În ziua de 17 noiembrie a fiecărui an, Biserica ne cheamă să contemplăm chipul lui Cristos Isus în vieţile sfinţilor: Elisabeta, principesă a Ungariei şi ducesă de Turingia (1207-1231), şi soţul ei, fericitul Ludovic al IV-lea, duce de Turingia (1200-1227).
Născută în anul 1207, Elisabeta a fost fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei şi a Gertrudei, contesă de Merania. A fost crescută în spirit creştin de părinţii ei credincioşi.
Ludovic al IV-lea de Turingia s-a născut în anul 1200 şi a fost fiul lui Herman I şi a Sophiei de Bavaria. Lui i-au lipsit exemplele bune din familie, deoarece părinţii lui au fost preocupaţi mai mult de cele pământeşti. Creştin bun şi sfânt a devenit după căsătorie, datorită învăţăturilor bunei sale soţii, Elisabeta. De la ea a deprins dragostea faţă de Isus răstignit, dragostea faţă de Sfintele Taine şi dragostea faţă de cei defavorizaţi. “Bărbatul necredincios este sfinţit prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă este sfinţită prin bărbatul credincios” (1Cor 7, 14).
Adusă în castelul de la Wartburg, ducele Herman şi ducesa Sofia, socrii ei, au căutat să o introducă în atmosfera de lux şi petrecere a castelului şi a mentalităţii timpului. Dar tânăra Elisabeta se retrăgea în camera ei ca să adore un crucifix cu faţa plină de sânge (cf. 1Cor 2,2).
Aceşti doi soţi sfinţi au avut împreună trei copii: Herman (1222-1241), căsătorit cu Elena din Brunswick-Lüneburg, Sophia (1224-1275), căsătorită cu Henry al II-lea de Brabant şi Gertrude (1227-1297).
După căsătoria lor, cei doi soţi, împreună cu odraslele lor, se întreceau în dragostea faţă de Isus, în dragostea faţă sfânta Liturghie, în dragostea faţă de preoţi şi călugări şi în dragostea faţă de aproapele. “În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste, dacă ceva este virtute sau onorabil, ceea ce aţi învăţat şi aţi primit, ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică” (Fil 4,8-9).
Ajunsă contesă de Turingia, Elisabeta nu numai că a refuzat orice lux şi banchet, ci purta adesea ciliciu şi folosea haine obişnuite ca ale slujnicelor. “Podoaba voastră să nu fie exterioară: împletitura părului, bijuteriile de aur, etalarea hainelor, ci interiorul inimii, cu podoaba nepieritoare a unui suflet blând şi liniştit care este plăcut lui Dumnezeu. Căci aşa se împodobeau, odinioară, femeile sfinte care îşi puneau speranţa în Dumnezeu” (1Pt 3,3-5).
După căsătorie, Ludovic a început şi el să refuze ospeţele, luxul şi purtarea coroanei. Iar din dragoste faţă de Isus a pornit în cea de-a şasea cruciadă, pentru eliberarea locurilor sfinte de sub dominaţia otomană, unde e a şi murit la 23 noiembrie 1227. Datorită acestui fapt a fost declarat fericit. “Dar eu nu pun nici un preţ pe viaţa mea, numai să duc la capăt alergarea mea şi slujirea pe care am primit-o de la Domnul Isus, aceea de a da mărturie despre vestea cea bună a harului lui Dumnezeu” (Fap 20,24).
În Turingia nu era durere pe care Sfânta Elisabeta să n-o aline, nu era nevoie în care să nu intervină şi nenorocire pe care să n-o cunoască. Alerga pe la casele bolnavilor ducându-le medicamente, alerga pe la casele săracilor ducându-le cele trebuincioase, alerga pe la casele muribunzilor şi-i pregătea pentru trecerea în veşnicie, alerga în locurile unde erau adunaţi copiii şi-i instruia în religia creştină. De aceea mulţi amărâţi stăteau la porţile locuinţei sale. “Cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,3-4).
