Cacica: Jubileul se termină, mesajul său continuă...
Preaiubiţi fraţi şi surori în Cristos, la sfârşitul Anul Jubiliar al Milostiviri, îi mulţumim cu bucurie lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că în acest an de har "ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos" (Ef 1,3). Tuturor oamenilor le-a fost oferit un timp preţios de milostivire şi de convertire. Exprimăm recunoştinţa, bucuria şi gratitudinea noastră pentru toate harurile primite.
Pentru toate acestea aducem mulţumirea noastră lui Dumnezeu, bogat în milostivire şi iertare. Bucuria şi mulţumirea noastră ne-o exprimăm folosindu-ne de cuvintele Fecioarei Maria, Mater Misericordiae. Cântând milostivirea lui Dumnezeu, care se extinde din generaţie în generaţie, cerem Domnului să continue să-şi arate şi să reverse milostivirea sa asupra lumii întregi, ca roua dimineţii". Cu aceste cuvinte de introducere la cântarea Magnificat, la sfârşitul rugăciunii după Împărtăşanie, Preasfinţitul Aurel Percă, episcop auxiliar al Diecezei de Iaşi, a încheiat celebrările jubiliare şi a închis poarta sfântă din Anul Milostivirii în sanctuarul marian de la Cacica.
În scrisoarea pastorală cu prilejul celebrărilor închiderii porţilor sfinte din dieceza noastră, episcopul titular la Diecezei de Iaşi, Preasfinţia sa Petru Gherghel scria: "Anul Jubiliar al Milostivirii se încheie, milostivirea lui Dumnezeu continuă".
Aceste cuvinte ale păstorului diecezei sunt un îndemn spre a continua drumul nostru de convertire. Noi care am cunoscut şi am experimentat milostivirea lui Dumnezeu într-un mod deosebit, trebuie să continuăm lucrarea cea bună.
Acum când poarta sfântă s-a închis, iar înaintea noastră s-a deschis o cale, pe care am putea să o numim fără să greşim Calea Milostivirii, ar fi firesc ca fiecare dintre noi să pună această întrebare: De acum, ce anume va trebui să facem? (cf. Fap 1,37). Răspunsul îl avem în lista aceea care enumeră faptele de milostenie trupească şi sufletească, fapte prin care noi dăm un chip concret carităţii şi milostivirii noastre faţă de fraţii noştri. Pe tot parcursul Anului Milostivirii Biserica ne-a îndemnat să medităm şi să punem în practică aceste fapte, iar acum la sfârşitul anului jubiliar, ne întrebăm: În concret s-a schimbat ceva în viaţa mea? Ce am înţeles din acele cuvinte: "Milostivi ca Tatăl"? Sunt conştient că această cerinţă, a fi milostiv ca Tatăl este o cerinţă enormă pentru noi, care de cele mai multe ori ne simţim obosiţi, zdrobiţi de situaţii prea mari pentru noi. Cum este să fii milostiv în familie, casa milostivirii? Cum să fii milostiv faţă de cei bolnavi, săraci, cei închişi, străini...? Sunt întrebări care mă pun în dificultate şi mă fac să-mi dau seama că am nevoie de "un timp suplimentar", pentru a încerca să pun în practică cele auzit în acest An al Milostivirii. Jubileul a fost un semn al deschiderii spre solidaritate, un semn care ne aminteşte de acele valori care sunt în joc pentru mântuirea noastră, şi în acelaşi timp o invitaţie la a ne continuă calea spre întâlnirea lui Cristos.
