Se împlinesc astăzi, 17 ianuarie 2021, 150 de ani de la apariţiile Preasfintei Fecioare Maria de la Pontmain, un sat din nord-estul Franţei; astăzi un renumit loc de pelerinaj, inserat în majoritatea traseelor pelerinajelor mariane.
Suntem familiarizaţi să auzim despre apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Guadalupe, Lourdes şi Fatima, dar trebuie să ştim că sunt şi alte apariţii mariane, care au fost studiate şi aprobate de autoritatea bisericească. Pentru a descoperi toate aceste locuri, împreună cu domnul prof. Vicenţiu Ciocan am colindat Europa, America şi Asia, ajutând mai multe grupuri de pelerini să ajungă în aceste locuri sfinte, să descopere mistere ale creştinismului, să se întărească în credinţă şi să dobândească numeroase haruri trupeşti şi sufleteşti. La Pontmain am fost în urmă cu un deceniu, când, în perioada 25 martie - 4 aprilie 2011, am însoţit un grup de pelerini care căutau să descopere mai multe locuri unde a apărut Preasfânta Fecioară Maria în decursul secolelor. Interesul pelerinilor a fost mare întrucât traseul propus a inclus aproape 70% dintre locurile unde Biserica a admis că au fost cu adevărat apariţii ale Preasfintei Fecioare Maria, localităţi ce se află astăzi în Franţa şi Belgia. Nedumerirea pelerinilor a fost de ce Biserica din cele peste 1.800 de apariţii consemnate a recunoscut doar 12, ultima aprobare fiind dată la 4 mai 2008: apariţiile de la Laus, în Alpii francezi. Astfel, am constatat că aceste apariţii mariane constituie un subiect mereu actual şi care trezeşte întotdeauna un viu interes în persoane de orice condiţie socială, culturală sau religie. Apariţiile Preasfintei Fecioare Maria sunt un dar preţios pentru credinţă şi o adevărată provocare pentru raţiune, fapt constatat şi la grupul nostru de pelerini.
Cei care îi reproşează Sfintei Fecioare că vorbeşte prea mult în cursul anumitor apariţii, se pot duce fără teamă la Pontmain. Acolo, ea nu a rostit niciun cuvânt. Şi totuşi, ea a spus multe. La 17 ianuarie 1871, în Pontmain era frig şi ningea abundent. Franţa era în război în circumstanţe disperate. Prusacii, învingători, erau la porţile oraşului Laval. La Pontmain domnea spaima: nu aveau niciun fel de ştiri despre cei 38 de mobilizaţi. În regiune, disperarea era imensă, iar răniţii din armata franceză erau nenumăraţi. Au izbucnit epidemii. La 11 ianuarie, o auroră boreală uimise întreaga suflare, iar cutremurul de pământ din 17 ianuarie a mărit panica.
La Pontmain, un mic cătun de 100 de locuitori, de la marginea Bretaniei, viaţa îşi urma, totuşi, cursul. În şura familiei Barbedette, tatăl şi cei doi copii: Eugene, de 12 ani şi Joseph, de 10 ani, îşi încheiau lunga zi de muncă. Ei pisau drobiţă, adică o tăiau şi o zdrobeau pentru a face un nutreţ acceptabil pentru vite. Toţi dormeau în staul, iar tăietorul de drobiţă se afla lângă patul lor. Înainte de a lua micul dejun, ei au spus rozariul pentru fratele lor mai mare care era la război, apoi, ca în fiecare dimineaţă, au slujit ca ministranţi la Liturghie în bisericuţa parohială. Au făcut "marea rugăciune de dimineaţă", Calea Crucii şi, după Liturghie, sub bolta înstelată a bisericii, rugăciuni publice organizate de paroh, părintele Michel Guérin, pentru ca războiul să se sfârşească. Apoi, orele de şcoală, ritmate de rugăciuni, în special Parce Domine (Cruţă, Doamne, poporul tău!). La ora patru lucrările agricole şi-au intrat în drepturi.
Pe la ora şase seara, Eugene a ieşit pentru câteva clipe din şură. Stelele erau frumoase pe cerul iernii, dar privirea i-a fost atrasă de o prezenţă cu mult mai apropiată. El a văzut, deasupra casei din faţă, o frumoasă doamnă care îl privea zâmbind şi întinzându-şi mâinile spre el. O tunică albastru închis, înstelată, fără cordon, cădea peste pantofii săi cu fundă de aur, încercuită de o bordură roşie. Nici tatăl, nici vecina Jeanne, nu vedeau apariţia. Însă fratele său, Joseph, vedea perfect şi confirma toate detaliile. "Doamna este înaltă ca sora Vitaline!", au spus ei. Chemată, sora Vitaline nu a văzut nimic în afară de ce vedea toată lumea: trei stele mari, neobişnuite. Copiii îi asigurau, în zadar, că în mijlocul lor era capul doamnei. Sora Vitaline s-a întors la şcoală să cheme alţi copii interni. Françoise Richer, de 11 ani, Jeanne-Marie Lebossée, de nouă ani şi Augustine Mouton, de 12 ani, o însoţeau. Françoise era foarte uimită: "Oh! Ce doamnă frumoasă!". Numai Augustine Mouton nu vedea nimic. Tot cătunul s-a adunat la şură. Printre ultimii sosiţi se afla soţia cizmarului, care o ducea în braţe pe nepoţica sa de doi ani, Augustine Boitin. Fascinată, şi ea privea cu insistenţă în aceeaşi direcţie ca ceilalţi şi striga singurele cuvinte religioase pe care le ştia: "Le Jésus, le Jésus!". Mai târziu, în cursul serii, a sosit dulgherul Avice, care îl purta în braţe pe fiul său de patru ani, Auguste. Cu faţa strălucind de fericire, acesta i-a spus tatălui: "Şi eu văd... o doamnă frumoasă... cu o rochie albastră plină de stele ca cea din biserică, dar mult mai frumoasă". Dar tatăl său i-a cerut să nu spună nimic.