Căsătoria lor, deşi părea să fi fost una “aranjată” de către părinţii lor, a fost totuşi o căsătorie fericită. A fost o îmbinare a trăirii vieţii de castel cu viaţa creştină, o îmbinare a diademei regale cu aureola sfinţeniei. A fost o viaţă de familie în Domnul (cf. Col 3,12-20).
Se spune despre ducele Ludovic de Turingia, soţul sfintei Elisabeta, că se afla odată la umbra unei păduri din apropierea muntelui Inselberg şi, arătând cu mâna spre acel munte, a spus însoţitorilor săi: “Dacă acest întreg munte, de sus şi până jos, ar fi numai din aur şi smaralde, iar cineva mi l-ar oferi, cu condiţia să mă despart de soţia mea Elisabeta, n-aş face-o niciodată. Ea, prin iubirea, virtuţile şi evlavia ei, îmi este mult mai dragă decât toate bogăţiile din lume”. “Cine va găsi o femeie desăvârşită? Ea este mult mai de preţ decât perlele” (Prov 31,10).
Biografii sfintei Elisabeta ne spun că ea a avut ochi ca să-l vadă pe Isus în cei mici şi săraci, a avut urechi ca să-l audă pe Isus în geamătul suferinzilor şi a avut inimă să-l simtă pe Isus în toţi semenii ei defavorizaţi. De aceea, ea a practicat dragostea încă din fragedă pruncie. “Ochii celor ce văd nu vor mai fi legaţi şi urechile celor ce aud vor lua aminte” (Is 32,3).
Se spune că, imediat după naşterea Elisabetei, un sărman orb şi bolnav a cerut să fie dus lângă pătuţul ei. În momentul în care acest sărman s-a atins de trupuşorul ei, el s-a vindecat de orice boală. Această minune de la naşterea ei a fost un semn prevestitor al întregii ei vieţi, pentru că ea avea să fie o adevărată mamă a săracilor şi bolnavilor, dar şi semn al faptului că cine îi va urma exemplele se va vindeca de orice orbire şi boală sufletească (cf. Fap 5,15-16). Încă de mică, Elisabeta dăruia tot ceea ce avea. Zilnic mergea la bucătărie, aduna tot ceea ce găsea şi împărţea săracilor. Toate aceste fapte bune începute în copilărie le-a făcut toată viaţa ei.
Dragostea ei faţă de cei sărăci nu s-a limitat numai la fapte simple, deoarece ea împlinea şi fapte mari: procura zestre fetelor sărace, se prindea naşă la botezul copiilor lipsiţi, oferea locuinţe pentru cei fără adăpost. Mai târziu a deschis un sanatoriu pentru bolnavi, un azil pentru cei nevoiaşi, o cantină pentru cei săraci şi o şcoală pentru copii. “Domnul îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (Ps 112,5). Nu era durere pe care Elisabeta să n-o aline, nu era lipsă de care ea să nu se îngrijească, nu era ignoranţă pe care ea să n-o lumineze. De aceea, casa ei era mereu înconjurată de săraci şi de bolnavi, pe care ea îi ajuta din dragoste faţă de Cristos.
Pe vreme Sfintei Elisabeta de Turingia, lepra era o boală foarte răspândită în Germania. Această boală cauza multe răni îngrozitoare pe toate mădularele trupului, astfel încât cel atins de lepră, după ani de chinuri grele, putrezea de viu. Într-o zi de Joia Sfântă, în amintirea spălării picioarelor făcute de Isus, sfânta Elisabeta i-a adunat pe toţi leproşii din împrejurimi, a îngenuncheat în faţa lor şi le-a spălat mâinile şi picioarele (cf. In 13,4-5).
