|
| © Vatican Media |
Chemaţi să fim umani
"Înainte de a fi credincioşi, suntem chemaţi să fim umani." Este unul dintre pasajele catehezei propuse de Leon al XIV-lea miercurea trecută, 28 mai. Papa, reflectând asupra parabolei bunului samaritean, a explicat că în întâlnirile care alcătuiesc viaţa noastră, "ieşim prin ceea ce suntem" şi în faţa fragilităţii şi slăbiciunii celorlalţi, putem "avea grijă de ei sau ne putem preface că nu se întâmplă nimic". Aşa cum s-a întâmplat în relatarea lui Isus: cei doi slujitori religioşi, care aveau privilegiul de a putea intra în spaţiul sacru al templului din Ierusalim, nu s-au oprit în faţa omului rănit de bandiţi, întins pe marginea drumului. Cel care a simţit compasiune a fost un samaritean, adică unul considerat impur de evrei. El este cel care are grijă de omul pe care tradiţia religioasă îl considera un "duşman". Leon al XIV-lea afirma în cateheza sa: "Practicarea cultului nu duce automat la a fi compătimitori. De fapt, înainte de a fi o problemă religioasă, compasiunea este o problemă de umanitate!". A fi credincioşi şi practicanţi, a fi slujitori ai lui Dumnezeu nu asigură compasiunea, nu garantează ca ne lăsăm "răniţi" de realitatea, de întâlnirile, de situaţiile de nevoie pe care le întâlnim: înainte de a fi credincioşi suntem chemaţi să fim umani. Tocmai acest a fi umani, şi anume compătimitori, devine ocazie pentru a mărturisi evanghelia.
Nota acest lucru deja în 1959, cu luciditate profetică, părintele Joseph Ratzinger, tânăr profesor de teologie fundamentală la Universitatea din Bonn, care în eseul său Noii păgâni şi Biserica, reflectând asupra condiţiilor schimbate ale societăţilor secularizate, vorbea în acest mod despre mărturia misionară: "Creştinul trebuie să fie mai degrabă un om bucuros în mijlocul celorlalţi, un aproape acolo unde nu poate fi un frate creştin." Prin urmare, cineva care devine "aproapele", precum bunul samaritean. "De asemenea, cred - adăuga viitorul papă - că ar trebui să fie, în relaţiile sale cu aproapele său necredincios, cu adevărat şi mai presus de toate om, adică să nu-l enerveze cu încercări continue de convertire şi predici [...]. Nu trebuie să fie un predicator, ci întocmai, în deschidere şi simplitate frumoasă, un om." Pentru Ratzinger era clar cum poate renaşte Biserica mereu din nou: din mărturia bărbaţilor şi femeilor atraşi de Cristos şi capabili să-l mărturisească prin viaţă, în compasiune, în a fi însoţitori de călătorie pentru oricine.
Dimpotrivă, viitorul Benedict al XVI-lea era deja conştient atunci de cât de iluzoriu era a crede că se opreşte declinul creştinătăţii occidentale închizându-ne într-o fortăreaţă, reducând credinţa la tradiţionalism, la un lipici identitar de grup, la o ideologie pentru a susţine vreun proiect politic. Aceasta este, în fond, cheia misiunii, forţa vestirii, în schimbarea de epocă prin care trecem: persoane chemate să fie înainte de toate umane, deschise şi compătimitoare. Bărbaţi şi femei creştini care nu se simt superiori altora, pentru că sunt conştienţi că adesea cei care ne dau mărturie despre compasiunea sunt cei "de departe", cei pe care îi considerăm "impuri", precum bunul samaritean din evanghelie.
Andrea Tornielli
(După L'Osservatore Romano, 7 iunie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