Şi iată că a început o adevărată veghe de rugăciune, animată de sora Vitaline şi de paroh. În acest timp, a apărut un oval bleu care a înconjurat apariţia. În interior erau fixate patru lumânări stinse. În dreptul inimii s-a desenat o mică cruce roşie. Toată lumea vorbea despre ceea ce se întâmplase. Scepticii nu se sfiau să glumească. În momentul acela copiii au spus că doamna s-a întristat şi parohul a conchis că trebuie să se roage. Toţi au îngenuncheat în şură sau pe zăpadă şi au început rozariul. Pe măsură ce se rugau, doamna creştea. Copiii au precizat această armonioasă creştere care răspundea rugăciunii lor. "Iată încă ceva care apare!", au strigat copiii. Într-adevăr, deasupra acoperişului casei s-a desfăşurat o banderolă albă, aproape la fel de lungă precum casa. Pe ea s-au înscris, una câte una, litere aurii. Copiii, deşi pe moment erau despărţiţi unii de alţii, le descifrau cu siguranţă. Apoi au citit împreună: "Dar rugaţi-vă, copiii mei!". Era şapte şi jumătate, iar apariţia dura de o oră. Rugăciunea a devenit ferventă. Noi litere se înscriau, una câte una, pe cer: "Dumnezeu vă va asculta peste puţin timp!". Textul definitiv era: "Dar rugaţi-vă, copiii mei! Dumnezeu vă va asculta peste puţin timp! Fiul meu se lasă atins". Brusc, chipul Sfintei Fecioare s-a întristat. În faţa ei a apărut o cruce roşie care îl purta pe Isus însângerat. Apoi, o stea venită din partea din partea de jos a ovalului a urcat şi a aprins cele patru lumânări care o înconjurau pe Maria. Crucifixul roşu a dispărut, iar Sfânta Fecioară şi-a întins braţele spre pământ. Pe fiecare umăr i s-a aşezat câte o micuţă cruce albă. Fecioara şi-a recăpătat zâmbetul şi un mare văl alb s-a desfăşurat, începând de la picioarele ei şi, încetul cu încetul, a acoperit-o în întregime. Era ora nouă şi iată că după trei ore totul se sfârşise. Toţi, fiind cuprinşi de o pace profundă şi având certitudinea că rugăciunea lor a fost ascultată, au plecat acasă.
După cinci zile, prusacii s-au retras, spre surprinderea şefilor militari francezi şi toţi cei 38 soldaţi mobilizaţi s-au întors teferi acasă. După 11 zile, armistiţiul era semnat. Au fost dobândite haruri de tot felul.
Recunoaşterea apariţiei de către Biserică a fost destul de rapidă. După o anchetă şi un proces canonic, episcopul de Laval, Mons. Wicart, a declarat la 2 februarie 1872: "Noi considerăm că Neprihănita Maria, Maica Domnului, a apărut cu adevărat, la 17 ianuarie 1871, lui Eugene şi lui Joseph Barbedette, lui François Richer şi lui Jeanne-Marie Lebossée, în cătunul Pontmain". Cei doi fraţi Barbedette au devenit preoţi; François Richer, învăţătoare, a fost devotată în serviciul părintelui Eugene Barbedette; Jeanne-Marie Lebossée a devenit soră a "Sfintei Familii" din Bordeaux; Auguste Avice, fiul în vârstă de patru ani al dulgherului, a intrat ca frate ajutător la Iezuiţi. El urmase ordinul tatălui său de a păstra tăcerea şi doar pe patul de moarte a mărturisit: "Da, este adevărat, şi eu am văzut-o pe Sfânta Fecioară!".
Mesajul luminos al Fecioarei de la Pontmain este de o presantă actualitate. Sfânta Fecioară poate să obţină totul de la Dumnezeu, chiar şi miracole, dar rugăciunea noastră este vitală, pentru că Dumnezeu nu ni se impune. El aşteaptă deschiderea inimilor noastre pentru a ne umple cu iubirea sa.
Pr. Alois Moraru,
responsabil al Oficiului Diecezan pentru Pelerinaje
* * *
Despre Pontmain a scris şi pr. Iosif Dorcu, în numărul 4/2012 al revistei "Lumina creştinului". Articolul poate fi citit aici.
