Aniversăm astăzi, 27 martie 2021, un eveniment notabil atât pentru românii din ţara noastră, cât şi pentru cei din Republica Moldova, chiar dacă în decursul celor 103 ani care s-au scurs de la 27 martie 1918 au fost alte configurări ale graniţelor acestor state. Procesul de integrare a Basarabiei în România Mare s-a referit nu numai la aspectele economice, politice, sociale, culturale etc., ci şi la cele religioase, un prim pas fiind făcut prin încorporarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în Biserica Ortodoxă Română, în acelaşi an. Evenimentul din 27 martie 1918 a adus cu sine şi trecerea catolicilor din Basarabia sub jurisdicţia Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, demersuri finalizate în luna septembrie 1921.
În cele ce urmează, vă prezint câteva fragmente dintr-un studiu pe care l-am elaborat în urmă cu 15 ani, dar din care am eliminat aparatul critic cu aproape 100 de note de subsol. Studiul a vizat o cercetare istorică despre catolicii din Chişinău în perioada interbelică, arc de timp ce corespunde şi timpului când Parohia Chişinău, ca, de altfel, toate comunităţile catolice din Basarabia, a aparţinut de tânăra Episcopie de Iaşi, înfiinţată la 27 iunie 1884, prin bula papală "Quae in christiani nominis incrementum". Prin acest document, Papa Leon al XIII-lea hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Diecezei de Iaşi. Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881 şi 1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi.
În acea perioadă, mai exact chiar la începutul secolului al XIX-lea, în Basarabia au avut loc numeroase şi mari mişcări etnice. Este bine să amintim că Basarabia este denumirea pe care a primit-o teritoriul dintre Prut şi Nistru în anul 1812. Acest teritoriu a făcut parte timp de secole din principatul românesc al Moldovei, care, ca şi Ţara Românească, s-a aflat din secolul al XVI-lea sub suveranitatea Porţii Otomane. La 28 mai 1812, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, care punea capăt celui de al cincilea război ruso-turc, ce durase şase ani, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, inclusiv raialele Tighina şi Bender, a fost anexat Rusiei ţariste, situaţie care a durat până la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România.
La începutul secolului al XIX-lea, în intenţia de a pune stăpânire peste întreg teritoriul, ţarul a chemat primele comunităţi de polonezi. În acest mod, Polonia se întindea până la Odessa. Mai mult, şi din cauza epidemiilor de ciumă, graniţa de est a Moldovei a fost închisă total. Misionarii nu puteau merge în Basarabia nici măcar cu paşaport, iar catolicii dintre Prut şi Nistru erau în acel moment asemenea unei turme fără păstor. Colonizarea nemţilor aduce cu sine înfiinţarea unei episcopii catolice la Tiraspol, în anul 1848. Jurisdicţia ei era de la Saratoj până în Ucraina, Odessa, Chişinău şi în toată Basarabia. Prima comunitate catolică consemnată în documentele cunoscute de noi este cea din Chişinău, pe la anul 1819, când aparţinea de Episcopia de Karinec Podolschi. Totuşi, documente mult mai vechi atestă că la Chişinău trăiau catolici chiar şi la jumătatea secolului al XVII-lea. De exemplu, misionarul Ioan del Monte, în mai multe relatări din anii 1670 şi 1671, ne-a lăsat o descriere a Bisericii Catolice din acest timp, menţionând: "La Chişinău biserica avea 10 vii în împrejurimi".
Chiar şi la jumătatea secolului al XIX-lea, situaţia catolicilor din Basarabia era deplorabilă. Încă din timpul primelor dezbateri ale divanului ad-hoc, la Roma soseau diferite scrisori în care se prezenta doar partea negativă a misiunii. Părintele Mikulski, din Basarabia, spunea că misiunea se găsea într-un stadiu jalnic. Despre acest preot, într-una din relatările sale despre stadiul misiunii, Mons. Anton de Stefano scria: "În Basarabia, unită cu Moldova şi împărţită în trei judeţe, sunt doar vreo sută de credincioşi catolici. Există acolo, în Ismail, o capelă, într-un stadiu mizerabil; şi preotul de acolo, care este polonez, rămas acolo după plecare ruşilor, nu este fără pată. Dar acum spune că vrea să se întoarcă în ţara sa".
