31 iulie: Sfântul Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Societăţii lui Isus
Întrebat "De ce iezuiţii sunt aşa", de ce au grijă de sufletul şi mintea tuturor şi mai ales a laicilor - oricum ar fi laicii - un iezuit (la vremea aceea, în misiune la "Xaverianum", deci ieşean), a răspuns: "datorită exerciţiilor spirituale", fiindcă, spre deosebire de alţi sfinţi, Ignaţiu de Loyola ne spune si nouă, direct, cum să devenim sfinţi.
Laicul ignaţian este discipol atât în comunitate cât şi prin misiunea sa; el l-a întâlnit pe Isus în cursul exerciţiilor spirituale, are simţul comunităţii în lumea ignaţiană şi îşi conduce viaţa în credinţă-dreptate, după principiile apostolice. Dar enumerarea acestor aspecte nu face decât să deschidă o altă serie de probleme: Ce tip de experienţă a trăit în cursul exerciţiilor spirituale? Trebuie oare să aparţină în mod formal unei comunităţi? Orientarea apostolică se referă la munca şi viaţa sa de familie sau viaţa apostolică se extinde dincolo de aceste limitări zilnice?
Răspunsul depinde de context, timp şi vremuri, locuri şi persoane. Dar se poate afirma cu certitudine că nu e suficient să fi studiat într-o instituţie ignaţiană ca să fii o persoană ignaţiană sau să fii bun prieten cu iezuiţii. Pe de altă parte, o persoană care colaborează sau lucrează într-o structură a Societăţii lui Isus nu e neapărat un bun laic ignaţian.
Pentru definirea laicului ignaţian, următoarele aspecte sunt deosebit de importante în prezent şi pentru viitorul apropiat:
Laicul ignaţian îl întâlneşte pe Isus în cursul exerciţiilor spirituale. Înţelegerea acestui fapt este extrem de importantă, fiindcă persoana experimentează acum creşterea capacităţii sale de conştientizare în amploare şi profunzime, care are drept scop dobândirea discernământului. Aceasta e treapta necesară pentru harurile care urmează. Gradul de conştientizare la care se ajunge prin exerciţiile spirituale este un indicator fidel al experienţei spirituale ignaţiene. În autobiografia sa, sfântul Ignaţiu afirma că se simţea condus de Dumnezeu ca un copil de profesorul său, iar aceasta o percepea în calitate de persoană laică - întemeierea Societăţii lui Isus avea să aibă loc mai târziu.
Laicul ignaţian îl întâlneşte pe Isus în comunitate. Prin urmare, trebuie să aparţină cumva unei comunităţi care să-I permită depăşirea experienţei sale individuale. Pentru persoana căsătorită, familia este prima comunitate, unde poate trăi viaţa comunitară, mistică şi apostolică, cu amplificarea ulterioară a experienţei comunitare, mistice, apostolice şi dincolo de Biserica familiei.
Să ne focalizăm acum atenţia asupra semnificaţiei creşterii gradului de conştientizare instituţională şi edificarea instituţiilor laice. În cultură există o forţă individuală care acţionează fără să fim întotdeauna conştienţi de ea. Aceasta se manifestă deopotrivă în mentalitatea şi conduita iezuiţilor, cât şi laicilor. În plus, apar o serie de dificultăţi inerente în colaborarea dintre laici şi iezuiţi, datorită diferenţelor profunde de instituţionalizare caracteristice acestor două forme de viaţă ignaţiană. Asociaţiile laice mai au multe de făcut în acest sens. Decretul 6 din Congregaţia Generală 35 recomandă ca superiorii iezuiţi să acorde tot sprijinul lor asociaţiilor laice.
Procesul spiritual şi apostolic trebuie să dureze, să poată fi împărtăşit şi altora şi să aducă roade bogate, fără a ceda însă ispitei unor rezultate imediate - graba entuziastă sau nu fiind caracteristica timpului actual. Conceperea, inspiraţia, menţinerea, susţinerea, supravegherea neobosită a oricărei creşteri cere timp şi energie, dar numai aşa s-a făcut istoria.
Laicul ignaţian îşi trăieşte viaţa apostolică în comunitate. Uneori are de luptat cu disjuncţia pe care o impune viaţa de zi cu zi între profesie şi slujirea apostolică, dar important e ca progresiv întreaga sa viaţă să devină apostolat.
De fapt, voinţa lui Dumnezeu, cunoscută prin discernământ, trebuie avută în vedere în fiecare clipă, în familie şi în colectivitate, la lucru şi la odihnă. Laicul ignaţian trebuie să îndrăznească să meargă mereu mai departe, în sens apostolic, în întâmpinarea nevoilor celorlalţi. "Depăşirea frontierelor " în sens apostolic e ceea ce-l caracterizează pe laicul ignaţian.
În acelaşi timp, fraţii iezuiţi au nevoie de laici şi sunt doritori să lucreze şi să fie cu ei. Iezuiţii nu trebuie să renunţe la efortul lor generos de promovare a identităţii şi misiunii laicilor în lume şi în Biserică, să-i ajute pe laici să crească în credinţă, în slujirea apostolică, în exprimarea superioară de sine, în instruire. Legătura ar trebui să fie atât de puternică, încât iezuiţii să fie chemaţi atunci când un laic pare să-şi neglijeze îndatoririle sale specifice: muncă, familie, societate, cultură, Biserică. De altfel, cu talent şi recunoştinţă, mulţi laici colaborează cu iezuiţii, iar aceştia le permit să se simtă ca aparţinându-le, fiindcă le sunt colaboratori. Rodul colaborării este deosebit pentru laici: ei îşi reînnoiesc vocaţia de laici şi o pot trăi mai amplu, mai profund, mai bogat. Iezuiţii consideră de altfel că unul din obiectivele lor este tocmai promovarea identităţii şi misiunii laicilor.
De fapt, în centrul colaborării iezuiţi-laici se află tocmai tema identităţii. Identitatea persoanei laice, afirmată atât de pregnant de Conciliul Vatican II, pune sub semnul întrebării o serie de mentalităţi şi practici seculare. Şi nu e deloc uşor pentru laici să-şi asume credinţa în calitate de adulţi responsabili: procesul e dificil şi lent. Dar şi pentru iezuiţi e dificil să colaboreze cu laicii, în special când tinerii se văd antrenaţi prea mult în munca şi activitatea laicilor.
"Lumea ignaţiană", o celulă vie a organismului eclezial, îşi aduce contribuţia la proiectul istoric de edificare a Bisericii în comuniune şi participare. Acesta este un mare har. Colaborarea e flacăra care aprinde alte flăcări. De fapt, în cadrul diferitelor îndatoriri privind justiţia şi dezvoltarea, colaborarea se extinde incluzând agnostici şi atei.
Colaborarea înseamnă evanghelizare.
Şi este necesară multă înţelepciune pentru a putea răspunde cum se cuvine harului colaborării.
În esenţă, trebuie cerut un dar precis: harul perceperii nuanţelor limbajului ignaţian, adică discernământul: a şti cum să deosebeşti, să nuanţezi, să continui să mergi pe cale în urma Domnului, care taie drum pentru noi prin sălbăticie.
*
Sursa: Samuel Yáñez, S.J.: Ignatian laity: discipleship, in community, for mission în Review of Ignatian Spirituality - CIS
Traducere şi adaptare de dr. Ecaterina Hanganu
