Înţ 12,13.16-19; Ps 86; Rom 8,26-27; Mt 13,24-43 (Mt 13,24-30).
"L-ai învăţat pe poporul tău să spere că le dai timp de convertire de păcate şi pe cel drept că trebuie să fie iubitor de oameni" (Înţ 12,19).
Pildele lui Isus pe care le medităm de două duminici încoace pot fi comparate cu nişte ferestre spre lumea de dincolo, cu nişte imagini care ne ajută să înţelegem lucrurile de dincolo din împărăţia cerului, cu nişte ilustraţii care ne ajută să descoperim caracteristicile împărăţiei cerului şi ale împăratului ei, caracteristici de milă, bunătate, îndurare şi iertare, aşa cum ne spun prima lectură de astăzi şi psalmul responsorial: "Puterea ta este începutul dreptăţii şi, fiind stăpânitor peste toate, te face să fii indulgent cu toţi. Tu eşti stăpânitorul puterii, ne judeci cu blândeţe şi ne guvernezi cu multă îngăduinţă" (Înţ 12,16.19; Ps 86,5.15), dar şi ilustraţii care ne ajută să cunoaştem şi caracteristicile celor chemaţi să facă parte din împărăţia de sus a împăratului: "Cel drept trebuie să fie iubitor de oameni" (Înţ 12,19).
Multe adevăruri duhovniceşti au trebuit să fie îmbrăcate într-o haină materială şi să li se dea un chip pământesc, ca să poată fi pricepute cât de cât de om, căci sunt lucruri dintr-o treaptă superioară a vieţii noastre şi, dacă ar fi expuse aşa cum sunt, ar fi pricepute de foarte puţini.
Ca şi parabola semănătorului, parabolele neghinei din grâu, ale seminţei de muştar şi ale aluatului, pe care suntem chemaţi să le aprofundăm astăzi, au fost rostite de Isus tot ca reacţie la respingerea lui din partea iudeilor, care l-au acuzat că scoate demonii cu puterea lui Beelzebul (cf. Mt 12,24). Dar viitorul împărăţiei lui Dumnezeu merge înainte şi se dezvoltă în ciuda opoziţiei lor şi a celorlalte forţe ale întunericului.
Înainte de vremea lui Isus, iudeii erau numiţi în mod tradiţional şi "fiii împărăţiei" (cf. Mt 8,12; Rom 9,4). Faptul că fiii împărăţiei sunt prezentaţi acum ca sămânţa Fiului omului înseamnă două lucruri. În primul rând, Isus face aluzie la afirmaţia vechi testamentară, conform căreia poporul lui Dumnezeu formează plantaţia lui Dumnezeu (cf. Is 5,1ss; 40,24; 61,3; cf. Ps 1,1; 80,8; 92,13; Ier 1,10; 18,9; 31,28). În al doilea rând, această comparaţie implică ideea înnoirii omului începând de sus, adică ideea naşterii din nou (cf. In 1,12; 3,3; 1In 3,9).
În timpul de acum noi suntem sămânţa semănată de Dumnezeu în lume, noi suntem micuţa sămânţă de muştar care să devină copac mare pentru vrăbiile lui Dumnezeu, noi suntem puţinul aluat pus de Dumnezeu în plămada lumii pe care trebuie să o fermentăm cu iubirea lui, noi suntem "turma mică" (Lc 12,32), căreia ni s-a dat să creştem împărăţia cu caracterul lui Isus. Aici voiam să ajung.
Dacă în parabola semănătorului sămânţa semănată de Isus era cuvântul lui Dumnezeu, în parabola grâului infestat cu neghină, sămânţa bună semănată de Isus suntem noi, oamenii, "fiii împărăţiei", iar neghina semănată noapte de diavol sunt "fiii întunericului".
Fiii împărăţiei prin simplitatea lor pot fi comparaţi în viziunea lui Isus cu: sămânţa de muştar şi cu puţinul aluat care este pus în trei mari măsuri de făină (cf. Mt 13,31-33). "Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu" (1Cor 1,26-29).