Această situaţie a durat până la schimbarea graniţelor, mai exact până în 1918, când a avut loc unirea Basarabiei cu România. Urmare a acestui eveniment istoric, catolicii de dincolo de Prut au trecut sub jurisdicţia Episcopiei de Iaşi. Oficial, anexarea catolicilor din Basarabia la Dieceza de Iaşi a avut loc prin decretul Congregaţiei "De Propaganda Fide" din 25 iunie 1921, când se adaugă la teritoriul diecezei parohiile din Basarabia, defalcate de la Episcopia de Tiraspol, ca o consecinţă a delimitărilor teritoriale ce au avut loc la sfârşitul Primului Război Mondial. Prin acelaşi decret, episcopul de Tiraspol, Iosif Kessler, fostul administrator al acestor parohii, le dă în primire episcopului Cisar. "Acta Apostolicae Sedis" (nr. 11), din 1 septembrie 1921, a publicat decretul prin care parohiile catolice Chişinău, Bender (Tighina), Bălţi, Hotin şi Crasna, "cuprinse în actualele graniţe ale României Mari, se dezlipesc de Eparhia de Tiraspol şi se unesc la Eparhia de Iaşi. Preasfântul Părinte a însărcinat cu execuţiunea acestui decret pe Excelenţa sa Francisc Marmaggi, Nunţiu Apostolic, iar acesta la rândul său a delegat pe canonicul Paul Magyary, directorul Seminarului teologic din Timişoara, cu predarea numitelor parohii".
La 17 septembrie 1921, episcopul Cisar plecă împreună cu delegatul nunţiului apostolic, canonicul abate Paul Magyary, prin Galaţi spre Crasna, unde se afla refugiat Mons. Iosif Kessler, episcop de Tiraspol, de care au aparţinut parohiile amintite. "În staţia Basarabeasca aştepta parohul de Crasna, pr. Bernhart Leibham; de aici cu un alt tren s-a ajuns la staţia Anciocrac, unde aştepta însuşi Mons. Iosif Kessler. Opt călăreţi şi şase trăsuri conduc pe oaspeţi şi însoţitori de la gară, prin Berezino, la Crasna. Luni, 19 septembrie, era mare vâlvă în Crasna, unde nu s-a mai pomenit să fie deodată trei prelaţi. Procesiunea bine rânduită porneşte de la casa parohială spre biserică, printre mulţimea îmbrăcată de sărbătoare, toţi fiind înşiraţi într-o ordine admirabilă, de ambele părţi. Biserica era împodobită ca de Joia Verde şi de abia putea cuprinde pe cele 2000 suflete. Toţi bărbaţii erau îmbrăcaţi tot în negru, tot astfel şi femeile aveau un port similar; băieţii erau îmbrăcaţi tot în negru, iar fetele în rochii de culori închise, afară de cele cari erau orânduite să arunce flori în calea prelaţilor, căci ele erau îmbrăcate în alb şi cu coroane de flori pe cap. Îndată după intrarea solemnă, cei doi episcopi celebrară Sfânta Liturghie, episcopul nostru la altarul de mijloc, iar episcopul de Tiraspol la un altar lateral. În urmă, Mons. Paul Magyary se suie pe amvon, explicând poporului în ce calitate a venit şi dând citire decretului cunoscut. După aceia se citeşte acelaşi decret şi în traducere germană, locuitorii din Crasna fiind colonişti germani. Se suie apoi pe amvon Mons. Alexandru Cisar şi ţine o scurtă cuvântare către cei adunaţi. Urmează apoi Liturghia săvârşită de către delegatul nunţiului. La sfârşitul ei, Mons. Kessler, episcop de Tiraspol, o eparhie care se întinde de la Prut până la Volga, Marea Caspică şi dincolo de Caucaz până la graniţele Persiei şi Armeniei, se sui pe amvon, spre a lua rămas bun de la foştii săi eparhioţi. El făcu o cuvântare cordială, încât la anumite momente nu se auzea decât vocea plină de emoţiune a bunului păstor şi plânsul reţinut al celor mişcaţi până la lacrimi. Înapoierea la casa parohială se face cu aceeaşi rânduială ca şi venirea la biserică. După masă s-au iscălit procesele verbale de către cei trei prelaţi, de paroh şi de capii comunităţii catolice".
A doua zi, marţi 20 septembrie, "după masă, cei doi oaspeţi plecară întovărăşiţi de Mons. Kessler, de pr. Leibham şi de capii comunităţii în escorta călăreţilor, la gara Anciocrac, de unde erau să ia trenul spre Basarabeasca şi de aici spre Tighina. În drum se asociază şi pr. I. Fuchs. La 2.30 ajung la casa parohială din Tighina, unde în timpul de faţă se află canonicul Andrei Keller. A doua zi la, ora 11, are loc publicarea decretului şi semnarea lui. Episcopul nostru ţine o cuvântare în limba germană, pe care pr. Fuchs o traduce în poloneză".