Tot într-o zi de Joia Sfântă, un lepros a ajuns până la Wartgurg, unde se afla castelul în care locuia Elisabeta. Ea l-a primit în grădina castelului, unde i-a spălat rănile şi l-a bandajat. Când cei ai casei au văzut ce face, s-au îngrozit. Au întrebat-o: “Ce faci?” Ea a răspuns liniştită: “Îngrijesc rănile Mântuitorului, pentru ca în ziua judecăţii să nu mă apuce groaza. Pentru acea zi mă pregătesc aşa cum pot”. “Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu-i în casa ta pe nenorociţii fără adăpost, pe cei goi acoperă-i şi nu întoarce spatele semenului tău” (Is 58,7).
După moartea soţului ei, în timpul cruciadei, viaţa ei a devenit foarte dificilă. Soacra şi cumnaţii ei au dat-o afară din castel. Pentru a-şi putea păstra copiii, Elisabeta trebuit să renunţe la toate proprietăţile, bunurile şi drepturilor de ducesă. “Dacă suferim cu el, vom fi moştenitori împreună cu el” (Rom 8,17).
Când episcopul Egbert a încercat să o convingă să devină soţia împăratului Frederic al II-lea, ea a rămas neclintită în hotărârea luată la moartea soţului: “A murit! E mort! Moartă să fie pentru mine lumea, cu toate plăcerile şi onorurile ei”. Putea evita sărăcia, dar l-a ales pe Isus.
A fost nevoită să locuiască, împreună cu cei trei copii, ca Isus, mai întâi într-un grajd, apoi într-o casă de lut, iar în cele din urmă într-o mănăstire, unde şi-a dat sufletul în mâinile gingaşe ale lui Dumnezeu. “Scumpă este înaintea Domnului moartea slujitorilor săi” (Ps 116,15).
Să ştim că astăzi vieţile acestor doi soţi sfinţi influenţează în bine viaţa multor creştini aflaţi în dificultate spirituală, aşa cum au influenţat-o şi pe cea a multora dinaintea noastră. Iată câteva exemple:
- multe soţii şi mulţi soţi, prin puterea dragostei, şi-au schimbat partenerii de viaţă în bine: sfântul Ioan Columbini sau sfânta Rita de Cascia;
- mulţi creştini s-au făcut prietenii leproşilor : sfântul Damian de Veuster şi Raoul Follereau;
- mulţi şi multe l-au urmat pe Isus în cei săraci şi bolnavi: sfânta Ecaterina din Siena, sfântul Ioan Maria Vianney, sfânta Tereza de Calcutta;
- mulţi au ales să moară din dragoste faţă de Isus şi faţă de semeni (în anul 2010 au fost 25 de martiri);
- mulţi şi-au dedicat viaţa educaţiei spirituale a copiilor şi a tinerilor: sfântul Ioan Bosco sau sfântul Ioan Calabria;
- mulţi s-au rugat şi s-au jertfit pentru cei din purgator : sfântul Padre Pio sau fericita Eugenia Smet.
Există o carte numită Gustul bucuriei, scrisă de C. Miller, unde ni se povesteşte că o femeie bogată a fost găsită moartă în casa ei. Trăia singură. Medicii n-au reuşit să stabilească nici un motiv de natură organică pentru deces. Pe fila de calendar din ziua morţii ei, poliţia şi medicii au găsit notate aceste cuvinte: “Nici astăzi nu a venit nimeni să mă vadă”. Murise de singurătate.
Dacă soţii sfinţi Elisabeta şi Ludovic, dacă alţi mulţi asemenea lor nu au putut lăsa singuri pe cei aflaţi în suferinţă, trebuie să ne întrebăm: Oare noi, cei de astăzi, de ce nu am putea să arătăm dragostea faţă de cei aflaţi în dificultate? Şi noi vom fi judecaţi tot despre iubire, aşa cum spune sfântul Ioan al Crucii.
Să-i imităm aceste modele, Elisabeta şi Ludovic, dar şi pe toţi ceilalţi martori ai dragostei lui Isus în lume!
Pr. Ioan Lungu