Da, s-a închis o poartă, pentru ca noi, ieşind din propriile noastre scheme, să păşim pe o cale nouă: calea milostivirii. Făcând acest pas vom trăi viaţa noastră la timpul prezent, mereu conştienţi că nu am ajuns la sfârşit, că nu am dobândit încă răsplata celor care perseverează până la sfârşit. Afirmând că milostivirea este o cale însemnă că recunoaştem că milostivirea este şi trebuie să devină pentru noi un stil de viaţă, făcut din alegeri concrete, trebuie să fie un mod obişnuit de acţiona, de a reacţiona, de a ne pune în relaţie cu ceilalţi de lângă noi. Trebuie să ne revedem felul nostru de a ne comporta, alegerile pe care le facem în fiecare zi şi motivaţia lor. Toate acestea nu sunt şi nu ar trebui să fie pentru noi o noutate, ele sunt doar întruparea învăţăturii Evangheliei în viaţa noastră. A-l urma pe Cristos, a fi creştini, nu însemnă a aparţine unei confesiuni, unei Biserici, a avea un ecuson, a plăti o contribuţie, a te înscrie într-o asociaţie. Însemnă a-l urma pe Cristos, a merge după el: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34). De fapt, "creştini nu se naşte, se devine" (Tertulian, Apologeticum XVIII, 5). Trebuie să conştientizăm că această urmare despre care vorbeşte Isus nu este una uşoară; uneori mai şchiopătăm, mai cădem, dar suntem singuri că aceasta este calea pe care trebuie să mergem. Când am început jubileul am trecut printr-o poartă, acum, că jubileul s-a sfârşit, să ne punem în mişcare, să mergem pe cale, având încredere în cuvintele lui Isus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6).
Acest An jubiliar al Milostivirii vreau să cred că a imprimat adânc în sufletele şi viaţa creştinilor conceptul de cariate şi de iertare ca act al milostivirii, aşa cum învaţă sfântul Paul când spune despre caritate că este cea mai mare dintre virtuţi (cf. 1Cor 13,13) în timp ce apostolul Ioan, vorbind despre piatra unghiulară a carităţii adevărate, îndemnă: "Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1In 3,18).
De aici, de la Cacica, din sanctuarul Maicii Domnului, Mater Misericordiae, noi, fraţii franciscani conventuali, care, în timpul Anului Milostivirii, v-am primit, v-am ascultat durerile şi necazurile, v-am dat posibilitatea să vă împăcaţi cu Dumnezeu prin taina sfintei Spovezi şi împreună am celebrat sacramentul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni - jertfa sfintei Liturghii, tuturor celor care au ales să treacă prin poarta milostivirii de la Cacica, mulţumindu-vă, îndrăznim să vă propunem un ultim îndemn, folosindu-ne de cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur:
"Începutul şi fârşitul virtuţii este dragostea, şi orice virtute pe ea o are ca rădăcină, şi scop, şi vârf al tuturor bunurilor. Şi dacă ea este începutul şi sfârşitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea" (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia XXIII, p.440). "Iubirea este chipul propriu pe care îl poartă ucenicii Domnului, pecetea robilor lui Dumnezeu, semnul după care sunt recunoscuţi apostolii: Întru aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei. Întru ce? A vorbit cumva despre minunea învierii morţilor, despre vindecarea leproşilor ori despre alungarea diavolilor? Nicidecum, căci el spune, lăsându-le deoparte pe acestea: «Întru această vor recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (In 13,35). Căci unele ca acelea sunt numai daruri ale harului venit de sus, pe când iubirea este izbânda stăruinţei omeneşti. Şi, îndeobşte, nobleţea cuiva nu iese la iveală prin darurile primite de sus, cât mai degrabă prin izbânzile obţinute cu propriile sale eforturi. Pentru aceasta a supus Cristos că ucenicii săi nu sunt recunoscuţi după minunile înfăptuite, ci după dragoste" (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea I, p.16-17).
Anul Milostivirii a fost anul în care am primit cu bucurie vestea cea bună a credinţei, a carităţii şi a operelor milostivirii. Mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru toate şi amintindu-ne cu drag de chipul blând a papei Ioan Paul al II-lea, ne însuşim cuvintele sale: «Să mergem înainte cu speranţă! Pasul nostru trebuie să fie tot mai decis pe căile lumii" (Novo Millennio Ineunte, 58).
Deo gratias!
Pr. Cristian Blăjuţ
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 13 noiembrie: Cacica: Jubileul se termină, mesajul său continuă