Joi, 22 septembrie, cei doi prelaţi plecară spre Chişinău, unde se publică decretul la 8 dimineaţa ziua următoare. "Aici s-au ţinut cuvântările în limba franceză şi apoi canonicul dr. Marcu Glaser, decan şi paroh, le traduse în limba poloneză, spre a fi înţelese de poporul adunat".
Cu trenul de 9,20 dimineaţa, episcopul Al. Cisar şi delegatul nunţiului merg spre Ungheni şi de acolo spre Bălţi, unde ajung la ora 21, "aşteptaţi de pr. M. Sidaghis, paroh de Bălţi, care era anunţat telegrafic de sosire. Convocându-se numaidecât 6 membri de frunte ai comunităţii se citeşte decretul şi se semnează procesele verbale, aşa că sâmbătă dimineaţa, 23 septembrie, au putut pleca spre Iaşi unde ajung la ora 16".
Întrucât episcopul Alexandru Theodor Cisar era angajat în planul pastoral cu administrarea Mirului, n-au putut continua drumul spre Hotin, spre a lua în primire şi această ultimă parohie, caz programat pentru începutul lunii octombrie. În cele din urmă, actul de predare-primire a parohiilor s-a întocmit şi în Parohia Hotin. În urma acestei vizite, episcopul Alexandru Cisar şi-a dat bine seama de vastul câmp de apostolat din Basarabia şi de "mulţimea sufletelor bune şi credincioase, oţelite în durere şi tari în credinţă".
Documentele care ne-au fost accesibile relevă că în anul 1918, în Basarabia erau 8 parohii, cu 8 biserici şi 8 preoţi. Recensămintele făcute în acea vreme arată că în aceste comunităţi trăiau aproape 30.000 de catolici, dintre care 20.000 erau de origine germană.
În urma anexării Basarabiei la Episcopia de Iaşi, statisticile ne arată că dieceza avea 244 localităţi, în care numărul catolicilor era de peste 100.000. Ei erau răspândiţi pe o suprafaţă de 94.000 km2 şi erau slujiţi de 53 de preoţi. Un paroh avea spre păstorire 5-8 biserici, iar alţii îngrijeau până la 18 comunităţi catolice. Multe biserici erau vechi sau afectate de război şi intemperii. Pentru buna păstorire a credincioşilor, dieceza a fost împărţită în 5 decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa, Trotuş şi Basarabia. În dieceză funcţionau: Seminarul din Iaşi, o şcoală parohială de băieţi la Iaşi, un pension de fete al călugăriţelor Notre Dame de Sion, 21 de orfelinate etc.
Pentru maturizarea în credinţă a enoriaşilor, în anul 1922, episcopul Alexandru Cisar a propus pentru toate parohiile diecezei serii de misiuni populare. La Chişinău acestea au fost programate pentru perioada 7-15 octombrie, când "s-au împărtăşit 1.000 de credincioşi. (...) După informaţiunile căpătate, aceste misiuni populare au avut un efect foarte strălucit, arătându-se şi acolo adevărul că prin misiuni se întăreşte moralitatea poporului în chip cu totul deosebit". Parohia era administrată de parohul Marcu Glaser, care era ajutat de pr. Valentin Hartmann. Este foarte util să amintim şi ceilalţi preoţi care activau în Decanatul din Basarabia: la Bălţi era paroh pr. Matia Şidaghis, la Tighina îl găsim ca administrator pe pr. Nicolae Sciurek, la Emmental era administrator în acel timp pr. Ioan Fuchs, în Crasna era paroh pr. Bernard Leibahm, la Hotin era pr. Rafael Schaefer, iar Parohia Ismail era condusă de parohul Ioan Hondru. Această situaţie este surprinsă şi de arhiepiscopul Raymund Netzhammer care, fiind în vizită la arhiepiscopul ortodox de Chişinău, Gurie, trece şi pe la parohia catolică.
Prin decretul 1588, din 28 iulie 1922, pr. Marcu Glaser, care era paroh la Chişinău din anul 1916, primeşte din partea episcopului Alexandru Cisar şi alte misiuni importante: este numit canonic, profesor la şcoala parohială din Chişinău şi decan pentru toate parohiile de pe teritoriul Basarabiei. Statistica oficială a Episcopiei de Iaşi consemnează, la 15 octombrie 1923, următoarele parohii din Decanatul Basarabiei: "1. Chişinău - paroh: canonic dr. Marc Glaser; vicar: canonic V. Hartmann; 2. Bălţi - pr. Matias Szidagis; 3. Emmental - pr. Ioan Fuchs; 4. Hotin - îngrijit de pr. Anton Szydlowzki din Cernăuţi; 5. Ismail - pr. Ioan Hondru; 6. Crassna - pr. Bern. Leibham; 7. Orhei - pr. Nicolae Szczurek; 8. Soroca - îngrijit de pr. Francisc Hubner din Cernăuţi; 9. Tighina administrată de Orhei".