Neghina sunt fiii celui rău, adică ai diavolului. Ioan vorbeşte despre diavol ca despre "tatăl" duşmanilor lui Isus, iar de cei răi ca de "fiii diavolului", respectiv "fiul pierzării" (cf. In 8,41.44; 1In 3,8; In 17,12). Iar sfântul Paul vorbeşte despre "fiii diavolului" şi despre "copiii luminii", despre "fiii neascultării" şi despre "fiii luminii" (cf. Fap 13,10; Ef 5,6; 1Tes 5,5).
O a treia grupă nu există. Fie suntem "fiii împărăţiei", fie suntem "fiii celui rău". Poate că neghina face flori mai frumoase în domeniul sportului, al relaxării, al raţiunii, al succesului. Dar toate acestea vor arde la judecata lui Dumnezeu. Fiii împărăţiei rămân veşnic şi sunt desăvârşiţi. Diavolul, deşi este adversarul lui Dumnezeu, deşi este cel care se bucură să distrugă şi să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, el este totuşi dependent de Dumnezeu şi nu se poate dezlipi de Dumnezeu, căci dacă nu ar fi Dumnezeu nu ar şti ce să facă. Abia după ce a fost semănat cuvântul, abia după ce au fost semănaţi fiii împărăţiei, abia atunci a semănat şi el. Cineva l-a numit "maimuţa lui Dumnezeu", care imită totul. De aici şi proverbul: "Acolo unde Dumnezeu construieşte o biserică, diavolul construieşte alături o capelă".
Secerişul este sfârşitul veacurilor, secerătorii sunt îngerii (Mt 13,39; Il 4,13, Ap14,14). Isus confirmă deci că îngeri sunt o realitate, totuşi lor nu li se cuvine nici o închinare din partea omului (cf. Ap 22,8) şi nu au pretins aşa ceva niciodată: Numai diavolul a pretins aşa ceva de la Isus şi de la oameni, dar pentru asta va fi aruncat pentru veşnicie în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,10).
Secretul întemeierii împărăţiei lui Dumnezeu este popularea pământului şi cerului cu fiii împărăţiei, cu oameni neprihăniţi. Dacă duminica trecută prin parabola semănătorului (cf. Mt 13,3-9), Isus ne-a lăsat să înţelegem că sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, că semănătorul este el, Cristos, şi pământul unde se împrăştie sămânţa împărăţiei sunt sufletele oamenilor (ocazie folosită de Isus şi pentru a ne atrăgea atenţia cu privire la cei trei mai duşmani ai rodirii seminţei evangheliei împărăţiei în sufletele oamenilor şi care sunt: diavolul - păsările - cel rău; firea veche, carnea - soarele dogorâtor, strâmtorările sau prigoanele; şi lumea - spinii, grijile acestei lumi şi goana după avuţii). Duminica aceasta Isus ne spune: "Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat neghina este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii (cf. Mt 13,37-40).
Planul divin de mântuire începe tot mereu cu o puţine persoane, cu lucruri mici, cum a fost cazul cu familia spirituală a lui Adam, a lui Noe, a lui Avraam, a lui Moise, a lui Isus, şi au generat şi vor genera apoi un rezultat universal. Acelaşi lucru este valabil şi pentru viaţa noastră personală, cuvântul lui Dumnezeu pătrunde adesea în inima noastră printr-o crăpătură mică, ca printr-o fisură în asfalt, prin care începem o viaţă divină şi prin umilinţă şi modestie ajungem să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu.
Deci, secretul întemeierii împărăţiei lui Dumnezeu este popularea pământului şi a cerului cu oameni neprihăniţi, cu oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26; Rom 3,9-12,23). Noi vom avea reuşită numai atunci când vom propovădui, când vom semăna cuvântul lui Dumnezeu, când vom prezenta chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, nu asemenea unui simplu crainic, ca de exemplul Iona (cf. Iona 3,4), ci atunci când vom trăi cuvântul şi când vom umbla în neprihănire dând o bună mărturie (cf. Mt 5,13-16), fiind dedicaţi creşterii numărului celor credincioşi şi formării de tot mai mulţi ucenici ai Domnului Isus (cf. Mt 28,19-20).
Întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu se realizează sigur în pofida opoziţiei celui rău. Dacă potrivit pildei semănătorului, împotrivirea diavolului faţă de împărăţia lui Dumnezeu se face prin împietrirea inimii, denaturarea spirituală a fiinţei umane, pilda neghinei ne arată că împotrivirea diavolului este exercitată şi prin răspândirea fiilor întunericului, semănarea neghinei, cauzată de ne-vegherea lucrătorilor (cf. Mt 13,25; Fap 20,28-31).
Lumina naşte lumină; dragostea naşte dragoste; adevărul naşte adevăr. Niciodată nu va răsări dintr-un bob de grâu un fir de neghină, şi nici dintr-o sămânţa de neghină un fir de grâu. Fiecare sămânţa se înmulţeşte după cum îi este soiul. Cum este mama, aşa-i şi fiica sau fiul.
Din Sfânta Carte ştim că omului îi vorbesc Dumnezeu şi diavolul. Cine ascultă de Dumnezeu are parte de o plăcută trecere prin viaţa aceasta şi un loc sigur lângă Isus în viaţa veşnică. Iar cine ascultă de diavol are parte numai de deziluzii ca Adam şi Eva.
Înainte să îl creeze pe om, povesteşte o legendă, Dumnezeu a hotărât să asculte părerea îngerilor mai apropiaţi lui.
- Nu-l crea, a strigat îngerul dreptăţii. El va fi dur şi crud cu semenii.
- Nu-l crea, l-a rugat îngerul adevărului. Pentru câştig va spune minciuni peste minciuni.
După aceştia, a îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu îngerul milostivirii.
- Creează-l, a spus acesta, după imaginea Fiului tău preaiubit. Când toţi îl vor fi părăsit, eu voi fi cu el şi îl voi face milostiv cu fraţii săi, aşa cum tu eşti milostiv şi îl corectezi cu răbdare şi bunătate.
Dumnezeu nu se grăbeşte să nimicească neghina; o lasă să crească odată cu grâul; la el o mie de ani e ca o zi. Abia la seceriş, adică la judecata sa va strânge neghina şi o va arunca în foc. Când cei răi vor fi aruncaţi în focul iadului, se va vedea că de fapt binele triumfă asupra răului. Dumnezeu nu nimiceşte deodată neghina, nu-i loveşte pe cei răi, îi rabdă îndelung căci îi aşteaptă să se întoarcă, le dă răgaz pentru pocăinţă. Aşa l-a aşteptat pe Enoh 65 de ani (cf. Gen 5,21-22); pe sfântul Augustin (354-430) Dumnezeu l-a aşteptat peste 30 de ani; peste 30 de ani avea sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556) când s-a întors la Dumnezeu; după 9 ani de viaţă destrăbălată s-a întors Margareta de Cortona (1427-1497).
Sfântul Augustin (354-430) aduce următoarea asemănare: undeva zăcea un buştean pe pământ, un copac fără viaţă, mort, zăcea în noroi. A trecut pe lângă el un meşter, un lemnar şi şi-a alipit inima de el; nu pentru că zăcea mort în noroi, dar fiindcă vedea ce lucruri frumoase plutea scoate din el. La fel a făcut Dumnezeu cu lumea păcătoasă, a privit-o şi a văzut cât de bună poate deveni dacă va fi lucrată de Isus şi de Duhul său cel Sfânt.
