aşa:
"În timpul primului război mondial au fost chemaţi pe front şi tinerii de 18 ani. Era ceva sfâşietor să vezi cum îşi iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraş mare, părinţii şi prietenii erau strânşi în jurul unui grup de soldaţi care plecau. Toţi se îmbrăţişau plângând; mulţi se priveau pentru ultima dată.
Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună «Adio». Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toata inima. Dar ce putea să-i spună?
Locomotiva dădu semnalul de plecare, iar soldaţii trebuiau să urce în vagoane. Bătrânul tată îl strânse la piept şi apoi îl fixa pe fiul său care îl saluta de la fereastra. Mai voia să-i spună ceva. Deodată trenul începu să se mişte, dar el se apropie de tren şi-i strigă cu putere: «Ionele, fiul meu, să stai aproape de general, să stai cât mai aproape de general! Lângă el totdeauna eşti în siguranţă»".
Dragă prietene, dragă Cornele, sfârşindu-se zilele tale în ziua de Crăciun, vei rămâne mereu în gândurile noastre lângă ieslea "Generalului". Nu va mai fi Crăciun pentru mine fără a-mi aminti de tine atunci când îl celebrăm pe "General", pe Isus, iar tu printre păstoraşi, lângă iesle. Mă rog şi îţi doresc să fii totdeauna, pentru veşnicie lângă el! Au revoir, Cornel!
Pr. Iosif Dorcu (Lourdes)
* * *
A trecut la Domnul pr. Cornel Cadar