La 5 februarie 1924, pr. dr. Marcu Glaser, decan de Basarabia şi paroh de Chişinău, a fost numit "camerier secret supranumerar al Sanctităţii sale papa Pius al XI-lea", alături de pr. Ioan Bogleş - decan de Siret şi paroh de Gherăeşti, pr. dr. Anton Gabor - directorul Şcolii parohiale din Iaşi şi redactorul revistei "Lumina creştinului" şi pr. Mihai Robu - secretar episcopal. Cu ocazia acestei numiri, la începutul lunii martie, episcopul Alexandru Cisar a fost chemat telegrafic la Chişinău pentru "a lua parte la frumoasa serbare organizată de catolicii acestui oraş în cinstea iubitului lor paroh. I s-a făcut episcopului o frumoasă primire şi i s-au ţinut mai multe discursuri înflăcărate, la care Preasfinţia sa a răspuns pe acelaşi ton, bucurându-se dimpreună cu toţii pentru meritele noului monsenior şi felicitând comunitatea catolică a Chişinăului - compusă aproape din toate naţionalităţile - pentru spiritul de frăţie şi solidaritate creştină ce o însufleţesc. Cu acest prilej s-a expediat şi Preasfântului Părinte papa o lungă telegramă de mulţumire. Folosindu-se de prezenţa sa în Chişinău, episcopul a ţinut să ducă în persoană doamnei Dolivo Dobrowolska medalia «Pro Eclessia et Pontifice», ce i s-a acordat de Sfântul Părinte".
O nouă vizită a episcopului Cisar la Chişinău o consemnăm la mijlocul lunii iulie acelaşi an, cu ocazia punerii pietrei fundamentale la biserica catolică din Emmental. Acesta "e un sat catolic. Locuitorii sunt de origine germană şi vorbesc între ei nemţeşte. Casele sunt aşezate într-o vale de-a lungul unui drum lat, ce-l străbate de la un capăt la celălalt: drumul nu e pietruit. Locuinţele sunt făcute după acelaşi model: sub un singur acoperiş de stuf, mai rar de draniţă sau olane, câteodată chiar de lut, se înşiră mai întâi camerele de locuit şi bucătăria (îndeobşte o cameră e mai bine mobilată şi serveşte de salon), apoi şura pentru vase şi uneltele agricole, grajdul pentru cai şi vaci, coteţul pentru găini ori porci. Gardurile lipsesc aproape cu desăvârşire, pentru că nu se găsesc lemne şi nuiele. Pentru ars serveşte tizicul, un fel de cărămizi făcute din bălegar amestecat cu paie, bine presat şi uscat la soare; lemne nu se ard decât numai la unele ocazii. Chiar şi cărămizile pentru biserica nouă se ard cu paie, nu cu lemne. Casele arată bine pe dinafară. În sat se află o moară şi o fabrică de unt. Locuitorii se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor (cai şi vaci), dar anul acesta o duc greu din cauza secetei: e lipsă de nutreţ, iar recolta păioaselor e compromisă de tot, aşa că unii sunt nevoiţi să-şi vândă vitele pe un preţ de nimic, căci n-au ce le da de mâncare". Catolicii din acest sat "s-au apucat încă din anul 1923 să clădească o biserică în locul sărăcăcioasei case de rugăciune, în care se fac astăzi slujbele religioase. Lucrările fiind aşa de înaintate, încât zidurile au început să se ridice peste temelii, părintele paroh Ioan Fuchs a poftit pe Preasfinţia sa episcopul nostru să sfinţească piatra fundamentală în ziua de 12 iunie anul curent".