Fericitul Johannes Tauler (1300-1361) a fost un mistic german din Renania, un preot romano-catolic, un teolog şi un predicator, un ucenic al lui Meister Eckhart (1260-13270, călugăr dominican şi teolog german. La acest Johannes Tauler, a venit într-o seară un pustnic cu părul alb, pe nume Nicolae din Basel (1308-1395), sfânt naţional ai Elveţiei şi misionar, şi i-a zis, "Vorbeşti prea mult de duminică şi de ziua soarelui, dar tu nu eşti o duminică şi un soare. Fă-ţi din fiecare zi o duminică şi un soare! Îngrijeşte-te să le aduci oamenilor duminica şi strălucirea soarelui în suflet! Te aştept pentru o lungă tăcere în pădurile mele". De atunci J. Tauler s-a retras, ajungând să trăiască o viaţă de fiu ai zilei, să devină o lumina puternică a zilei de duminică, şi astfel a devenit mare propovăduitor al Evangheliei.
Un singur ucenic al Domnului Isus Cristos, adică o singură rază din "Soarele neprihănirii" biruie mii de umbre din jurul său. "Cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor" (Mt 13,43). Nu este greu să-i descoperi pe cei neprihăniţi, cum nu este greu să descoperi soarele, dacă ai ochii deschişi.
Un episcop din vechime avea ca duşman un om rău. Şi acestui om episcopul îi făcea mult bine. "Cum, îl întrebă într-o zi cineva pe episcop, omul acesta vă face numai rău şi dvs. în schimb îi umpleţi buzunarele cu bani?" Şi îi răspunde episcopul: "Nu observi ce intenţionez eu? Prin dărnicia mea vreau să-mi fac din acest duşman un prieten". Pentru a ne face bine lucrarea noastră în lume, trebuie să îl imităm pe Dumnezeu în relaţie cu duşmanii săi, pe Dumnezeu care face să cadă ploaia sa şi să răsară soarele său şi peste cei buni şi peste cei răi (cf. Mt 5,45). Atunci duşmanii săi vor prieteni.
A reuşit Cristos înaintea noastră, au reuşit apostolii, au reuşit martirii, au reuşit mărturisitorii, au reuşit creştinii dinaintea noastră şi vom reuşi şi noi.
O tâlcuire interesantă dă sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), un monah, un mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru teologia Bisericii răsăritene, în acest loc din evanghelie, el zice: "Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea grăuntelui de muştar, pare foarte mic înainte de a-l cultiva. Dar, după ce a fost cultivat cum trebuie, se arată aşa de mare, încât se odihnesc în el raţiunile măreţe ale făpturilor sensibile şi inteligibile, ca nişte păsări".
O frumoasă interpretare alegorică a parabolei aluatului face sfântul Ilarie (315-364), care zice: "Domnul Isus Cristos se compară aici cu aluatul din făină, care comunică însuşirea sa întregii paste".
Boabele de grâu trebuie să cucerească pământul pentru cer, grăuntele mic de muştar acţionează din afară, aluatul de dospit acţionează din interior, ca împărăţia lui Dumnezeu să cuprinde în timp toată lumea. Dumnezeu îşi va atinge ţinta planurilor sale. Suntem şi noi alături de el în calitate de colaboratori?
Pe acest pământ, pângărit prin păcat, domnesc nedreptatea, suferinţa şi teama. Cu toate că omul a supus întreaga creaţie, deşertăciunea şi stricăciunea domnesc încă. Suspinele celor asupriţi se înalţă către Marele Judecător (cf. Plâng 3,34-36). Noi înşine de asemenea suspinăm în "trupul smereniei noastre" (cf. Fil 3,21). Resimţim oboseala atât din cauza păcatului din jurul nostru, cât şi din cauza păcatului din noi înşine. Slăbiciunea noastră este mare: nu ştim nici cum să ne rugăm, nici ce să cerem. Dar Duhul are şi această menire, de a mijloci pentru noi într-un limbaj pe care Dumnezeu îl înţelege (cf. Rom 8,26-27). "Tu, Doamne, eşti Dumnezeu îndurător şi îngăduitor, încet la mânie şi plin de milostivire şi adevăr" (Ps 86,15) Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 16-a de peste an