Un alt moment mediatizat în Parohia Chişinău a fost consemnat la începutul lunii iunie din anul 1925, când pr. Marcu Glaser a fost substituit de pr. Felix Wiercinski, profesor la Seminarul episcopal din Iaşi. În acea perioadă, pr. Marcu Glaser a fost chemat la Roma "pentru o acţiune de ajutorare destinată catolicilor din Rusia". (Raymund Netzhammer, op. cit., vol. II, p. 1380) Decanul de Basarabia a primit de la Sfântul Scaun misiunea de a duce bani în Rusia pentru a sprijini preoţii şi bisericile catolice. Întrucât a trebuit să stea patru săptămâni în Cetatea Eternă, "dr. Glaser se plictiseşte de-a dreptul aici şi tânjeşte după parohia sa din Chişinău, unde are acum multe de făcut". Folosindu-se de acest prilej, episcopul Cisar l-a rugat pe parohul suplinitor să ţină şi misiuni populare. Părintele Felix Wiercinski era una din personalităţile Episcopiei de Iaşi. Născut în târguşorul Peutzige din teritoriul Danzig, în ziua de 20 august 1858, a studiat la Danzig, dovedindu-se foarte abil la învăţatul limbilor străine şi la operele clasice. A intrat la preoţii iezuiţi la 18 iunie 1878 şi pentru studiile teologice a fost trimis la Roma, fiind sfinţit preot la 21 iunie 1885. După 2 ani a fost numit profesor la Seminarul înfiinţat de episcopul Nicolae-Iosif Camilli la Iaşi, unde a sosit la 12 iulie 1887. În curând a învăţat limba română, cunoscând apoi pe deplin literatura şi obiceiurile ţării. După moartea rectorului Francisc Habeni, la 7 august 1894, a fost numit rector al seminarului. În luna august 1897 a fost numit misionar în părţile Poloniei de sub ocupaţia ţaristă la Cristianopol. A revenit la Iaşi în aceeaşi funcţie după un an de zile. În anul 1901 a fost trimis profesor de dogmatică la facultatea ordinului din Cracovia, iar în anul următor era paroh la Botoşani şi superior al iezuiţilor care activau în Moldova. La 23 octombrie 1903 a fost din nou trimis misionar în părţile Rusiei, Estoniei, Letoniei, Danemarcei, Sileziei şi Basarabiei. Primul Război Mondial l-a găsit în patria sa, la Danzig. La 3 august 1930 a venit din nou rector la Seminarul din Iaşi, iar în 1934 a plecat din nou în Estonia şi Letonia, pentru ca să revină în România, la 4 noiembrie 1938 ca predicator de exerciţii spirituale la Bucureşti. A lucrat în multe părţi din ţară şi înainte de Crăciunul anului 1939 a plecat la Blaj să ţină exerciţii spirituale. La Boboteaza anului 1940 s-a simţit rău şi, după o scurtă suferinţă, a murit sâmbătă, 20 ianuarie 1940, fiind înmormântat cu mare solemnitate, în ziua de 22 ianuarie, la Blaj. Timp de opt zile, pr. Wiercinski a predicat şi a spovedit sute de credincioşi. De la Chişinău, pr. Wiercinski a plecat la Grozeşti şi apoi a revenit în Basarabia, ţinând misiuni la Orhei, Tighina, Creţoaia şi Balmaz.
Interimatul administraturii apostolice la Iaşi a arhiepiscopului Alexandru Cisar a luat sfârşit prin numirea ca episcop de Iaşi, la 5 iulie 1925, a Mons. Mihai Robu. Este primul episcop băştinaş al catolicilor din Moldova. După numirea ca episcop de Iaşi, s-a îngrijit să viziteze personal comunităţile catolice din Basarabia, pe care le cunoştea din vizitele pe care le-a făcut ca secretar al episcopului Cisar. Prima vizită oficială întreprinsă de ep. Robu este semnalată în vara anului 1927. "Preasfinţia sa mons. Mihai Robu a plecat la 14 mai la Chişinău, întovărăşit de părintele Francisc Hoiden. I s-a făcut o primire frumoasă. După Liturghia pontificală de duminică dimineaţa, 15 mai, la care au asistat patru consuli catolici şi multă lume, s-a dat sfântul Mir în curtea bisericii la 180 de persoane. A doua zi dimineaţa s-au făcut vizitele de rigoare la dl. general Râcşanu, comisarul superior pentru Basarabia şi Bucovina, la Î.P.S. sa arhiepiscopul Gurie, care au întors vizita după-amiază; s-au depus cărţi de vizită la dl. general comandant şi la dl. Serghie Niţă, ministru, care lipseau de acasă. La masa intimă au fost invitaţi cei cinci domni consuli catolici: francez, italian, polon, belgian şi olandez". Marţi dimineaţa, episcopul Robu a mers spre Balmaz, după care şi-a continuat vizita canonică şi administrarea Mirului în Emmental, Larga, Tighina şi Crasna. Această vizită canonică a fost continuată în lunile iunie şi iulie 1928, când au fost vizitate parohiile Bălţi, Soroca, Ocniţa, Secureni, Briceni, Lipcani, Hotin, Stârcea şi Glodeni.
În vara anului 1931 s-a început repararea acoperişului bisericii din Chişinău, după care s-a încercat zidirea unor pereţi. Părintele Glaser, ca de altfel şi alţi parohi din Basarabia, apelau frecvent la episcopul Mihai Robu pentru a-i ajuta cu bani, haine liturgice, intenţii pentru Liturghii etc. Unele dintre solicitările Mons. Glaser de a repara biserica din Chişinău au fost prezentate consulului german de la Galaţi sau altor societăţi de binefacere pentru a primi un oarecare ajutor.
Întrucât unii credincioşi nu ştiau decât limba română, preoţii făceau uneori cereri speciale pentru cărţi de rugăciune în limba română. În anul 1935, pentru a câştiga indulgenţa jubiliară, episcopul Mihai Robu propune o nouă perioadă de misiuni populare. Parohia Chişinău a fost programată pentru luna aprilie, împreună cu cele din Bălţi, Tighina şi Orhei. Misiunile au fost ţinute de către doi misionari dominicani din Polonia.
Pentru întreaga Dieceză de Iaşi, anul 1936 a reprezentat un punct de bilanţ întrucât s-au sărbătorit 50 de ani de la înfiinţarea Seminarului diecezan. Acest jubileul de aur "s-a serbat în chip strălucit" şi a adunat zeci de prelaţi şi preoţi din Moldova, Bucovina şi Basarabia. Printre cei prezenţi a fost şi Mons. dr. Marcu Glaser "prelat papal şi paroh de Chişinău", care a ţinut şi o prelegere despre "martiriul preoţilor din zilele noastre".
La 1 septembrie 1939, Mons. Marcu Glaser a fost numit rector al Seminarului din Iaşi, iar funcţia de paroh de Chişinău i-a fost încredinţată preotului Francisc Krajiewski, care o va menţine până la 1 august 1941. Mons. Marcu Glaser a fost rector al Seminarului din Iaşi până la 15 noiembrie 1941, când este numit superior al Misiunii Catolice din Transnistria, cu reşedinţa la Odessa. La 26 iulie 1942, Sfântul Părinte îl numeşte vizitator apostolic al Transnistriei. Un an mai târziu, la 25 iulie 1943, a fost consacrat episcop de Cesaropolis, în capela Institutului "Sfânta Maria" din Bucureşti. Consacrarea a fost oficiată de "Excelenţa sa Andrei Cassulo, nunţiu apostolic în România, asistat de Excelenţele lor Al. Th. Cisar, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti şi Mihai Robu, episcop de Iaşi". Greutăţile pe care le-a întâmpinat în fosta Rusie au fost mari, dar iubirea lui Cristos l-a întărit, învingându-le pe toate cu acea energie care face sfinţii. Onorurile cu care Biserica îi recunoştea şi aprecia meritele, nu le-a căutat. Chiar dacă îşi desfăşura activitatea la Iaşi, Mons. Glaser a primit din partea nunţiului apostolic de la Varşovia misiunea de a se interesa şi "a-i vizita pe refugiaţii din Moldova şi Bucovina". În acest sens, primeşte din partea nunţiului Cortesi "ajutoare consistente".
Prin pactul Ribentrop-Molotov, din iunie 1940, mari teritorii, precum Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei, au intrat sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Reocuparea Basarabiei de către Rusia sovietică, la 28 iunie 1940, a făcut ca mulţi catolici din acea zonă să fie deznaţionalizaţi şi să fie nevoiţi să se retragă în Germania sau Polonia. Astfel, comunitatea catolică de la Chişinău a pierdut foarte mult, nemaifiind înscrisă în statisticile Diecezei de Iaşi.
După intrarea României în Cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, alături de Germania, în scurt timp teritoriile răsăritene au fost recucerite, astfel că parohiile din Basarabia au revenit la Dieceza de Iaşi. La 26 iulie 1942, Mons. Marcu Glaser a fost numit superior al Misiunii Catolice din Transnistria, având reşedinţa la Odessa, urmând ca peste un an, în ziua de 25 iulie 1943, să fie consacrat episcop titular de Caesaropolis. Facem acum precizarea că, din cauza luptelor de pe frontul de est, episcopul Glaser s-a refugiat în România, iar Sfântul Scaun a considerat oportună, pentru moment, numirea sa ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi (de la 18 octombrie 1944 până la reglementarea situaţiei). Dânsul a avut misiunea grea de a reface viaţa bisericească din Moldova, mult afectată în timpul războiului şi a rămas în fruntea Diecezei de Iaşi până la numirea episcopului Anton Durcovici, după care a fost ales vicar general al acestuia. După arestarea episcopului Durcovici (26 iunie 1949), chiar dacă situaţia politică era nefavorabilă, episcopul Marcu Glaser a preluat conducerea Diecezei de Iaşi în aceeaşi calitate, de administrator apostolic. Atitudinea lui a displăcut autorităţilor comuniste, motiv pentru care în luna mai 1950 i s-a emis mandat de arestare. Această veste l-a afectat atât de mult încât, în urma unui atac de cord, a murit la 25 mai acelaşi an şi a fost înmormântat în Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi.
Odată cu dezrobirea Basarabiei de către bravele trupe ale regelui Mihai I, conduse de mareşalul Ion Antonescu, Basarabia a revenit la Dieceza de Iaşi. După doi ani de robie bolşevică, episcopul Mihai Robu a vizitat din nou capitala Basarabiei în luna iunie 1943. Iată cum a fost consemnat evenimentul în ziarele vremii: "Pe peronul gării Chişinău, a fost primit de către populaţia catolică în frunte cu părintele paroh Nicolae Scurek, domnul primar al municipiului, colonel Dobjanschi, rămânând adânc mişcat de călduroasa primire pe care o fac catolicii noştri, păstorului lor. Până la biserica parohială, s-a pus la dispoziţia Preasfinţitului maşina municipiului, la biserică a fost primit de către părintele paroh şi credincioşi, corul intonând «Iată Preotul cel Mare». În seara zilei de 19 iunie, Preasfinţia sa a fost în audienţă la domnul general guvernator Olimpiu Stavrat, care s-a arătat binevoitor. S-au discutat şi aranjat diferite chestiuni, între altele şi a clădirilor ridicate de bolşevici în jurul bisericii catolice şi anume una mare şi neterminată, care era destinată pentru tortură, iar alta lângă parohie, abia începută şi destinată pentru copii, pe cari bolşevicii îi luau de la părinţii lor, spre a-i creşte dânşii în legea lor.
A doua zi, 20 iunie, la orele 10, a fost Liturghie pontificală şi Sfântul Mir. S-au miruit 120 persoane. Corul parohiei a executat o frumoasă misă pe trei voci. Cu maşina guvernatorului, care a fost pusă la dispoziţia Preasfinţitului pentru două zile, episcopul a continuat vizita sa canonică la Tighina. Puţinii credincioşi care au mai rămas după repatrierea germanilor l-au primit pe episcop cu multă însufleţire în ziua de 21 iunie. Bisericuţa mică, dar frumoasă şi bine îngrijită, inspiră multă evlavie. Orfelinatul catolic, de sub îngrijirea părintelui paroh Nicolae Scurek, a fost desfiinţată de bolşevici, cari au ridicat pe toţi orfanii şi i-au dus în Rusia. După Liturghia citită, s-au miruit 25 de persoane.
În aceeaşi zi, era hotărâtă întoarcerea la Chişinău. Pe drum ne-a venit dor de Nistru. La vamă, fără multe dificultăţi, ni s-a învoit să trecem dincolo. Pe acelaşi pod - Mareşal Antonescu - pe care au trecut sute de mii de soldaţi spre fundul Rusiei, am trecut şi noi în Transnistria. În drum spre Tiraspol, o pană la motor ne întoarce înapoi la Tighina, dar cu alte maşini. Am văzut şi Rusia. Ţara despre care s-au auzit atâtea grozăvii şi în care nu s-a putut pătrunde mai bine de 25 de ani. Astăzi, datorită armatelor creştine, s-au dat toate pe faţă! (...)
În ziua de 22 iunie, cu maşina guvernatorului, Preasfinţia sa şi preoţii însoţitori s-au înapoiat la Chişinău. Aici toate clădirile erau decorate cu drapelele ţării. În aceeaşi zi s-au împlinit 2 ani de la desrobirea Basarabiei de sub tirania bolşevică. La orele 11 s-a cântat un «Te Deum» de mulţumire, în biserica parohială, la care a asistat şi Preasfinţia sa episcopul. După masă, la orele 3, Excelenţa sa s-a întors cu trenul la Iaşi...".
Aceasta a fost ultima vizită a episcopului Mihai Robu în Basarabia, întrucât imediat situaţia politică s-a schimbat radical, aşa cum am surprins şi noi în finalul acestui studiu. Mai mult, în luna martie 1944, episcopul Robu i-a delegat pe preoţii Anton Trifaş şi Grigore Enariu să aibă grijă de bunul mers al Episcopiei de Iaşi, el refugiindu-se cu seminariştii la Beiuş, unde a murit la 27 septembrie acelaşi an.
Situaţia incertă din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial avea să aducă şi pentru catolicii din Chişinău numeroase umbre. Prin ordinul nr. 17225 din 4 iunie 1943, Guvernământul Provinciei Basarabia aducea la cunoştinţa Parohiei Catolice Chişinău hotărârea nr. 2087/3 iunie 1943 a Primăriei Chişinău de a repartiza unele clădiri publice pentru scopuri inerente unei conflagraţii. În ceea ce privea comunitatea catolică, clădirea de pe strada Unirii, nr. 26, ridicată în curtea bisericii catolice este cedată Parohiei de Chişinău - Episcopia de Iaşi spre a fi azil pentru orfani.
Această situaţie a durat până în anul 1946, când jurisdicţia asupra catolicilor din Basarabia trece la Episcopia de Riga. S-au închis bisericile, s-au distrus cele nemţeşti în primul rând, au căzut graniţele între nord şi sud, s-au îndepărtat Hotinul, Cetatea Albă şi Ismailul care nu au mai fost păstorite. A rămas o singură parohie cu o biserică la Chişinău şi cu un preot care avea mari restricţii de a pleca în alte comunităţi. O dată sau de două ori pe an, credincioşii mai zeloşi veneau pentru spovadă şi împărtăşanie la Chişinău.
După anul 1985 i se permite unui preot să slujească catolicilor din Chişinău. Era leton şi se numea Aglonietis Anton. El are meritul de a fi intermediat retrocedarea bisericii catolice din centrul capitalei, care a fost utilizată mai mult de 40 de ani drept cinematograf. Acesta avea şi un preot vicar, care s-a mutat la Sloboda-Raşcov şi a dus la sfârşit construcţia noii biserici.
Schimbările din 1990 au făcut posibilă îmbunătăţirea stării comunităţii catolice din Chişinău. În acel an au putut ajunge în Republica Molodva mai mulţi misionari: pr. Anton Coşa la Chişinău; pr. Iacek Puc (polonez) la Bălţi, un vicar la Sloboda-Raşcov şi un altul la Sloboda: pr. Sorok Henrigk. La 28 octombrie 1993, pr. Anton Coşa a fost numit administrator apostolic "ad nutum Sanctae Sedis" pentru Administratura Apostolică de Moldova. Existau trei parohii: Chişinău, Bălţi şi Sloboda. Au venit apoi încă trei preoţi din România: Iulian Kropp, Ştefan Socaciu şi Iosif Răchiteanu, iar mai târziu Benone Farcaş. S-a înfiinţat o parohie nouă şi au fost reînfiinţate încă trei: Raşcov, Râbniţa, Creţoaia, Stârcea.
Astăzi, cei aproximativ 10.000 de credincioşi catolici din Republica Moldova sunt păstoriţi de Preasfinţitul Anton Coşa, care a fost numit episcop titular de Pesto, la 30 octombrie 1999 şi a fost sfinţit episcop la 6 ianuarie 2000. După această numire, la 27 noiembrie 2001, Administratura Apostolică de Chişinău a fost ridicată la rangul de dieceză prin constituţia apostolică "Sollicitus de spirituali bono" ("Preocupat de binele spiritual"), iar administratorul apostolic a fost numit episcop de Chişinău. Acest eveniment a fost proclamat în mod solemn în ziua de 8 decembrie 2001, în cadrul Sfintei Liturghii pontificale prezidată de către Mons. Karl-Josef Rauber, nunţiu apostolic în Republica Moldova.
Peste câteva luni se vor aniversa 100 de ani de la trecerea comunităţilor catolice din Moldova de dincolo de Prut în cadrul Diecezei de Iaşi, dar contextul politic şi social a fost deseori ostil unei vieţi normale a administrării acestor parohii şi filiale. Aşa cum putem constata pe situl Episcopiei Romano-Catolice de Chişinău (catolicmold.md), catolicii de acolo sunt organizaţi în 19 parohii, având aproape 30 de preoţi, cărora li se adaugă câteva persoane consacrate şi mulţi laici implicaţi în pastoraţie, educaţie, programe sociale etc.
Chiar dacă Unirea înfăptuită în ziua de 27 martie 1918 nu a dăinuit oficial până astăzi, putem conchide că nu la fel s-a întâmplat cu Biserica Catolică. Chiar dacă au fost schimbări ale structurilor administrative şi s-a înfiinţat Episcopia de Chişinău, care va împlini peste câteva luni 20 de ani de funcţionare, comuniunea şi susţinerea reciprocă a catolicilor de o parte şi de alta a Prutului nu a fost întreruptă nici de regimul comunist şi nici de inserarea României în Uniunea Europeană.
Pr. Alois Moraru
* * *
TVR Iaşi: "Unirea din 1918, sărbătorită cu o înfrăţire":
